Ioan Botezătorul este „cântecul de lebădă” al Vechiului Testament. El mai este numit şi „prietenul Mirelui” ceresc. L-am introdus în aceeaşi secţiune cu părinţii săi evlavioşi pentru că una dintre misiunile Botezătorului era să-i adune pe copii împreună cu părinţii lor. Luca ni-l prezintă pe Ioan „în ţinutul din împrejurimile Iordanului”, ca să poată administra acel botez pregătitor pentru Mesia, un botez al pocăinţei pentru iertarea păcatelor. Erau aşadar zorii unei zile noi. Mesia trebuia să apară şi să fie întâmpinat de Ioan. Atunci se împlinea profeţia lui Isaia: „Iată glasul celui ce strigă în pustie: Pregătiţi Calea Domnului, neteziţi-i cărările. Orice vale va fi astupată şi orice deal va fi prefăcut în loc neted; căile strâmbe vor fi îndreptate; şi drumurile zgronţuroase vor fi netezite. Şi orice făptură va vedea mântuirea lui Dumnezeu.” (Luca 3.4-6) Ioan L-a prezentat mulţimii pe Acela care, având lopata în mână, îşi va curăţi aria de pleavă, iar grâul îl va strânge în grânarul cerului. În a patra Evanghelie la Ioan 1.29 Botezătorul se adresează mulţimii adunate în faţa sa şi strigă: „Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii!” Acest Miel unic avea nevoie de o cruce şi un deal pe nume „Golgota”, unde trebuia jertfit pentru păcatele noastre. După un timp în care Ioan Botezătorul a predicat Evanghelia pocăinţei şi oamenii veneau la el să primească botezul în râul Iordan, a venit şi Isus şi a primit botezul în apă, nu pentru că avea păcate, ci ca al doilea Adam care S-a identificat cu poporul Israel la care venise şi ca dovadă că împlineşte tot ceea ce trebuia împlinit. În urma faptului că Ioan a avut curajul să condamne păcatul de incest al lui Irod Antipa, acesta s-a supărat şi l-a aruncat în temniţă, unde a stat până când i s-a tăiat capul şi a murit ca martir. Între creştini a rămas trista vorbă: în urma unui dans a căzut capul unui sfânt. Nu a fost vorba de un sfânt oarecare, pentru că Mântuitorul a mărturisit: „Vă spun că dintre cei născuţi din femeie, nu este niciunul mai mare decât Ioan Botezătorul. Totuşi, cel mai mic în Împărăţia lui Dumnezeu este mai mare decât el.” (Luca 7.28) Se spune că oamenii mari au nişte mame mari, nişte părinţi pe măsură. Aşa se poate spune că au fost cu siguranţă părinţii lui Ioan Botezătorul, nişte oameni neprihăniţi: Zaharia („Domnul Îşi aduce aminte”) şi Elisabeta („Jurământul lui Dumnezeu”). Ei sunt prezentaţi (pentru cei ce nu-i cunosc) în Luca 1.5-25. Zaharia era preot din divizia lui Abia, unul dintre cele 24 de grupuri în care fusese împărţită preoţia iudaică de către David (1 Cron. 24.10). Elisabeta era tot dintr-o familie de preoţi aparţinând lui Aaron. Cei doi soţi erau evlavioşi, scrupuloşi în ce priveşte cerinţele morale şi ceremoniale ale Legii şi lipsiţi de copii deoarece Elisabeta era infertilă. Pe deasupra, erau şi la o vârstă înaintată. Cu toate că nu aveau copii, ei n-au încetat să slujească Domnului şi în aceste condiţii. Pe când venise rândul lui Zaharia să slujească în Templu, un înger al lui Dumnezeu a venit să-i aducă vestea bună că va avea un copil cu numele Ioan, care înseamnă „favorul sau harul lui Iehova”. Copilul acesta va aduce bucurie părinţilor şi binecuvântare pentru mulţi din Israel. El va fi mare înaintea Domnului, ştiut fiind că aceasta este singura măreţie care contează. Sensul tripartit al acestei descrieri îl redau mai jos: a) Ioan trebuia să fie separat de lume, consacrat în mod exclusiv Domnului; b) trebuia să fie mare prin înzestrarea spirituală şi prin umplerea cu Duhul Sfânt; c) Ioan avea să fie mare, mai ales, prin rolul de vestitor al lui Mesia oamenilor pe care îi va pregăti în vederea unei relaţii corecte cu Dumnezeu. Deşi misiunea propriu-zisă a lui Ioan Botezătorul a avut un final de îndată ce Mesia Şi-a făcut apariţia pe scena Israelului, spiritul acestei misiuni ar trebui continuat de fiecare ucenic al lui Hristos. Mai concret, în misiunea sa Ioan Botezătorul: -le-a descoperit oamenilor păcatele lor, cerându-le să se întoarcă la Dumnezeu cu pocăinţă; -a propovăduit Evanghelia în duhul şi puterea lui Ilie; -a predicat despre post, neprihănire şi judecată; -a venit să-i unească pe părinţi cu copiii lor, şi împreună toţi să se întoarcă la Domnul; -a rămas credincios Domnului şi L-a ascultat până în clipa morţii sale. Unul dintre cele mai mari păcate ale Israelului din Vechiul Testament a fost acela că părinţii nu şi-au iubit copiii îndeajuns şi nu i-au învăţat poruncile lui Dumnezeu. Legătura corectă dintre părinţi şi copii trebuie să fie ascultarea de Cuvântul lui Dumnezeu. Nici Biserica noastră de astăzi nu stă mai bine la acest capitol: copiii sunt încredinţaţi şcolii laice, ca să-i înveţe religia, deşi orele de religie din şcolile noastre sunt astăzi ameninţate cu dispariţia prin „grija” unor guverne neo-marxiste. Cu toate acestea religia din şcoli este mai degrabă moartă decât vie. Primul factor formator al caracterului unui copil este familia în care s-a născut şi, în consecinţă, părinţii trebuie să petreacă un timp preţios cu copiii lor în Cuvântul Bibliei. Aş enumera aici câteva sugestii binecunoscute pentru părinţi cu privire la ce au de făcut pentru copiii lor: a) să-i înveţe Cuvântul Bibliei ca normă şi ghid de viaţă; b) să-i iubească dar să-i şi pedepsească cu măsură atunci când este cazul; c) să se roage împreună cu ei, sau pentru ei, aşa cum făceau Iov, Ana sau regele David. Preotul Zaharia şi-a pierdut mărturia şi glasul atunci când n-a crezut vestea dată de înger şi s-a îndoit în inima lui. Dumnezeu îi făcuse o promisiune necondiţionată cu privire la Ioan, de aceea a împlinit-o la vremea ei, fără să ţină cont de necredinţa lui Zaharia. Patriarhul Avraam era în aceeaşi situaţie cu preotul Zaharia, dar despre el apostolul Pavel scrie următoarele în Romani 4.19-21: „Şi fiindcă n-a fost slab în credinţă el nu s-a uitat la trupul său îmbătrânit – avea aproape 100 de ani -, nici la Sara care nu mai putea să aibă copii. El nu s-a îndoit de făgăduinţa lui Dumnezeu, prin necredinţă, ci întărit prin credinţa lui, a dat slavă lui Dumnezeu... ” Dacă Biserica şi-a pierdut astăzi mărturia în lume se datorează îndoielii şi necredinţei faţă de Cuvântul lui Dumnezeu. Mulţi şi-au pierdut „inima bună” şi „cugetul curat” şi nu mai au glas să-L laude pe Domnul. Cu toate că Dumnezeu, prin îngerul Gabriel (care înseamnă „cel tare al lui Dumnezeu”), i-a trimis lui Zaharia viziunea cu privire la solul Său, Ioan Botezătorul, el n-a crezut-o şi a rămas mut până la naşterea copilului. Se pun aici mai multe întrebări de final: Care este viziunea noastră cu privire la lucrarea Bisericii din zilele în care trăim? O primim de la Domnul sau e formată din idei omeneşti tributare vremii şi culturii noastre? O credem? Ne conformăm ei? Alegem să ascultăm Biblia pentru a-i împlini poruncile? Fie ca Domnul Dumnezeul nostru să ne redea glasul vibrant al dragostei dintâi pentru cei ce încă nu-L cunosc pe Isus Hristos.