Am avut noroc cu ultima eclipsă de lună. Cerul a fost senin şi tocmai se înnopta, oferind feţei însângerate a lunii fundalul ideal. Am zărit începutul eclipei de îndată ce plecam de la serviciu. Parte din drum, de jumătate de oră până acasă, am avut luna direct în faţă, privind-o prin parbriz cum înroşea de … ciudă. Am cotit apoi pe altă autostradă, de unde îi urmăream evoluţia prin geamul din stânga. La câteva minute după sosirea acasă, vecina noastră Selena era complet acoperită de umbra planetei noastre. Am zăbovit în faţa casei, bucurându-mă de priveliştea nocturnă - un fenomen astronomic destul de rar şi un prilej de meditaţie la lucrurile adânci care se petrec în univers și pe pământ.

Dar, în vreme ce fenomenul ecliptic este rar în sistemul nostru planetar, nu tot aşa stau lucrurile la nivelul solului, între locuitorii planetei. Ne eclipsăm unii pe alţii cât de mult ne stă în putinţă, acest „fenomen” malefic devenind parte din modul cum ne raportăm unii la alţii. Atât de împământenit este printre noi, încât am pierdut conştienţa faptului că-l practicăm. Eclipsele umane întunecă orizontul tuturor relaţiilor dintre oameni - sociale, familiale, chiar religioase.

A eclipsa pe aproapele meu înseamnă a mă interpune între el şi sursa unei influenţe benefice pentru el. Când scopul manevrei mele este de a-l izola de Dumnezeu, ori de a mă erija în intermediar între el şi divinitate, atunci fapta mea capătă proporţii „cosmice”.

Eclipsez pe altul, lipsindu-l de lumina necesară lui, cu scopul de a mă pune pe mine în cea mai favorabilă lumină, ca şi cum n-ar fi destul loc pentru amândoi în univers, măcar că lumină destulă este. O posibilă raţiune a comportamentului meu ar putea fi teama că n-am şanse în competiţia cu el; competiţia fiind motorul, iar poziţia râvnită fiind miza în relaţiile inter-umane.

Când eclipsez pe aproapele meu, nu-i pot arăta decât faţa întunecată a caracterului meu, precum luna, când se interpune între soare şi pământ. Uit că faţa strălucitoare a fiinţei mele este luminată, de fapt, de Sursă şi că, fără aceasta, amândouă feţe ale mele ar fi obscure, de fapt, o singură faţă întunecată. Interesant că, orbitând pe elipsa mea, fără a mă interpune între Sursă şi aproapele meu, rămân cu o singură faţă, luminată de Sursă şi văzută ca atare de aproapele meu, care orbitează pe elipsa lui, în jurul aceleiași Surse.

Paradoxal, voinţa liberă - libertatea de a-mi părăsi orbita încredinţată - nu mă scuteşte de responsabilitatea faţă de aproapele meu. Spaţiul de manevră alocat este suficient de mare pentru fiecare dintre noi, în aşa fel că nimeni nu este „nevoit” să invadeze spaţiul altuia. Astfel, eu rămân responsabil faţă de Sursă, de felul cum mă raportez la aproapele meu. Dacă-l eclipsez, întrebarea pentru mine va fi, „Unde este aproapele tău?”

agapianus. wordpress. com