În timpul zilei, Franz parcurgea străzile orașului pe jos, căutând negustori care ar fi putut să îi vândă ceva gaz. Helene epuizase în întregime puținele rezerve pe care le mai avea pentru încălzit. Iar ea, ca o recompensă, cu puținul și prețiosul zahăr pe care îl mai avea, îi pregătise o prăjitură din făină integrală, cu gelatină din gluten, ceva făină albă și bicarbonat de sodiu. Nu avea ouă și nici ulei. Cu toate că prăjitura era cam tare și cam fărămicioasă, întreaga familie se bucura de gustul ei mai mult decât s-ar fi bucurat de prăjitura cu cremă pufoasă pe care o mâncau îniante de război.

   Cu ochii strălucind de încântare, Gerd inspectă cu grijă toate decorațiile pe care le primise Franz de-a lungul acestor ani de război. Într-o dimineață, când plecă la școală, le luă pe furiș și le arătă tuturor prietenilor săi.

   -Tatăl meu este un soldat curajos, el ajută Germania să câștige războiul!

   Helen găsi decorațiile lui Franz în buzunarul lui Gerd în momentul în care îi schimba hainele cu altele de joacă. În seara aceea, Franz își chemă toată familia în jurul lui și le spuse:

   -Aș vrea să vă imaginați o țară frumoasă, așa cum nu există niciunde pe pământ. Oamenii sunt bogați și locuiesc în case frumoase. Fiecare dintre ei are mașină și mănâncă zilnic tot felul de bunătăți. Dar această țară are și multe legi. Una din aceste legi interzice închinarea înaintea lui Dumnezeu. O altă lege spune că Guvernul va trebui să omoare pe toți copiii și adulții care sunt diferiți de ceilalți locuitori ai țării. Și  numai cei ce sunt puternici, sănătoși, inteligenți și care respectă cu strictețe legile Guvernului vor fi lăsați în viață.

   Copiii urmăreau cu atenție scenele pe care tatăl lor le desfășura în fața lor. La un momend dat Franz ăi întrebă:

   -V-ar plăcea să locuiți într-o astfel de țară?

   Răspunsul lor veni aproape instantaneu:

   -Ar fi oribil! Dacă lor le-am părea cumva ciudați, ne-ar și omorî!

   Gerd ripostă cel mai vehement și mai cuprinzător:

   -Eu cred că nu m-aș putea bucura de niciunul dintre acele lucruri frumoase pentru că mi-ar fi frică să ies din casă. Nu m-aș putea duce nici măcar la școală mai ales dacă învățătoarea ar considera că nu sunt îndeajuns de deștept!

   Franz făcu o pauză destul de lungă după aceste cuvinte. În cele din urmă spuse:

   -Copii, dacă Germania câștigă războiu, vom ajunge să trăim într-o astfel de țară!

   Îngrijorați, îngenunchiară toți pentru rugăciune:

   Iubite Tată, nu lăsa ca Germania să câștige războiul! Ajută ca războiul să se încheie înainte ca suferința să ajungă de nesuportat!

   Timpul despărțirii veni prea repede. Această despărțire era mai dureroasă decât prima pentru că acum își dădeau mai bine seama decât oricând că s-ar putea să nu se mai revadă niciodată...

   După ce Franz plecă, Helen se simți din nou rău și, de data aceasta era sigură că este însărcinată. Își luă inima în dinți și merse la doctorul Richels. Cum avea să facă față unui alt copil când războiul nu dădea nici un semn că ar fi pe sfârșite? Doctorul confirmă sarcina și îi dete din nou suplimente alimentare. Cel puțin spera că va ajunge cu bine la vară.

   Războiul devenea din ce în ce mai greu de îndurat iar Alianța își întețea bombardamentele deasupra capetelor lor. În fiecare zi, Helen se uita cu groază la plicurile din corespondență. Și de fiecare dată înălța o rugăciune de mulțumire că nu îi sosise plic cu chenar negru. Știa că astfel d eplicuri conțin vești îngrozitoare. Cuvintele cu care începeau astfel de scrisori erau:

   Cu regret... Soțul dumneavoastră a murit ca un erou pentru patria-mamă...

   Mii de femei din Germania primiseră astfel de plicuri. Fiecare ediția a ziarului conținea pe paginile sale coloane lungi încadrate în negru care enumerau pe cei căzuți pe câmpul de luptă.

   Se aflau deja în plină iarnă, a cincea de când începuse războiul și iată că în familie avea să se nască un alt copil. Pentru celelalte trei nașteri, Helen fusese la spital dar de data aceasta, nașterea avea să fie total diferită de celelalte. Cea mai mare parte a orașului se afla în ruine. Spitalele care mai funcționau nu primeau decât cazuri extrem de grave. Femeile însărcinate se vedeau în situația de a naște în propriile lor case sub supravegherea unei moașe.

   Era o noapte rece de septembrie și afară ploua încet și mărunt. Helen se odihnea pe canapeua din micuța lor bucătărie în timp ce Lotte și Gers spălau vasele și le ștergeau. Era destul de frig în casă - păcura ce o primiseră pentru iarna aceasta ajungea să încălzească doar bucătăria. Radiatorul nu era folosit decât dacă era absolut necesar.

   Kurt inspecta atent fiecare fereastră pentru a se asigura că draperiile, negre pe dinafară, acopereau în întregime fereasta. Știa foarte bine că o deschizătură cât de mică putea să lase să se vadă lumina dinăuntru și în felul acesta, blocul lor de apartamente putea fi ușor reperat devenind ținta avioanelor inamice. Lipsa de precauție producea moartea a zeci de persoane...

   Toată după-amaiaza, Helene lucrase fără întrerupere. Copiii își dădeau seama cât de lipsită de ajutor era mama lor și cât de nefericită era...

   -Mami, să nu îți fie teamă! O să avem noi grijă de tine, te vom ajuta noi cu bebelușul!

   Helene zâmbi, în ciuda durerii pe care o resimțea. Contracțiile erau acum la intervale regulate.

   -Lotte, Gerd, e timpul să mergeți la culcare!

   În timp ce copii se îndreptau spre dormitor, se întoarse către Kurt:

   -Kurt, îmbracă-te! Pune-ți fularul, mănușile și du-te de cheamă pe doamna Gabel, moașa!

   Kurt ieși în fugă pe ușă în noaptea friguroasă. Regulile impuneau ca pe parcursul nopții să nu existe nicio lumină pe stradă iar din case să nu se vadă nici cea mai mică fâșie d elumină. Singura lumină ce se vedea era o strălucire portocalie proiectată difuz undeva pe cer. Era lumina focurilor ce consumau orașul. În timp ce alerga, Kurt auzi zgomotul familiar al avioanelor, șuieratul bombelor și apoi exploziile. Șocul deflagrației zgâlțâia casele și țâțâni. Aerul rece îl lovea peste față, peste urechi și îi tăia respirația. Ajunse la casa doamnei Gabel care își înfășcă imediat geanta neagră și îl urmă în întunericu de afară.

   Odată ajunși la apartament, moașa începu să îi dea lui Kurt tot felul de directive:

   -Pune la fiert cât mai multă apă! Apoi caută cearceafuri curate și adu-le sus în camera mamei tale. Și fă ceva cu frigul de aici!

   -Dar, numai ce am închis radiatorul!

   -Bine, atunci stai în bucătărie, am să te strig când am nevoie de tine!

   Câteva ore mai târziu, Kurt auzi un scâncet ușor... Ca la un semnal, prin crăpătura ușii din dormitor apărură Gerd și Lotte. Stăteau acolo înfășurați cu păturile în care dormiseră.

   -Cred că acum putem merge și noi la culcare! S-a născut deja?

   Cei trei copii merseră până la ușa dormitorului, deschiseră puțin ușa, se uitară înăuntru apoi o deschiseră larg și intrară...

   -O, mami, a sosit bebelușul! Te-a durut tare? Este surioară sau frățior?

   Helen zâmbi ușor și arătă cu degetul spre pătuțul unde era înfășat copilașul:

   -De acum aveți o nouă surioară! Numele ei este Susi.