Plini de încântare, cei trei copii stăteau în jurul pătuțului privind la fața ei drăgălașă și la micuțele ei degete care aveau deja unghii! Aveau o surioară! Îngenuncheară lângă patul lui Helen și Îi mulțumiră lui Dumnezeu pentru nașterea surioarei lor și pentru sănătatea pe care o dăduse mamei lor și copilașului.

   -Acum mă duc acasă, cred că nu mai aveți nevoie de mine. Încearcă te odihnești acum!

   Copiii s-au întors în paturile lor și adormiră imediat dar pe la ora 4 dimineața, raidurile aeriene și sirenele îi treziră din somnul greu în care se cufundaseră. Avioanele inamice erau din nou deasupra lor și nimeni nu știa unde aveau să cadă grubele cu încărcătură mortală.

   Kurt intră în grabă, împiedicându-se în camera lui Helen.

   -Mami, ce ne facem acum?

   -Trezește copiii, trebuie să ajungem în ascunzătoare!

   -Crezi că vom reuși să ajungem sau nu crezi că ar fi mai bine să iau doar pe Gerd și pe Lotte și tu să rămâi aici?

   -Nu, trebuie să fim cu toții împreună mereu! Vom merge împreună și vom fi însiguranță, o să vezi!

   Se îmbrăcară în grabă, îl înfășurară pe bebeluș într-o pătură și ieșiră cu toții în aerul rece al nopții. Se vedeau și alte siluete care se grăbeau să ajungă la buncărul aflat la opt sute metri depărtare. Chiar în clipa când Helen păși în adăpost, începu să se audă gzomotul bombelor ce cădeau la o oarecare depărtare. Unul din cei care se aflau în adăpost luă o rangă și blocă ușa.

   După câteva clipe se întrerupse și curentul electric. În încăpere nu se simțea deloc circulația aerului. Stăteau cu toții în întuneric fără să scoată măcar un sunet. În încăpere nu mai erau locuri decât în picioare.

   -Nu vă supărați, eu am doar trei ore de când am născut acest copilaș!

   -Veniți aici, așezați-vă lângă perete ca să vă puteți sprijini. Faceți vă rog loc acestei femei frumoase!

   Helen nu voia să se rezeme de ceva ea dorea să se așeze jos...

   Buncărul era construit pentru a adăposti două mii de persoane dar de fiacare dată se adăposteau în el șase mii. Cu ceva timp în urmă, Gerd își dăduse seama că putea chiar să ridice picioarele de pe pământ, și în felul acesta rămânea suspendat în aer între oamenii strâns lipiți unii de alții. Uneori chiar adormea în poziția aceasta cu picioarele atârnându-i de pământ. Dar deseori trebuia să lupte pentru aerul de care avea nevoie. În buncărul acesta se îmbolnăvise de claustrofobie.

   Adăpostul începu să se zgâlțâie de la presiunea exploziilor iar bombele se auzeau din ce în ce mai aproape. Lui Helen începu să i se facă rău, cu cât aerul devenea mai cald și mai urât mirositor.

   -Copilașul meu, Susi a mea... se va sufoca de înăbușeala asta...

   Ținea capul micuței lipit de pieptul ei. Lotte începuse să plângă. Un preot murmura o rugăciune. Rugăciunea domnească. Femeile leșinau dar nu era deloc spațiu pentru a le așeza. Rămâneau pur și simplu în picioare suspendate între cei care se aflau.

   Dură o veșnicie până când începură să sune din nou sirenele care îi anunța că pericolul trecuse. Cineva deschise ușa grea de fier, iar aerul rece și proaspăt năvăli înăuntru. Uzi leoarcă din cauza transpirației propriilor trupuri dar și a celor din jur, oamenii pășiră afară din buncăr.

   Când Helen și copiii ajunseră din nou acasă căzură cu toții sfârșiți de oboseală. Își dădură seama că erau cu toții epuizați și murdari, și în seara aceea luă o hotărâre:

   -Nu vom mai merge niciodată în buncăr, de acum înainte ne vom adăposti la subsolul blocului. Dacă Domnul va vrea ca noi să supraviețuim războiului ne va purta de grijă la fel de bine ca și până acum!

   Subsolul fusese reamenajat și întărit. Nu erau în pericol acolo decât dacă o bombă l-ar fi lovit direct.

   Timp de mai multe nopți, cei cinci auziră sirenele de averizare iar Helen îi trezi din nou pe copii ca să coboare scările spre subsolul blocului. Dar chiar și aceste călătorii deveniseră din ce în ce mai obositoare. Din dorința de a avea măcar odată un somn neîntrerupt, Helene instală patul ei și al copiilor la subsolul neospitalier.

   Când Susi avea doar trei săptămâni, sosi un ordin care prevedea ca toate femeile care au copii să părăsească orașul. Uimită, Helen ascultă avertismentul dat de sora Geiser. Apoi spuse indignată:

   -Cine ar putea avea cel mai mic interes pentru o femeie cu patru copii?

   -Nu-ți face griji soră Hasel. Am să merg cu tine și mă voi asigura că ești cazată așa cum se cuvine!

   Recunoscătoare, Helen își îmbrățișă prietena. La ora 4 dimineața cele două femei îmbrăcară copii și se îndreptară către gară ca să prindă trenul care ducea la principala gară din Frankfurt. Trenul care sosi era deja plin. Sora Geiser și cei trei copii mai mari reușiră să se înghesuie și să urce în tren dar Helen cu bebelușul la piept alerga cu disperare și nu găsea nici un loc unde să se strecoare. În ultimul minut, un soldat o ajută să ridice pătuțul copilului într-un vagon și apoi o trase și pe ea.

   În gara principală era un adevărat haos. Sute de femei cu copiii lor se învârteau în jurul oficialilor Ligii Femeii în timp ce aceștia încercau să le trimită către trenurile potrivite. Helen a fost trimisă la un tren care mergea spre Eschenrod, un mic sat de prin munții Vogelsberg. În acest sat, ca pretutindeni de altfel, fermierii primiseră ordin să-i cazeze pe cei evacuați din orașe.

   Helen așteptă cu copiii timp de cinci ore în gară. Când întrebară de ce așteaptă atât, conductorii le spuse că nici unul din trenuri nu putea părăsi gara din cauza atacurilor aeriene. Helen simți că leșină și se așeză pe bagaje. Copiii, deși se simțeau la fel de rău, începură să legene pătuțul lui Susi pentru ca micuța să poată adormi.

   Într-un final sosi și trenul iar barierele au fost ridicate. Mulțimea se revărsă din spatele lor fiecare încercând să ocupe un loc. Sora Geiser o ajută pe Helen să se ridice în picioare și porniră încet și ei în urma mulțimii grăbite. Trecând pe lângă vagoane observară că trenul era compact umplut cu oameni și lucruri. Ajunseră la ultimul vagon.

   -Oare noi vom putea urca în tren?

   - Uite aici e o banchetă liberă! Repede! Repede!

   Se urcară cu toții și se așezară mulțumiți pe banchetă. În aceeași clipă, trenul plecă din gară.

   Deasupra fiecărui vagon era arborat steagul cu crucea roșie pentru a-i avertiza pe inamici că acest tren era protejat printr-un acord internațional și nu trebuia atacat. Dar se aflau în plin război și acordurile erau deseori încălcate de ambele părți. Avioane inamice zburau la mică altitudine și chiar începură să tragă în tren cu arme automate sau grenade. Femeile țipau cu disperare și se ascundeau cu copiii lor sub bănci. În fiecare vagon oamenii erau cuprinși de groază. Cu excepția ultimului vagon. În acest ultim vagon nu lovise nicio grenadă. Susi dormea liniștită în ciuda vacarmului din jurul ei. Hele spuse în șoaptă:

   -Dumnezeu ne-a rezervat locurile acestea în tren!