Ocupaţi cu alergătura zilnică, observăm cu oarecare întârziere că, peste tot în jurul nostru, natura a început să-şi schimbe straiele. Ne surprinde mai întâi ba un gâgâit de gâşte sălbatice, plutind pe cer în obişnuita formaţie de vârf de lance, ba amurgul coborât peste zări înainte de vreme, ba răcoarea dimineţilor din ce în ce mai întârziate.

Zilele se comprimă, obligându-ne să ne gândim la finalizarea lucrărilor din grădină şi la pregătirile trebuitoare pe lângă casă, înainte de a ne retrage în tihna odăilor încălzite. Frunze de tot soiul se zgribulesc sub şfichiul nemilos al palelor de vânt, stârnit de nu ştii unde. Îmbujorate de răcoarea nopţii, în nuanţe de galben şi roşu, valuri de frunze se grăbesc să plece “în bejenie”, după vorba poetului nostru, dezgolind în pomi ramuri scheletice şi rarele fructe rămase neculese prin vii şi prin livezi (Levitic 19:1-10).

Contrar aşteptărilor logice, tocmai pe când se pregătesc de iarnă, pomii ne oferă una din cele mai spectaculoase palete de culori. Spre deosebire de noi, oamenii, pomii se dezbracă de haine în aşteptarea ploilor şi a zăpezii. La primăvară, odată cu dezgheţul şi întoarcerea păsărilor călătoare, îşi vor pune haine noi.

În natura lui Dumnezeu, numai florile rivalizează cu pomii în splendoarea coloritului, în nesfârşita diversitate a prezentării şi creativitate a formelor. Florile ne aduc frumuseţe şi mireasmă, ne împodobesc grădinile, ne încântă ochiul şi ne îngăduie cu generozitate a ne oferi unii altora buchete din comoara lor cromatică. Pomii ne oferă şi ei flori aninate în ramuri, poate nu la fel de frumoase, şi mai efemere, scopul lor fiind mai practic – să ne pregătească ceva mai consistent la toamnă, să-şi împlinească în roade menirea.

Aţi observat desigur evoluţia coloritului în pomi. Pe fondul verde al frunzelor, apar primăvara, pentru scurtă vreme, flori viu colorate – un spectacol pentru ochi, o atracţie dulce pentru insecte şi un interes vital pentru pom. Curând culoarea dispare, odată cu ofilirea florilor şi, pentru câteva săptămâni, verdele preia din nou controlul asupra întregii plante. Încetul cu încetul, culoarea iese din nou la iveală, de data asta în fructe, pomii oferindu-ni-se acum “plăcuţi la vedere şi buni la mâncare”.

Când roadele au fost culese, culoarea dispare iarăşi. Apoi, cu un ultim efort, înainte de a se dezbrăca definitiv pentru somnul lung de iarnă, culoarea izbucneşte pentru ultima dată, de data asta în frunze. Se aprind ruguri prin mai toţi pomii. Combinaţii de galben, roşu, portocaliu, ruginiu, bordo, sau argintiu, multe din ele tivite cu nuanţe mai deschise (ori mai închise), frunzele conferă spaţialitate şi adâncime peisajului, evadând din monotonia de verde prăfuit al sezonului cald. Pomii par în flăcări, străluminaţi din interiorul coroanei. Cu greu îţi iei ochii de la ei.

Păcat că spectacolul nu ţine mai multă vreme! …

http: //agapianus. wordpress. com