DUHUL LUI DUMNEZEU ÎNCREDINȚEAZĂ CUGETUL: Când vine Mângâietorul,

   El dovedește lumea vinovată în ce privește păcatul. Ioan 16.8

   Această condamnare a cugetului nu este altceva decât reflecția luminii care este în înțelegere. Datorită ei, păcătosul simte greutatea și forța acelor lucruri pe care le recunoaște ca fiind rele în viața lui. Mulți oameni care aud Evanghelia își dau seama că necredința este un păcat osândit, și că nu există nici un alt nume prin care să fim mântuiți decât Numele lui Cristos; totuși, câți sunt învinovățiți îndeajuns pentru a aplica pocăință față de cugetele lor?

   Prin lege, un om este condamnat ca bețiv când este judecat pe baza unei dovezi clare și printr-o autoritate legală. Tot astfel, un om este un păcătos condamnat care, pe baza dovezii clare a Cuvântului adusă împotriva lui de Duhul, este dovedit ca atare și de propriul său cuget - ofițerul lui Dumnezeu din inima lui. A venit și la tine Duhul lui Dumnezeu pentru a te încerca în acest mod? Există cel puțin patru căi pentru a determina dacă ești sau nu un păcătos vinovat.

   În primul rând, un păcătos condamnat nu este vinovat de un anumit păcat, ci datorită răutății tuturor păcatelor. Este un semn rău când o persoană condamnă cu înverșunare un anumit păcat, dar ignoră altul. Nu este bun un cuget pe jumătate înfierbântat - muiat într-o parte și împietrit în alta. Duhul lui Dumnezeu este uniform în lucrarea Lui.

   În al doilea rând, păcătosul condamnat este judecat la fel de bine datorită stării de păcat ca și datorită faptelor păcătoase. El este afectat nu numai de ceea ce a făcut - nerespectarea legii și abuzul îndurării - dar și de condiția lui prezentă. Petru l-a condus pe Simon vrăjitorul de la acel act nebunesc pe care l-a comis până la recunoașterea unui lucru mult mai rău - poziția primejdioasă în care se afla:

   Căci văd că ești plin de fiere amară și în lanțurile fărădelegii. Faptele Apostolilor, 8.23.

   În timp ce mulți oameni sunt dornici să mărturisească păcatele comise, ei nu se gândesc să recunoască faptul că trăiesc într-o stare de păcat și moarte. Oricum, sufletul vinovat acceptă în mod deliberat sentința de moarte și-și recunoaște propria condiție:

   Eu sunt o odraslă a lui Satan, plin de păcat. Întreaga mea ființă zace în nelegiuire, ca un cadavru în putrefacție. Deoarece sunt un copil al mâniei, singura moștenire este iadul în flăcări; și dacă Dumnezeu mă trimite acolo, eu n-am dreptul la nici un argument împotriva deciziei Lui. Chiar când cugetul este întunecat, îmi spune că nu mi-a făcut nici un rău.

   În al treilea rând, păcătosul condamnat nu numai că se autoînvinovățește pentru ceea ce a făcut și pentru ce este el, dar totodată își dă seama că nu poate face nimic pentru a se salva. Deși atât de mulți oameni condamnați vor merge atât de departe încât să-și mărturisească păcatul și nelegiuirea, ei nădăjduiesc să taie în ultima clipă funia de la gâtul lor prin pocăință și fapte bune. Ei doresc să-și răscumpere creditul față de Dumnezeu și să intre din nou în grațiile Lui. Această atitudine este superficială, deoarece plugul învinovățirii nu a pătruns suficient de adânc pentru a smulge acele rădăcini ascunse ale mulțumirii de sine care înfășoară inima fiecărui păcătos.

   În orice caz, păcătosul judecat pe deplin de Duhul, se vede ca un prizonier condamnat, înfășurat de atâtea lanțuri încât eliberarea sa este imposibilă. Ceea ce îi ucide pe păcătoși nu este boala lor, ci medicul. Ei cred că se pot vindeca singuri, iar această iluzie îi lasă nevindecați. Dacă te agăți de încrederea de sine, dorind să ajungi la pocăință și înnoire, ele te vor trăda și te vor da în mâinile dreptății și mâniei lui Dumnezeu. Dar dacă te-ai îndepăratat de această religie a încrederii în tine, tu ai scăpat de cea mai subtilă cursă pe care diavolul ți-o poate întinde.

   În al patrulea rând, nu numai că judecata păcătosului este atât de aspră încât el știe că este lipsit de ajutor, dar el primește cu bucurie oferta lui Cristos. Iar această atitudine este un act premergător al credinței tot atât de necesar ca și celelalte trei. Fără ea, sufletul condamnat din pricina păcatului este mai pregătit să meargă la spânzurătoare cu Iuda sau să cadă sub sabia Legii decât să alerge la Cristos.