... Demetrius se apropie și se alătură celor din ultimile rânduri. Erau foarte puțini dintre bogații pe care el îi remarcase la palatul procuratorului. Cei mai mulți dintre ei erau sărăcăcios îmbrăcați. Mai multe femei acoperite cu văl, adunate în grupuri mici, priveau copleșite de durere. În jurul crucii locul era gol.

   Strecurându-se prin mulțime și ridicându-se din când în când pe vârful picioarelor, căutând să-l vadă pe stăpânul său, Demetrius se opri alături de un legionar, care, recunoscându-l, îi răspunse șoptit la întrebare. Comandantul și mai mulți ofițeri sunt de partea cealaltă a colinei, îi spuse el.

   -I-am adus un pic de apă, spuse Demetrius arătându-i urciorul.

   Soldatul surâse lung, lăsând să i se vadă gingiile pustii.

   - E foarte bine, o să poată să-și spele mâinile. Astăzi nu se bea apă. Procuratorul a trimis vin.

   - A murit?

   - Nu! L-am auzit vorbind.

   - Ce-a spus?

   - A spus că-I e sete...

   - Și I s-a dat apă?

   - Nu! I S-A DAT UN BURETE ÎMBIBAT CU OȚET CARE CONȚINEA O AROMĂ SPECIALĂ DAR NU A VRUT. NU PREA ÎNȚELEG DE CE SE AFLĂ AICI... . în orice caz, nu e un laș!

   Soldatul arătă cu degetul cerul întunecat, anunță că va fi o furtună și se îndepărtă.

   Demetrius se feri să-L mai privească încă odată pe crucificat. Străbătu rândurile curioșilor și ocoli ca să ajungă de partea cealaltă a colinei. Marccelus, Paulus și încă patru-cinci ofițeri erau așezați în cerc, jos pe pământ. Un cornet de piele pentru zaruri trecea din mână în mână. Văzându-i, Demetrius se cutremură. Parcă nu-l recunoștea pe Marcellus, atât de nepăsător și cinic. Un om cu suflet trebuia să fi fost într-o stare avansată de beție ca să poată, în asemenea împrejurări, să fie atât de indiferent.

   Totuși, pentru că era acolo, trebuia să vadă dacă stăpânul său nu avea nevoie de ceva. Se apropie încet de grupul ofițerilor absorbiți de joc. Marcellus îl recunoscu.

   - Ai să-mi spui ceva? întrebă el cu voce răgușită.

   - Ți-am adus apă, stăpâne!

   - Bine. Pune-o jos. O să beau imediat.

   Era rândul lui la joc. Aruncă cu degajare zarurile.

   - Ești în mână astăzi, mormăi Paullus. Nu mai joc.

   Își întinse brațele lungi și le încrucișă sub cap.

   - Demetrius, spuse el arătând cu un semn al capului o cămașă castanie aruncată sub crucea din  mijloc, adu-mi cămașa aceea.

   Demetrius ridică veșmântul și i-l întinse. Paullus îl examină cu nepăsare.

   - Nu-i rea cămașa asta. Țesută la țară și vopsită în coji de nucă. Nu cred că-I mai trebuie. Aș vrea să o iau eu, ești de acord, tribunule?

   - De ce ar fi a ta? Dacă are vreo valoare, s-o jucăm! E rândul tău, spuse el întinzându-i lui Paullus cornetul cu zaruri.

   Se auzi un tunet și brusc, o limbă de foc străbătu norii negri. Paullus aruncă trei-trei și privi cerul cu îngrijorare.

   - Nu e greu să dai mai mult, spuse Vintius, așezat lângă el.

   Luă cornetul și aruncă cinci-patru. Zarurile trecură din mână în mână fără ca această aruncare să fie depășită înainte de a ajunge la Marcellus.

   - Șase-șase! strigă el. Demetrius, ai grijă de această cămașă!

   - Trebuie să te aștept aici, stăpâne? întrebă Demetrius.

   - Nu, n-ai ce face aici. Întoarce-te la cazarmă și apucă-te să împachetezi. Plecăm mâine dimineață înainte să se lumineze.

   Marcellus privi cerul.

   - Paullus, spuse el, du-te și vezi dacă s-a sfârșit. Cred că o să fie o mare furtună. Apoi se ridică în picioare clătinându-se. Demetrius ar fi vrut să-l spijine dar intui că intervenția sa ar fi fost inoportună. Se mai liniști. Era clar că Marcellus băuse pentru că nu avusese atâta sânge rece ca să împlinească treaba asta rușinoasă. În acel moment un tunet făcu să se cutremure pământul.

   Marcellus se spijini cu mâna de crucea din  mijloc. Când își regăsi echilibrul, observă că mâna îi era mânjită de sânge și și-o șterse cu oroare.

   Un bărbat masiv, îmbrăcat cu o haină neagră, ieși din mulțime legănându-se și îl interpelă pe Marcellus cu aroganță:

   - Fă-i să tacă pe acești oameni! Au pretenția că furtuna este o judecată împotriva noastră.

   Se auzi din nou un tunet puternic.

   - Poate e adevărat! răspunde Marcellus fără să clipească.

   Bărbatul amenință:

   - Voi trebuie să mențineți ordinea aici - strigă el.

   - Și trebuie să opresc și furtuna?

   - Nu huli! Oamenii aceștia strigă acum că acest galilean era Fiul lui Dumnezeu!

   - E foarte posibil, la urma-urmei...

   Marcellus apucă mânerul săbiei; matahala dădu înapoi declarând că-l va reclama procuratorului.

   Înconjurând movila, Demetrius se opri să arunce o privire omului părăsit de pe crucea din mijloc. Îi văzu fața întoarsă către cerul întunecat. Dintr-o dată, din gura Lui se auzi un strigăt ca și cum ar fi chemat un prieten de departe...

   Un biet țăran, probabil un cunoscut al galileanului ieși alergând din mulțime, plângând în hohote. Demetrius îl apucă de mână:

   - Ce a spus?

   Omul nu răspunse, se smuci și continuă să alerge mai departe lamentându-se inteligibil.

   Murind, galileanul privea mulțimea de la picioarele Lui. Buzele I se mișcau... Privirea I se oprise asupra oamenilor care aveau aceeași expresi tristă pe care o avusese El când mulțimea Îl aclamase pe drum. Un nou bubuit răsună. Cerul se întunecă și mai mult.

   Demetrius, împături cămașa și, punând-o în sân, o strânse cu putere. Atingerea cămășii îi înlătură sentimentul de dezolare care îl cuprinse. Poate că Marcellus îi va permite să o păstreze, și s-ar fi bucurat să aibă un lucru pe care să-l poarte de la acest curajos om. Ar ține la ea ca la o moștenire de mare preț. Ah! ... Dacă L-ar fi putut cunoaște pe acest Om! ... Și cum e prea târziu ca să-I mai câștige prietenia, ar fi o consolare să-I poarte cămașa.

   Cu ochii în lacrimi, făcu calea întoarsă. Întunericul era atât de dens că abia distingea poteca. Aruncă o privire înapoi, dar colina deja dispăruse în beznă...