Acum în prag de alegeri, aici în America, mi-am adus aminte de o expresie interesantă pe care am auzit-o, cu mulți ani în urmă: “La calul care lucră, se dă mai mult de lucru”. Această afirmație a fost spusă, cu multă greutate, accentul fiind pus pe verbul a lucra. Această zicală, ca să-i zic așa, a fost adusă ca argument pentru alegerea unui pastor, nou, în biserica din care făceam parte. Eram tânără și cu puțină experiență, așa că am observat luarea acestei decizii, cu mare atenție. Aveam de ales dintre doi pastori. Primul era proaspăt ieșit de pe băncile Seminarului, tânăr și era necăsătorit. Cel de-al doilea, nu doar că era păstorul principal al unei biserici, de câțiva ani buni, dar era și înscris la cursuri pentru doctorat și avea o familie frumoasă. Eram numai ochi și urechi, pentru că părerile erau împărțite, iar noi eram acolo ca să votăm. Și eu trebuia să votez, dar încă nu știam pe cine. Dar când unul dintre frați a lansat această frază: “La calul care lucră, îi dai mai mult de lucru!”, s-a lăsat liniștea între noi. Ne-a explicat fratele acesta, că trebuie să vezi munca unui om ca să îți dai seama că e bun de lucru și să-i dai mai mult de lucru. Votul meu a fost influențat de acest ultim argument; și cred că nu doar al meu. L-am votat pe cel care lucra deja ca pastor, de câțiva ani buni. Acum, când mi-am adus aminte de această expresie, am căutat-o pe internet în lung și-n lat dar nu am aflat-o. Totuși, am pe inima să spun și eu ceva la acest subiect. Rândurile de mai jos sunt doar părerea mea personală și scriu ca și cum mi-aș deschide inima unei persoane dragi și apropiate.

Omul harnic

Munca este o binecuvântare, un dar de la Dumnezeu, este o activitatea care va continua în veșnicie, dar fără spini și pălămidă, fără lacrimi, fără durere și fără ocazionalele biciuri ale celor ce dau pe cei care muncesc. De mică copilă m-am învățat cu munca. Fără mașină de spălat, fără apă potabilă, sau nici măcar fântână, fără canalizare, de multe ori fără curent electric și fără multe alte comodități, munca a fost la loc de cinste în viața mea și a mătuși mele care m-a crescut. Pe lângă treburile casei, am învățat să vând semințe, flori și zarzavaturi, la colțul străzii, să cultiv o grădină, să îngrijesc de animale, să mă lupt cu șoarecii și șobolanii…. Ce să zic, am îndrăgit munca și inițiativa privată, de mică, dar am prins și gustul profitului financiar de pe seama muncii. Risc să credeți că mă laud, dar să știți că de câteva ori am căzut la pat bolnavă din cauza extenuării fizice, rezultată din munca intensă pe care am depus-o. Unui astfel de om i se spune aici “workaholic”, adică un om care este obsedat cu munca și a cărui comportament se încadrează la bolile mentale. Nimic de lăudat la o astfel de obsesie. M-am numărat și eu printre astfel de oameni, și mă străduiesc să nu mai cad de pe calea echilibrului și a priorităților corecte, bine stabilită de Domnul în Cuvântul Său. Iubesc munca și vreau să fac totul, de la zero, dacă se poate. Aici în America, ne încălzim iarna cu o sobă de lemne. Soțul meu taie lemnele vara, le punem la uscat, iar iarna le aducem în casă și le punem în sobă. Ne place să tăiem găini, porumbei…și alte animale bune de mâncat. Punem zacuscă, gem, varză la butoi…, avem grădină frumoasă… Am plin congelatorul de fasole lată, din grădină. Îmi aduc aminte când ne-a vizitat o sora care locuia în Europa. La un moment dat, i-am dat telefonul ca să poată să comunice cu familia. Contul dânsei a rămas activat pe telefonul meu și din greșeală, când m-a semnalat telefonul ca am primit mesaj, am citit o scurta conversație. Bineînțeles că am închis imediat contul dânsei, dar am apucat să citesc următoarea descriere, pe care aceasta sora mi-a facut-o: „Aici trăiesc ca la țară. Noi suntem domni în comparație cu ei; țin până și pisicile în casa….” Nu m-a deranjat deloc, descrierea. Prefer simplitatea. Iubesc munca fizică. Pe lângă lucrurile de bază pe care o mamă și o soție le face în gospodărie, am sezoane în care ba fac vaze de flori din ciment, ba mă apuc de făcut haine, și câte și mai câte nu-mi trec prin cap și prin mâini. Am croșetat până și poșete la fetițe. Răspund cererilor de ajutor, cu tot dragul; cereri care sunt dese și nu de puține ori dificile. De exemplu aseară am fost chemați la o persoană care nu se simțea bine. Am ajuns acolo, doar să aflăm că și-a sfârșit alergarea aici pe pământ. În ciuda eforturilor noastre și ale paramedicilor, de o aduce din nou la viață, sora noastră a trecut pragul veșnicie. A trecut bine de miezul nopții până am putut să ne desprindem de familie și să terminăm cu toate procedurile de rigoare, inclusiv să ajutăm cu traducerea la multele întrebări puse de poliții, care au venit să-și facă datoria. După rutina de dimineață, pe la 8:30 mi-am pregătit fetele pentru Metropolitan Youth Symphony- clase de muzică (prin Zoom acum), iar eu m-am dus la colțul unei intersecții mari, de la 930-1130, să flutur o pancartă pentru Vicki Kraft, ca să fie realeasă ca reprezentantă a districtului 17, din Statul Washington. Aceste ore la colțul străzii mi-au prins foarte bine și pot să spun că au trecut ca si cum ar fi fost doar câteva clipe. Încă îmi erau întipărite în minte cele doua trupuri intense pe parchet, trupul neînsuflețit al sorei, și cel al fratelui care o ținea strâns în brațe și care plângea cu lacrimi amare, și-și vărsa durerea înaintea Domnului, ca și cum casa nu ar fi fost plina de oameni. Aveam nevoie să-I spun Domnului, și eu, tristețea mea și să primesc încurajarea Lui. Am cântat Domnului și m-am rugat, într-una, în timp ce fluturam stegulețul Americii, și pancarta cu numele sorei noastre, Vicky Kraft, iar aceasta m-a răcorit. Să nu mai vorbim de faptul că mi-a prins bine mișcarea fizică, căci pentru mișcare fizică nu prea îmi fac timp, deși știu că este necesară. În afară că a fost frig și că mi-au cam înghețat mâine pe pancartă, am fost atât de încurajată de susținerea celor care treceau cu mașinile pe lângă noi. Chiar un polițist, într-o mașină oficială de poliție, ne-a făcut cu mâna, în semn de încurajare. Plină de entuziasm, pe drum spre casă, am sunat câteva prietene ca să vorbim un pic, să ne încurajăm și să ne ținem la curent cu ce se întâmplă în comunitatea noastră. Am fost un pic la cumpărături, am luat pe fetița mare și încă o prietenă și le-am dus la o altă fetiță acasă, ca să meargă împreună la tineret. Uitându-mă la ceas, v-am descris în mare ultimele 16 ore ale vieții mele, care includ vreo 7 ore și jumătate de somn. Plină de entuziasm, am făcut o pauză ca să scriu aceste gânduri, pentru că fetele mici încă nu au terminat cu lecțiile de muzică. Dar cum termină, am de gând să le scot, și pe ele, un pic la aer liber. Mi-am pus eu în cap una și bună, și anume, că tot ce fac, fac pentru slava Domnului și că aceasta Îi aduce Lui bucurie. Nu-mi permit să încadrez la capitolul muncă și scrisul, sau faptul că compun poezii sau cântări, că mai fac traduceri… Soțul meu mă întreabă, deseori, când mă vede că tipăresc,” La ce lucrezi?”. Pentru mine, acestea sunt pur și simplu deliciile vieții mele, căci le fac cu drag, pentru Iubitul inimii mele, Domnului Isus. Totuși, îmi dau seama că din cauza faptului că nu am studiat destul arta scrisului, aceea a gramaticii limbii române, am vocabular sărac, vreau să fac totul repede, repede, și aceea, această activitate este destul de slăbuță, în ciuda elanului meu uriaș și cel al încăpățânării mele de a continua să scriu. Că slujesc la Biserică, ocupându-mă de copii, sau că spăl pe jos, când nu mă vede nimeni, totul vreau să le fac ca pentru Domnul. Munca e muncă și o consider ca pe un act de închinare spre Slava Domnului. De ce v-am spus toate acestea? Vreau să vă conving că iubesc munca, iubesc să fiu ocupată, iar aceasta nu o pun pe seama faptului că sunt extrovertită. O pun pe seama faptului că îmi aduce o mare bucurie să muncesc și cred că acesta este planul lui Dumnezeu pentru copiii Lui, Acela ca ei să fie cei mai harnici.

Nu înseamnă că dacă iubesc munca atât de mult am și realizări mari. Chiar dimpotrivă, când faci de toate și nimic, riști să te alegi cu nimic. Din cauză că sar și vreau să fac de toate, de multe ori nu-mi administrez timpul cum ar trebui. Alteori, din prea mult zel, fac și multe greșeli; risc să lucrez fără cap. De multe ori m-am gândit la Petru, ucenicul Domnului Isus, care a sărit afară din barcă, ca să ajungă la Domnul Isus. Nu știu de când a înota, este un mod mai eficient de a traversa o apă decât a sta în barcă și a vâsli. Câteodată mi se pare că mă dau și eu în spectacol sărind în apă, astfel ajungând la mal mai târziu și cu mai mult efort decât dacă aș fi stat câteva clipe să-mi fac un plan, nemaivorbind de spectacolul pe care îl creez pentru cei din jur. Dar mă strădui să mă îndrept, cât că, dacă mă uit la vârsta pe care o am, văd că progresul e greu și anevoios. Fratele Aurel Popescu, după spusele fiului său, Andrei Popescu, a afirmat că virtutea cea mai mare a unui om este inițiativa. Ce m-am bucurat de spusele acestea, căci lipsă de inițiativă nu am, dar îmi trebuie mai mult discernământ și înțelepciune de sus. Poate ați auzit expresia: „Ne mișcam cu cei ce se mișcă.” Văd, cu trecerea anilor, că cei care se mișca nu sunt de multe ori cei mai calificați sau cei mai destoinici. Dar la ce folos că ești calificat, că știi, că poți, dacă nu faci nimic? Tot la Petru mă gândesc, cel care nu a stat pe gânduri ci iar a ieșit din barcă, de data aceasta umblând pe ape, ca Domnul Isus. De multe ori, lucrurile mărețe cum ar fi trezirile spiritual, s-au realizat prin oameni care au îndrăznit să creadă și să acționeze pe baza credinței lor în Dumnezeu, în ciuda slăbiciunilor personale. Mă rog ca Domnul să scoată lucrători, oameni harnici, creștini devotați care să fie gata să pună umărul acolo unde este nevoie de ei. În era tehnologiei modern, în care lucruri de nimic ne fură ore prețioase de lucru, mă rog să ne trezească Domnul la lucrarea Lui, în toate aspectele vieții noastre.

Nu știu cum vă imaginați cerul, dar eu abia aștept să merg acolo și să fac ceva pentru Domnul, și acolo. Unii pictează cerul ca fiind un loc în care stai tolănit pe nori, toată ziua, și nu faci nimic. Asta pentru mine ar fi o pedeapsă. Eu găsesc încurajare în Scriptură, că cerul nu va fi un loc al leneviei și al plictisului. Vă aduceți aminte de pilda robului credincios, care a primit cinci talanți? El a lucrat cu acești cinci talanți și i-a dublat, dând Stăpânului, la întoarcere, 10 talanți. Pentru credincioșia lui a primit și talantul pe care Stăpânul l-a luat de la robul leneș și viclean. Dar nu doar că acum avea 11 talanți. Uitați-vă ce ne spune Domnul Isus despre acest rob: “El i-a zis: ‘Bine, rob bun, fiindcă ai fost credincios în puţine lucruri, primește cârmuirea a zece cetăți’”. (Luca 19:17). Cum vi se pare administrarea celor 5 sau 10 sau 11 talanți, în comparație cu a administra a 10 cetăți? Vă imaginați responsabilitatea și munca implicită pentru administrarea a 10 cetăți? Nu este aceasta o muncă enormă, comparativ cu cei 5 talanți? Și totuși, aceasta este o răsplată pentru cel harnic. Pentru cel care găsește plăcerea în muncă, să primească mai mult de lucru, este ca și cum ar primi o răsplată.

Pentru voi, frați și surori dragi care iubiți munca, aceea care vă așteaptă în cer, adică cârmuirea multor cetăți, munci minunate și mărețe, pentru voi scriu aceste rânduiri, căci vă iubesc și abia aștept să lucrez cot la cot cu dumneavoastră în Împărăția Cerului, spre Slava lui Dumnezeu. Dar și aici pe pământ este minunat când lucrăm uniți în Hristos, de dragul lui Hristos și pentru Slava Lui. Din puținul cât l-am învățat până acuma, din experiența vieții mele, din ce înțeleg din Cuvânt, vreau să dau și eu un pic de încurajare și sprijin celor ce muncesc.

Cu voi, cei care iubiți munca, aș vrea să împărtășesc cum mă străduiesc să muncesc, ca pentru Domnul. Sunt principii pe care le țin înaintea mea ca să nu cad de oboseala, ca să nu-mi pierd bucuria și ca să nu pierd nici o oportunitate de a pune talanții, primiți de la Domnul, în negoț. O sora scumpa, m-a rugat sa vorbesc cu fiica ei, care a părăsit biserica de romani unde era foarte activă, ocupând-se de copii, chiar tipărind buletinul bisericii și fiind implicată în multe alte activități ale unei biserici. Spunea dansa: „ Atâta au dat in ea…, i-au spus că se dă mare, că nu face bine…Acum merge la Americani, și nu face nimic, dar are atâta potențial.” Atâția muncitori, loviți și descurajați, stau pe margine și privesc, neîndrăznind să mai pună mâna pe plug, de frica bicelor primate, de multe ori de la cei care nu fac nimic, decât să critice. De multe ori, cei care muncesc, primesc și lucruri mai puțin plăcute. Dar cui poți să-i bagi de vină, decât celui ce a făcut ceva? Am auzit pe cineva spunând: „Eu nu mă bag, nu zic nimic, nu fac nimic, așa nimeni nu mă poate acuza nimeni de nimic!” Chiar așa să fie? Nu asta a făcut robul rău și netrebnic, când a îngropat talantul?

Munca, aici pe pământ implică durere, suferință și lacrimi, dar cu Domnul, nu doar că putem fi biruitori, dar putem să ne ridicam deasupra situațiilor neplăcute ca să vedem impactul veșnic pe care munca noastră poate să-l aibă; și de ce nu ne-am bucura chiar în suferințele noastre?

Muncesc, străduind-mă să păstrez ordinea priorităților corecte în viață.

1. Dumnezeu– nu e doar pe primul loc, El este totul pentru mine. Dumnezeu este viața mea, El este Cel pentru care trăiesc, pentru care sunt gata să mor, El este bucuria și plăcerea mea. Nu am o căsuță pe care să o bifez, cum că am citit Biblia, că m-am rugat și acum pot să-mi continuu viața. Deși citirea Biblie și rugăciunea este o disciplină a vieții, câteodată e o lupta ca să o păstrez. Mă străduiesc să nu am nici un gând separat de Domnul. De fapt, știu imediat când gândul meu nu este supus lui Hristos, căci simt mustrarea Duhului și văd cum mă părăsește pacea și bucuria și nu-mi mai găsesc locul, până nu vin cu pocăință și lepădare de șine înaintea Domnului. Pentru mine e important să citesc Scriptura, să ascult sau să citesc cărțile celor care L-au iubit și L-au slujit pe Dumnezeu cu credincioșie. Găsesc doctrina curată în cântări, în poezii și în lucrările scrise de cei care L-au slujit pe Dumnezeu cu credincioșie, iar aceasta îmi înviorează sufletul. Caut repere în viață, repere de înaintași ai credinței, care și-au sfârșit alergarea bine, care au rezistat în fața persecuțiilor și a ispitelor, căci vreau sa le urmez exemplu. Nu doar cei care sunt deja la Domnul îmi țin companie gândurilor mele, dar caut și în jurul meu oameni cu totul totului tot dedicați Domnului, oameni sinceri cu care pot să mă rog și cărora să le spun greutățile mele. Caut pe cei care mă mustră, cu toata dragostea, și nu mă lasă să mă îndepărtez de la calea credinței. Sunt deosebit de recunoscătoare că am un astfel de om chiar lângă mine, pe soțul meu. Țin minte când Îl rugam pe Domnul să mă asculte pentru meritele Domnului Isus și pentru meritele soțului meu. Nu mă mai rog așa, căci m-a luminat Domnul că nu e bine. Știu că nu e nici un alt mijlocitor între noi și Dumnezeu, decât Domnul Isus. Nu i-am spus niciodată soțului meu că mă rugam așa. Dar atât de bun și sfânt îl vedeam pe soțul meu în comparație cu mine, că mă gândeam să-I aduc aminte lui Dumnezeu de soțul meu, că sigur se va bucura și poate și de dragul soțului meu îmi va asculta rugăciunea. Am deasemenea și câteva prietene dragi cu care pot să mă rog la telefon, cărora pot sa mă mărturisesc, și ce bine îmi cade, căci niciodată nu au dus vorbele mele mai departe, ci totdeauna am simțit dragostea lor, deși am primit și mustrarea de care aveam mare nevoie.
2. Aproapele meu: soțul și copiii, adică cei din casa mea. Știu că slujba de soție și mama este cea mai importanta chemare, pe acest pământ, pentru mine. Dacă pe ei nu-i iubesc și nu-i slujesc, cu toata dăruirea, ce pretenție să am că fac voia Domnului? Chiar în regnul animal, găsim animale care sunt gata să moara pentru puii lor, pe când un omul e gata să-și părăsească slujba de părinte, chiar dacă nu și-a părăsit fizic familia. Nu pot să-mi imaginez nici o lucrare, chiar făcuta în Numele Domnului, care implică abandonul sau neglijarea proprie familii. Noi suntem lucrători în câmpul Evanghelie, arătându-L oamenilor pe Hristos, când aceștia se pot uita la noi să vadă fapte bune. Iar fapta cea mai bună pe care o putem face pentru binele copiilor noștri, pentru binele lucrării Domnului, este ca noi părinții să ne acordăm dragoste, respect și prioritate. Am fost vizitați de o soră „misionara”, dar nu m-a prins acasă; în schimb, sora mea era la mine în vizită, așa că ea a poftit-o în casă. Sora mea trecea printr-o perioadă de încercare în familia ei. Citea Biblia și se ruga și înainte de aceasta încercare, dar acum era tot timpul cu Biblia în mână, căci, cum spunea ea, găsea liniște și pace în Cuvânt și în rugăciune. Așa că sora mea a primit-o cu mare drag, pe sora misionara, mai ales că a auzit că dorește să facă vizite și să se roage cu cei pe care-i vizitează. Ba mai mult, câteodată avea și câte un îndemn „din partea Domnului”, spunea ea. Rugăciunea a fost foarte scurtă, dar îndemnul, foarte lung. Ca să vă sumarizez, sora misionară o mustră pe sora mea, că nu citește destul Biblia, după care a urmat o pledoarie și mai lungă, cum că ea și-a lăsat familia acasă, familie care avea nevoie de bani pentru cele trebuincioase vieții, ca să facă lucrarea Domnului, peste mări și tari. Deci a urmat colecta, dar nu a primit nici un ban de la sora mea, care era atât de tulburată de acest comportament contrar Scripturii. Mă bucur pentru discernământul sorei mele, dar în același timp, mă întristez când văd tot mai multe mame părăsindu-și locul si rolul, bine stabilit de Dumnezeu, pentru înaintarea și creșterea Trupului lui Hristos, începând cu educarea copiilor. Exemple vrednice de urmat fiind mama si bunica lui Timotei.

Tot la capitolul „aproapele” sunt incluși cei din familia apropiată, vecini, prieteni, sau oameni cu care venim în contact.

1. Locul de munca. “Cine fură să nu mai fure ci mai degrabă să lucreze cu mâinile lui la ceva bun, ca să aibă să dea și celui lipsit” (Efeseni 4:28). “Dacă nu poartă cineva grijă de ai lui, şi mai ales de cei din casa lui, s-a lepădat de credinţă şi este mai rău decât un necredincios.” (1 Timotei 5:8) Munca ocupă un loc atât de prioritar în viața lui Pavel și a primilor conducători ai bisericii. Ei munceau zi și noapte ca să nu fie o povară pentru credincioși, deși aveau tot dreptul la ajutorul financiar al celor pe care-i slujeau. Ce credeți că era mai important pentru Pavel, să facă corturi sau să scrie scrisori bisericilor, să facă evanghelizare, sau să predice? Eu nu cred, deloc, că Pavel și-a risipit timpul cu făcutul corturilor, ci cred că și acea muncă o făcea tot de dragul Domnului și a celor din biserică, pe care-i slujea.
2. Biserica. Când mă gândesc la Biserică, mă gândesc mai mult decât la programele de duminică, lecțiile cu copiii, VBS, programul de tineret, repetițiile de orchestră, cântări, poezii, predici…. Mă gândesc la trupul lui Hristos, la Mireasa Lui, la lucrarea pe care o face Domnul în fiecare dintre noi. Biserica este locul creșterii, iar câteodată creșterea doare. Biserica este locul formării caracterului, a îndreptării, a zidirii în credință, a pregătirii pentru eternitate. Biserica este locul unde fiecare trebui să lucreze pentru creșterea și zidirea în dragoste. După câte înțeleg eu Scriptura, a face parte dintr-o Biserică locală nu este o opțiune. A urmări, de acasă, un program al unei biserici, nu este rău. Dar dacă acest program înlocuiește pentru tine biserica locală și te oprește să fii o parte active din Trupul lui Hristos, cum vei împlini lucrarea pe care o are Domnul pentru tine și cum vei contribui la creșterea și zidirea ta personală? Ziua de odihnă este atât de pretioasă înaintea Domnului, că este enumerată printre cele 10 porunci. Chiar Dumnezeu S-a odihnit în a șaptea zi. Noi trebuie să ne odihnim în Domnul, să ne întâlnim la părtășie, să ne rugam şi să cântăm împreună. De asemenea, eu cred că fiecare pastor are o responsabilitatea înaintea lui Dumnezeu pentru biserica pe care o cârmuiește. Cred că Duhul Sfânt dă fiecărui pastor, un mesajul specific pentru biserica lui. Biserica este trupul lui Hristos, în care fiecare mădular are o lucrare de făcut.
   “Din El, tot trupul, bine închegat şi strâns legat prin ceea ce dă fiecare încheietură, își primești creșterea potrivit cu lucrarea fiecărei părţi în măsura ei și se zidește în dragoste.” (Efeseni 4:16). Fiecare mădular din trupul lui Hristos are o lucrare, și de asta depinde creșterea și zidirea noastră în dragoste.
3. Hobbies, odihnă, vacanțe. La aceste categorii intră multele mele proiecte, și o listă lungă de lucruri pe care îmi doresc să le învăț.

1. Muncesc cu atitudinea unui rob.

Nu cred că în tot eseul acesta, este ceva mai important decât acest punct. Când am învățat să muncesc cu atitudinea robului care știe că la sfârșitul zilei nu contează cât a lucrat, sau dacă a fost apreciat sau biciuit de cei din jur pentru munca lui, ci că el nu și-a făcut decât datoria. Nu doar că și-a făcut doar datoria, dar a făcut totul cu puterea primită de la Stăpân, pentru gloria Stăpânului și pentru bucuria de a-L onora pe Stăpân. Lucrul acesta este mai mult decât orice răsplată pământească. Vedeți, robul după ce muncește toata ziua la camp, vine acasă și pune prima dată masa stăpânului său. Domnul Isus a spus că mâncarea Lui este să facă voia Tatălui. Să știi că ce ai făcut este voia Tatălui, îți va hrăni sufletul cu mai multă bucurie decât orice laudă a celor din jur. E atât de eliberator acest principiu. Îmi aduc aminte de timpul când acest principiu nu era înrădăcinat în viața mea. Atunci mă suparăm dacă cei din jur nu-mi arătau cumva că apreciază munca mea. De exemplu, îmi amintesc, după ce m-am trudit să fac o lucrare care mi s-a încredințat, în cadrul bisericii, am vrut și eu bucuroasă să dau raportul celui care mi-a încredințat lucrarea. Stăteam ca o piesa de mobilier lângă acea persona, căreia doream să-i dau raportul și mă străduiam cumva să-i atrag atenția că sunt acolo. Ascultam cuvintele frumoase, de apreciere, adresate vizitatorilor și mă gândeam oare ce aprecieri și laude voi primi eu, dacă aceștia care vin, din când în când aici, sunt așa frumos tratați. În sfârșit mi-a venit rândul și am dat raportul. Ce am primit eu, au fost cuvintele: „Da dar mai trebuie făcut și …….”. Uff, ce a durut, așa m-am dezumflat ca balonul împuns cu acul. A durut ceva ce nici nu trebuia sa fie acolo, lăstarii mândrie și a dorinței de promovare a propriei persoane. Așa că i-am tăiat jos. Am învățat să nu mai trăiesc eu, ci să-L las pe Christos să trăiască în mine și prin mine. Caut slava Lui și sunt înălțată în locul odihnei și mulțumirii în Christos, de dragul lui Christos. Nu-mi mai lipește nimic. Nu mai am nevoie de nimic! Sunt perfect mulțumită cu ce primesc, sau cu ce nu primesc. Ce bine că nu mai trăiesc condusă de aprecierile sau mulțumirile oamenilor. Vă spun că a fost istovitor, atât de frustrant, și îmi lua atâta timp prețios să aștept să primesc mulțumirea. Acum, când începe cineva cu mulțumirea, îmi vine să spun: „Bine, bine, ajunge haide să dăm slavă Domnului, împreună. El merita toata slava și cinstea. Acum am nimerit și am făcut bine, dar în clipa următoare te pot dezamăgi. Nu-ți pune încrederea în mine! Mulțumește Domnului că m-a folosit să-ți facă bine. Dacă vrei să faci ceva pentru mine, în semn de recunoștința, roagă-te să nu cad. Roagă-te să nu obosesc în facerea binelui, să nu cad în nepăsare, în păcat, în mândrie, sau orice altceva, ce îți pune Domnul pe inimă ca să te rogi pentru mine. Sau mai bine, dacă am făcut ceva bine pentru tine, întoarce-te și uită-te în jurul tău și găsește cui ai putea și tu să-i faci un bine.”  Asta îmi vine să spun și multe alte la fel, cum ar fi: „ E mai bine să dai decât să primești. E mai bine să fii sus, ridicând, decât să fii jos și să fii ridicat.” Acum, atât de tare nu-mi pasă să fiu apreciată, că mă irită câteodată mulțumirile. Ba mă și comport chiar ciudat, când trebuie să primesc o apreciere. Am învățat că dacă nu ești atras de laurii laudelor, nu vei fi atacat nici balaurii mândrie.

Mă străduiesc să-mi mențin, totdeauna, atitudinea unui rob. Nu spun că nu apreciez atunci când mi se spune mulțumesc, dar având atitudinea de rob, nu am nici o așteptare. Neavând așteptări, nu am nici dezamăgiri. De când am învățat acest principiu, parcă am prins aripi. Zbor deasupra oricărui dezamăgiri. Când aud pe câte unul sau altul spunând: „Nu mi-a spus nici mulțumesc!”, îmi aduc aminte, cu tristețe, de vremurile când eram și eu în acea barcă a așteptărilor și dezamăgirilor. De ce să aștepți un mulțumesc? Vă aduceți aminte ce răsplată a primit Domnul pentru tot binele pe care L-a făcut? A fost părăsit de toți, batjocorit, învinuit că are drac, lovit, scuipat și omorât? Câte dintre acestea le-am primit eu? Și dacă ar fi să mi se facă tot ce I s-a făcut Domnului, tot nu am de ce să fiu dezamăgit, pentru că mă așteaptă răsplata, cununa de slavă; mă așteaptă Hristos! Înainte de a-L cunoaște pe Hristos ca  Domn și Mântuitor, eram cu toții robi, morți în greșelile și în păcatele noastre. Un rob știe că ce merită este moartea, iadul, despărțirea pe vecie de Dumnezeu, chinul veșnic în locul unde viermele nu moare și focul nu se stinge… Asta e ceea ce merit eu. Dar nu voi primi niciodată aceasta soarta, datorita jertfei Domnului Isus, care a luat asupra Lui păcatul meu și a plătit, totul, în locul meu. Atunci când știi de unde ai fost scos, nu mai aștepți mulțumirea de la oameni, ci te uiți cu bucurie spre ziua în care Domnul o sa îți spună: „Bine rob bun și credincios, intră în bucuria Stăpânului Tău.”

2. Muncesc fără a mă compara cu alții.

În orice muncă ai fi implicat, ești, într-un fel, în competiție cu alții care fac aceeași muncă. Competiția nu este un lucru rău, dacă are la bază o motivație corectă, nu aceea de a ne ridica pe noi deasupra altora, cu scopul de a atrage atenția asupra noastă, nu a Domnului. Lupta noastră este ca să ne asemănam tot mai mult Domnului nostru Isus Hristos. Pavel ne-a spus să-i urmăm exemplul, căci și El Îl urmează pe Hristos. Tot Pavel i-a mustrat pe cei care se afiliau unui nume, chiar numelui lui. Dar sunt competiții, comparații, care sunt de-a dreptul distructive Trupului lui Hristos, Biserica. Să luam, de exemplu, slujba de pastor. Sunt absolut cruzi și obraznici cei care compară un pastor cu altul, ca să le dea un “rating”, ca și cum am putea pune pastorii într-o anumita ierarhie, bazat pe succesul măsurat de numărul de “followers” urmași. Cei care au la baza o motivație corectă, ridică pe cei din jur, nu-i disprețuiește, nu-i dă la o parte.

3. Muncesc cu puterea și înțelepciunea primita de la Domnul.

În primul rând, recunosc că sunt total dependentă de Dumnezeu. Când muncesc, recunosc că Domnul mi-a dat putere, că Domnul mi-a dat înțelepciune, că Domnul mi-a dat chiar și voința. Dacă El nu ar porunci inimii mele să bată, dacă El nu mi-ar da putere să mă mișc, nu aș putea face nimic. Recunosc că puterea vine de la El, dar recunosc că și voința de a face ceva vine tot de la El. Motivația din spatele muncii mele, este dorința de a face voia Lui. Voia Lui este plăcută și desăvârșită, dar nu pot să o fac fără ajutorul Lui. Așa cum mlădița tăiată din viță moare, tot așa și eu, separată de Domnul sunt fără vlagă. Știind că trag la jug cu Domnul Isus, totul devine ușor. La service, de multe ori mă rog Domnului să mă ajute să rezolv ce am de rezolvat, iar de multe ori văd cum mă scoate Domnul biruitoare, din situații foarte dificile.

1. Muncesc cu credincioșie, știind ca voi primi mai mult de lucru.

În orice domeniu ai lucra, dacă faci un lucru de calitate și dacă ești cinstit, nu cred că vei duce lipsă de lucru. La fel, dacă ești credincios cu ce ai primit, fii sigur că vei primi mai mult de lucru. Aici trebuie să intervină discernământul de sus, să mă ajute să știu la ce să spun da și la ce sa spun nu. Am mari probleme la acest capitol. Nu doar că nu știu să spun „nu”, dar nu prea vreau să spun „nu”. Știu că dacă mi-aș programa activitățile mai bine, dacă nu mi-aș irosi timpul, aș putea face mai mult. Nu mă îngrijesc de sănătatea mea fizica, prin a face exerciții, din cauza faptului că nu știu să spun „nu”, de aceea agenda mea este totdeauna plină.

5. Muncesc, fiind totdeauna gata să fiu întreruptă,  de un alt plan pe care Dumnezeu Îl are pentru mine.

Când citesc pilda bunului Samaritean, mă gândesc de multe ori la preotul care a trecut pe alături și îmi imaginez că mergea la slujbă. Cum să fie preotul întârziat la biserică, sau să ajungă cu hainele toate murdare? Mă rog de multe ori Domnului, să nu mă lase să fiu așa de ocupată cu „lucrarea” încât să uit de El, să nu fiu sensibilă la șoapta Duhului și să trec nepăsătoare pe lângă proiectele pregătite de Domnul pentru mine. Încerc să fiu sensibilă la șoapta Duhului Sfânt și mulțumesc Domnului pentru toate planurile mele pe care le-a dat peste cap, ca să-și ducă la îndeplinire planurile Lui în mine și cu mine.