Generali, recruți și „dezertori”: le pasă.

(Biografia unui personaj: Ioan Marcu)

Ca și  creștini suntem angrenați într-un război spiritual neîntrerupt (mai mult sau mai puțin conștientizat de fiecare). Victoria este asigurată de către Cel ce nu a pierdut vreodata o luptă, nouă însă ne rămâne echiparea (Efeseni 6:11-12), vegherea și o continuă încartiruire/mărșăluire sub călăuzirea Duhului Sfânt. Dușmanul nu luptă “fairplay”, tacticile și strategiile lui (de cele mai multe ori deghizate) sunt multiple, complexe, iar pentru a dejuca planurile celui rău și a nu fi înfrânți deja înainte de a începe lupta am fost chemați să fim ”înţelepţi ca şerpii şi blânzi ca porumbeii” (Matei 10:16). În față e linia frontului, iar dușmanul nu ia prizonieri; în spate, sunt combatanții răniți, iar in lipsa unor spitale de campanie unii „locotenenți” și „sergenți” prea zeloși întru o cât mai rapidă înaintare (uneori sub flamurile camuflate ale propriilor ideologii), îi împușcă în rit sovietic (sumar dar cu precizie, muniția costă) pentru a le curma suferința, iar lor menaja resursele (din care cea mai valoroasă, timpul); dar asta e altă poveste...

Trecând prin Scriptură, aplicând acest „filtru” al metaforei războiului, cel mai mare „general” - promotor și titan al înaintării Evangheliei, a fost Apostolul Pavel. Deși nu L-a văzut cu ochii fizici pe Isus întrupat, Cristosul Înviat s-a arătat într-un mod unic și decisiv celui care atunci se numea încă Saul din Tars. Prăbușit în colbul drumului spre Damasc, lipsit temporar de vederea ochilor fizici pentru a căpăta în schimb adevărata lumină a sufletului, a fost mai apoi ridicat, vindecat și împuternicit să ducă Vestea Bună până la capătul Imperiului Roman.

De-a lungul celor 4 călătorii misionare (mii de kilometri străbătuți, primejdii, bătăi, lanțuri, dar și mângâieri pe măsură: mii de “recruți“ în armata Domnului, biserici întemeiate și consolidate, epistole cu mesaj inspirat de Duhul Sfânt scrise acelorași biserici etc.), Pavel a colaborat și “luptat“ alături de mulți alți slujitori (unii doar o scurtă vreme, provizoriu și episodic, alții pe termen lung) chemați la seceriș, care oricum era mare față de numărul secerătorilor (Luca 10:2).

Unul dintre co-lucrători este Ioan Marcu; cam “sezonier”, ce-i drept, după cum apare la o lectură superficială și o analiză succintă a pasajului cel mai cunoscut (sau recunoscut - singurul de către unii) al intersectării dintre cei doi, Faptele Apostolilor 15:36-41. Poate fi analizat obiectiv (ceea ce îmi doresc și îmi propun), sau tendențios și insinuant, iar aici “oportunitățile“ sunt multiple, plasabile în oricare punct al unui paletar cromatic vast, de la cea mai deschisă culoare (un pierde-vară) până la cea mai întunecată (un dezertor și trădător). Dar acest “paletar” ar cădea sub incidența sentinței nemiloase exprimate în Efeseni 5:11 și Isaia 5:20.

Faptic (și obiectiv), doctorul Luca ne relatează astfel: din “baza” din Antiohia (avanpostul creștinismului, cu o mult mai adecvată poziționare geografică decât mai îndepărtatul Ierusalim), Pavel şi Barnaba cad de acord să se întoarcă să consolideze bisericile întemeiate în prima călătorie. Nu reușesc să cadă însă de acord asupra componenței echipei, și anume Barnaba dorea să-i însoțească și vărul său (Coloseni 4:10) Marcu, dar Pavel a considerat că nu este bine, deoarece acesta îi părăsise din Pamfilia (Fapte 13:13). Sfânta Scriptură nu ne spune de ce Marcu îi părăsise, iar a încerca să ne dăm cu presupusul nu-i interzis, dar a ne aventura să stabilim cu certitudine motivul e un drum periculos ce poate duce înspre Apocalipsa 22:18-19.

Cert este că neînțelegerea dintre Barnaba (care în traducere înseamnă “fiul mângâierii“ - deloc fortuit, pretându-se profilului său de mediator) și Pavel a fost de natură să-i despartă pe cei doi, pe de o parte, iar pe de altă parte a deschis drumul unei oportunități necăutate de către nimeni (decât poate cu excepția Duhului Sfânt; în prima parte a capitolului Pavel și frații din Ierusalim puseseră deoparte timpul necesar pentru a-L întreba pe Domnul cu privire la o situație sensibilă, și au primit un răspuns satisfăcător pentru toată lumea, validat în primul rând de Duhul Sfânt iar apoi de toți participanții: Fapte 15:28; în situația cu Marcu însă, prins probabil de necesitatea de a porni în grabă la drum, lui Pavel i s-a “părut nimerit” să taie rapid nodul gordian al neînțelegerii ivite într-un mod unilateral - cât de nimerit I s-a părut Duhului Sfânt, Luca nu ne mai spune) dar fructificate de toți pentru răspândirea Evangheliei: formarea a două echipe misionare (în locul uneia singure) ce vor opera în teritorii diferite. Ceea ce pentru lucrători a fost o disensiune (slavă Domnului că nu ceartă, pentru a fi dat câștig de cauză celui rău), pentru Duhul Sfânt a fost o oportunitate de multiplicare. Ceea ce din textul citit pare o divizare (implicit o înfrângere pentru Evanghelie) se dovedește a fi de fapt o înmulțire, progres și expansiune pentru înaintarea Evangheliei: Barnaba l-a luat pe Marcu și au trecut la treabă în Cipru (locul natal a lui Barnaba), un teren neevanghelizat până atunci. “Dezertorul” Ioan Marcu trecuse din confortul relativ al peninsulei (Asia Mică, teritoriu puternic romanizat) la mai puțin atrăgătorul mediu insular din Cipru.

Greșesc mult recruții. Mai greșesc și generalii… (iar în paranteză fie scris, factura oalelor sparte e trimisă uneori “dezertorilor”; iar mai surprinzător e că uneori o și achită; dar, din nou, asta e altă poveste... ). Probabil că lui Marcu i s-a părut cel puțin ciudat dacă nu de-a dreptul hilar când foarte binevoitorul văr și tovarăș al său i-a spus că i s-a refuzat ceva ce el (Marcu) nici nu ceruse, nici nu așteptase, și poate nici nu fusese călăuzit de Duhul Sfânt ca să primească: bilet spre alte provincii ale Asiei, în a doua călătorie a apostolului Pavel. Dar, la fel cum senectutea în sine nu-i o virtute, cu siguranță că nici tinerețea. Este posibil ca îndatoririle filiale (în Fapte 12:12 citim despre casa Mariei, mama lui Ioan Marcu, una din locațiile unde se adunau primii creștini - faptul că nu e specificat că ar fi casa soțului ei, conform cutumei contextului cultural și social al vremii, ne lasă a înțelege că era văduvă) să-l fi rechemat la Ierusalim, deși asta rămâne o simplă presupoziție, devreme ce Biblia tace.

Probabil că tace tocmai fiindcă Marcu a considerat adecvat a nu dezvălui public adevăratul motiv (oricât de întemeiat ar fi fost), pentru a nu leza cugetul nimănui. Indignarea și respingerea lui Pavel au fost prețul pe care și-a asumat să-l plătească, de bunăvoie și nesilit de nimeni; indignare pe care însă nu ne putem hazarda să o calificăm ca și sfântă, rezervându-ne dreptul de a o suspecta ca fiind similară altor indignări firești, deloc duhovnicești, precum cea relatată de însuși Marcu în epistola sa (9:38-39), sau cea derivată din zelul greșit și exagerat de gelos a lui Iosua în fața generalului “în exercițiu“ de atunci, Moise (Numeri 11:24-29); greșeală pe care Pavel (școlit la picioarele lui Gamaliel), n-avea cum să nu o știe, dar a uitat pe moment și a tras-o rapid la xerox apăsând - foarte zelos și grăbit la rândul său în a reveni la consolidarea bisericilor nou-născute, care aveau într-adevăr mare nevoie de ajutor spiritual, deci un scop cât se poate de nobil - butonul greșit al principiului “ergonomic” enunțat cu cinism de către Caiafa în Ioan 18:14. Sau poate că tânărul Marcu o fi descoperit că darul său nu e cel de evanghelist pe teren, nici de asistent al celor chemați la aceasta; oricum, mai bine cât mai devreme decât prea târziu în descoperirea darului/darurilor specifice care vin încredințate fiecărui credincios: nu de alta, însă măcar de dragul răscumpărării timpului limitat pe acest pământ, răstimp în care suntem chemați ca, odată identificat, să “înflăcărăm” darul pentru a putea aduce un rod cât mai bogat! (2 Timotei 1:6).

Din pasajul asupra căruia ne-am îndreptat atenția poate oricine să-și “schițeze” un desen personal și propriu al personajului Ioan Marcu: din creion, cu linii subțiri, vagi, subtile și interschimbabile, într-atât cât să creeze, dacă dorește, un portret-robot al suspectului de serviciu, sub auspiciile deloc favorabile ale acuzației de trădare și/sau dezertare; culpă care ce-i drept cade sub incidența pedepsei capitale, conform legii marțiale a oricărui cod militar care se respectă. Dacă dorim însă (de dragul adevărului) a transforma schița creionată într-un portret finalizat, cu toate detaliile culorilor și nuanțelor aferente la locul lor - prin filtrul Scripturii desigur - vom reuși a distinge un personaj complex (și nu simplist sau superficial, cum ar fi dacă ne-am impune să ne limităm la pasajul din Fapte 15), evitând astfel orice omisiune involuntară respectiv o prezentare distorsionată a adevărului, care prezentat trunchiat și-ar înceta funcția de a mai fi adevăr.

Analizând contextul general scriptural, îl descoperim - surprinzător (sau nu) - pe Ioan Marcu în multe alte ipostaze. În primul rând este autorul Evangheliei care îi poartă numele. Cea mai scurtă dar și cea mai densă în desfășurarea firului narativ (cel mai des cuvânt folosit este “îndată”), tradiția (dar și studiul exhaustiv) îl indică pe Apostolul Petru (cel mai credibil martor ocular dintre toți martorii evenimentelor narate)  drept sursă primară a informației folosite, iar ca destinatari pe “păgâni” (neamurile, romani și greci îndeobște). O situație atipică așadar: un iudeo-roman (conform numelui dublu, Ioan - nume evreiesc, și Marcu - latin) scriind non-evreilor, având ca sursă primară pe evreul care a fost cel mai aproape de Isus, și anume Petru. Să fi fost necesitatea documentării asupra unor chestiuni de ordin cultural și social, în scopul binevenit al livrării unui mesaj al Evangheliei cât mai pertinent pentru Neamuri, unul din motivele pentru care tânărul Ioan a fructificat ocazia de a-l urma pe cetățeanul roman Pavel în provinciile romane ale Asiei Mici?

Când Mântuitorul se îndrepta spre Cruce trădat fiind, în vreme ce ucenicii au reușit să fugă la timp (se antrenaseră înainte pesemne…), chiar dacă nu era unul dintre ucenici, prezent era și Ioan Marcu; se pare că pe el l-au prins (deși tânăr, mă îndoiesc să fi fost mai puțin iute de picior, poate doar mai lent în a lua decizii greșite, cum ar fi să se grăbească în a-L părăsi pe Singurul ce nu merita părăsit), iar el ca scriitor al cărții nu ez(v)ită să ofere despre sine însuși un detaliu rușinos (Marcu 14:50-52) pe care altul l-ar ascunde cu dezinvoltură (fiind un fapt pe care doar scriitorul il putea ști, nefiind relatat de celelalte 3 Evanghelii).

Capitolul colaborării cu Apostolul Neamurilor este ceva mai consistent. Înaintea mai puțin-fericitului episod relatat mai sus, în Fapte 12:13 găsim că Barnaba și Pavel (încă Saul pe atunci) l-au luat cu ei și pe Marcu de la Ierusalim la Antiohia (putem privi această strămutare a centrului de greutate al nucleului de răspândire a Evangheliei ca o metaforă realistă a transpunerii în realitate a viziunii lui Petru din Fapte 10), acesta slujindu-le în prima călătorie misionară (Fapte 13:5).

Mai târziu, descoperim cu bucurie că relația ruptă s-a transformat în colaborare; și încă una foarte fructuoasă pentru Împărăție. Biblia tace asupra subiectului (episodului) împăcării dintre cei doi. O fi fost tacită? Și-o fi dat seama Apostolul Neamurilor că s-a grăbit în a-l judeca („însuflețit fiind” de gândul inspirat de sus de data asta, gând pe care îl scrie în Filipeni 3:15,16) pe Ioan Marcu, iar acesta la rândul său a devenit mai asertiv în slujirea sa? Nu știm, ce știm e că în Fapte 15 Pavel, întors nu demult din pustiul Arabiei, fără state vechi într-ale misionării, s-a supărat destul de tare pe Ioan Marcu; dar nu dăduse încă de Imeneu, Filet și Alexandru, care erau atât de ocupați cu propagarea unor erezii ce rodeau ca un cancer însăși esența învățăturii creștine, încât Pavel a fost nevoit să-i dea pe mâna Satanei (1 Timotei 1:20,2 Timotei 2:17,18). După ce s-a ciocnit de ei (și de multe altele asemenea) i s-au mai cioplit din asperități, astfel că peste câțiva ani  constatăm, cu surprindere poate dar sigur cu mulțumire, 3 noi „intersectări”, fericite și utile de astă dată, dintre veteranul Pavel și mai tânărul său fost co-lucrător. Într-o ordine cronologică, prima menționare o găsim în Coloseni 4:10, unde Pavel transmite bisericii din Colose salutări din partea lui Marcu, cu privire la care primiseră porunci; nu ni se spune ce fel de porunci, dar putem crede că erau pozitive, devreme ce le-a cerut să se poarte bine cu el dacă va veni la ei. O a doua mențiune se află în Filimon versetul 24, unde Pavel îl identifică drept unul din tovarășii săi de lucru, iar o a treia și ultima este cuprinsă în “cântecul de lebădă” al apostolului, când înlănțuit la Roma și așteptând execuția -  bucurându-se în Cristos de iminenta și eterna revedere în slavă cu Cel care i s-a arătat pentru prima oară, prăbușit în colbul drumului spre Damasc… - Pavel îi cere preaiubitului său fiu spiritual, Timotei, să-l aducă și pe Ioan cu el, fiindu-i de folos pentru slujbă; slujbă care, dat fiind contextul recluziunii și al prezenței exclusive a lui Luca (autorul Evangheliei ce îi poartă numele, dar și al Faptelor Apostolilor), putem presupune că a fost scrisul Cuvântului inspirat și dătător de viață din care azi miliarde de oameni au harul de a se putea hrăni.

Nu în ultimul rând și în altă ordine de idei (care e mai mult decât o sintagmă, e chiar o realitate: schimbă total ordinea posibilelor ideilor preconcepute sau chiar tendențioase/insinuante despre Marcu), Ioan Marcu era fiul spiritual al apostolului Petru (1 Petru 5:13), iar nu a lui Pavel; de înțeles așadar de ce însoțirea din întâia călătorie misionară a Apostului Neamurilor a rămas pentru el mai degrabă o promenadă: Dumnezeu avea o altă misiune/misiuni (poate mai puțin importantă/e, dacă ne putem cumva încumeta să impunem gradații și ierarhii în privința asta) pentru acest tânăr. Îndrăznesc (și îmi place) să cred că Petru l-a remarcat pe Ioan Marcu în acea noapte din Evanghelia după Marcu 14:50-52 (noaptea trădării, a triumfului temporar al întunericului, noaptea minții în care singurul treaz cu adevărat a fost un cocoș ce l-a trezit pe ucenicul Petru din amorțeala uitării adevăratei sale identități), când, dându-se la întrecere cu ceilalți 10 ucenici rămași, la proba de 100 metri garduri în care obstacolele erau niște aprozi prea lenți pentru calitățile iepurești de care, cu exces de zel, ucenicii au dat dovadă - Petru a remarcat așadar (cu coada ochiului, ce-i drept, concentrat fiind pe alergat) cu stupoare un tânăr care nu se grăbea, care nu a intrat în cursa alergării pentru abandonarea Lui Isus, poate pentru că a simțit (deși nu i-a fost însoțitor vreme de 3 ani precum ceilalți) că nu-i o cursă demnă. Iar când aprozii au pus mâna pe el, s-a grăbit să fugă, chiar dacă rămăsese în pielea goală, pentru că a fost dispus să-și riște viața pentru Cristos, dar nu a mai considerat necesar să trebuiască a plăti, arbitrar și nedrept, factura fugii rușinoase a celor 11 ucenici.

Dacă și cât de mult i-a păsat lui Ioan Marcu de răspândirea Evangheliei (Vestea cea Bună) curate și nealterate, precum și de edificarea Bisericii? A fost un dezertor sau un luptător atipic în armata Domnului, dezvoltând și folosind poate strategii inovative în livrarea mesajului hristic (1 Corinteni 12:4-6)? Răspunsul (sau răspunsurile) și-l poate formula fiecare, după “măsura harului încredințat” din Efeseni capitolul 4.

Iar dacă dorim să ne punem o întrebare suplimentară și pertinentă, și anume: “La ce bun să căutăm răspunsuri la întrebările de mai sus, la ce ne ajută să știm?”, Pavel ne oferă cel mai pertinent răspuns posibil în 1 Tesaloniceni 5:21,22. Sintagma medievală „Crede şi nu cerceta“, atribuită uneori în mod absolut fals creștinismului sau Scripturii, este o armă pe care dușmanul de veacuri a Lui Dumnezeu și a armatei Sale, și anume diavolul, este mai mult decât mulțumit a o putea folosi în dauna discernământului spiritual pe care orice creștin este chemat să-l cultive. Înainte de a acționa, e bine să știi; iar înainte de a ști, trebuie să fii.