Mama
Alexandrina Tulics - Pâine Din Țăst
Când ostenea sau o pridideau gândurile, se așeza cu mâinile în poală, privindu-și-le, parcă vorbind cu ele, într-o tăcere odihnitoare... așa se vedea după fața-i ce nu lăsa să se vadă expresii deosebite.
Își mișca lent degetele, rămânea cu privirea ațintită pe ele dar îți dădeai seama că nu mâinile sunt gândurile care o purtau departe...
O priveam minute fără să știe că sunt atentă la ce face, ce exprimă și-i zăream cute, încruntări pe frunte. Atunci știam că se gândește la ceva sau cineva care i-a întunecat gândurile făcând-o tristă, sau cu privire încruntată.
O lăsam în lumea pe care doar ea o știa și când nu mă așteptam, se ridica își scutura poala hainei purtate ca de ceva ce ar vrea să scape...
Se uita împrejur și întreba:
Cât e ceasul? Gata!
Și se îndrepta spre aragaz să pregătească cina sau ieșea afară în funcție de timpul ce-o lămurea în lucrul ce mai avea de făcut.
Se apuca de treabă și când mai auzea câte-o frântură din știrile sau conversatiile radioului deschis, pe care-l ținea taică-meu în brațe, venind la masă după ora știută, întreba:
Cine? ... Cine, Ioane? ...
Iar tata-i răspundea cu răbdare informației puse. El era cel care mânca separat de copii, servea singur în liniște ce i se oferea, mânca încet ca în armată, așa cum fusese instruit în școala militară de trupeți, spunându-ne că au fost educați să mestece mult, să mănânce rar, acest procedeu făcând parte din sănătatea soldatului educat.