● La început a fost Cuvântul. Lumina și întunericul nu erau încă separate și curgeau împreună în cascadele de dincolo de zariștile transcedentale. Și a privit Dumnezeu la torenții cascadelor ca în apa unei fântâni și a văzut că lumina devenea vizibilă doar în întuneric. Și pe cât întunericul era mai dens pe atât lumina strălucea mai tare. Duhul sfânt în chip de columbă plana între nadir și zenit dizlocând cu aripile sale undele crepusculare ale spațiului-timp arcuit deasupra până dincolo de orizonturile nemărginirii. Apoi s-a pogorât Dumnezeu pe o scară în hăul întunecat al veșniciei, a luat de acolo un bulgăre de lumină, l-a frământat cu lacrimile sale de duioșie și l-a rotunjit în podul palmelor sale până s-a închegat cosmosul. Și a suflat duhul lui Dumnezeu peste câmpurile magnetice și peste fluxurile cuantice ale oceanelor subatomice și din genunea adâncă a nopții norii ionici au început să se agite până s-au ivit primii zori ai dimineții și de atunci până în amurg rând pe rând mărgelele multicolore ale caleidoscopurilor de lumini celeste s-au fluidizat. Din spectrele stărilor de duh dintre ființă și neființă lumile materiale au început să se închege și viața ca un firicel plăpând de clorofilă să se înfiripe. Cerul și pământul, apa și focul, ființele și lucrurile, toate au început să capete forme aparte și să se separe una de cealaltă sub presiunea forțelor gravitaționale. Mai târziu ca o părere de pe urmă a adunat Dumnezeu praful stelar care-i rămăsese pe degete încă de la facerea lumii, l-a frământat cu lacrimi de durere și de bucurie și suflând peste plămada aceea a creat omul după chipul și asemănarea Sa. Și i-a deschis Dumnezeu omului ochiul ascuns al minții și i-a pus inimii aripi de înger să se poată înălța până la El și minunându-se de ceea ce vede acolo să le dea pe pământ la toate câte un nume prin harul și darul imaginației poetice.

● Dintru începuturi căile deschise omului pentru cunoașterea lumii au fost acelea ale intuiției și ale imaginației. Omul, animalul vorbitor, homo loquens, a fost binecuvântat de Creatorul său cu sensibilitate înțelegătoare, cu inteligenţă și limbaj poetic să se poată apropia mai ușor de tainele creației și urmând firul cuvântului revelat să poată pătrunde în peștera întunecată a inconștientului personal și colectiv pentru a scoate la suprafață făcliile de lumină ale cuvintelor inspirate ale teopoeziei aprinse în mintea omului cu scânteile inteligenței divine înainte ca intelectul omenesc să fi ajuns la starea de gândire conceptuală, logică și rațională și la cunoașterea adevărului obiectiv.

● Spectrele de lumină ale viziunilor teopoetice nu sunt cele ale inteligenței raționale, dar nu sunt nici iraționale, sunt mai degrabă non-raționale, intuitive. Nu sunt constelații, stele fixe pironite pe bolta cutiei craniene, ci sunt mai degrabă străfulgerări luminoase în noaptea conștiinței, stări de spirit fluide precum valurile unui fluviu neîntrerupt subteran de idei și de sentimente mai limpezi sau mai tulburi care în procesele creative ale minții omenești adună aluviuni de pe malurile albiei prin care trece, al raționalității și al sensibilității, și le decantează în iezerii inimii și ai minții cugetătoare și zac acolo și așteaptă până se limpezesc și de acolo din adâncurile lăuntrice în rare momente de inspirație și iluminare poetică țâșnesc la suprafață inopinat precum un izbuc de lumină revelatoare.

● Starea de spirit intuitivă, teopoetică, inspirația și revelația teo-ontologică și onto-teologică, nu pot fi exprimate și împărtășite altora altfel decât prin mijlocirea limbajului poetic. Teopoesis, calea liberei cugetări, face posibilă și inteligibilă revelația, taina nepătrunsului. Fără darul contemplației, al imaginației și al exprimării poetice omul n-ar putea trece dincolo de orizonturile realității convenționale, s-ar putea ușor pierde într-un păienjeniș de analize și de raționalizări abstractizante, de prezumții silogistice și de demonstrații duse până la imposibil, argumentum ad absurdum, care în ultimă instanță sfârșesc în înfundături logice și în paradoxuri. Teopoesis îl ajută pe om, animalul vorbitor, homo loquens, să poată ieși din labirint urmând ecoul propriilor cuvinte după ce a biruit minotaurul cel orb al istoriei, să-și poată aduce aminte ce a visat în noaptea aceea lungă în care s-a luptat cu îngerul, să poată vedea ce se ascunde dincolo de umbrele peșterii platonice, să poată găsi cuvintele cele mai potrivite pentru a destăinui semenilor viziunea poetică și beatifică a vieții și a creației.

● Acolo unde izvoarele teopoetice creative seacă, unde visul a dispărut, sufletele omenești precum turmele însetate părăsesc ținutul și pornesc în căutare de noi izvoare care să le potolească setea de cunoaștere sensibilă. De multe ori însă sufletele sunt nevoite să traverseze deșerturi fără apă, fără să dea de oazele sperate și imaginate. Dar visul și speranța nu se termină niciodată. Continuă până dincolo de viață și de moarte, în transcendență.

● Animalele simt, visează, comunică, poate chiar gândesc în felul lor, dar nu par a fi însetate de lumina divină, nici nu intră în starea de neliniște metafizică, nu sunt oricum preocupate să descopere harul și viziunea gloriei divine. Omul preistoric și cel istoric însă a intuit și simțit totdeauna că există ceva sacru, ceva nelumesc în om și în natură, în transcendență. Chiar atunci când omul nu a reușit să raționalizeze, să gândească, să conceptualizeze și să analizeze realitatea prin spectre și dioptrii abstracte și obiective, să gândească filozofic ori științific, omul a  intuit și a văzut divinul din lucruri, din natură și din sine, din obiectele de cult religios pe care le-a venerat de multe ori până la idolatrizare. Omul sensibil însă a visat și a gândit din totdeauna religios și poetic.

● Religia s-a folosit de artă și de poezie ca de o fundaţie arhetipală, ca de schele de pe care să-și proiecteze și să-și înalțe suprastructura, cultul, riturile și ritualurile sacre. Prin spontaneitatea creativă, exaltarea poetică, prin viziunea spirituală asupra lumii și mai ales prin transcendența acestora, cultul religious a dat naștere la cultura sacră, iar cultura sacră a devenit existență în duhul binelui, al adevărului și al frumosului. În procesul de creare și de transmitere a valorilor spirituale, estetice și morale ale culturii, arta și poezia au fost la rândul lor informate, inspirate și transfigurate de spiritul religios. Energiile spirituale s-au întrupat în obiect artistic, în viziune poetică, invizibilul devenind vizibil.

● Nu există frumos fără de o anumită sensibilitate mistică și poetică, fără ochiul minții și al inimii deschis și pregătit să vadă lumina, să-i intuiască farmecul. Frumosul este rezonanţa, reverberația din adâncul lăuntric a gloriei divine ascunsă după norii necunoscutului, în întunericul ființei și al conștiinței, dar care iese din când în când la suprafață să lumineze inima omului, să fie perceput prin harul şi inteligenţa sensibilă care sălăşluiesc în om.

● Ceea ce înnobilează caracterul moral, esența ființei, existența întru Ființă, este redescoperirea frumosului din om și natură și înainte de toate inteligența sensibilă a Logosului care a creat și omul și natura și prin care s-a format frumosul moral și spiritual. Frumosul estetic nu este totuna cu frumosul moral și sublimul divin. Între frumos și legile morale există însă punți de legătură. Azimutul axiologic divin se extinde deopotrivă peste oceanul neliniștit al vieții omenești și al imaginației poetice.

● Arta are un rol moral și moralizator dar numai în măsura în care descoperind valorile estetice, sublimul, devenim mai conștienți și mai liberi spiritual depășind cercul îngust al intereselor meschine, dependența și venerația idolatră a bunurilor materiale și a celor intelectuale, a cunoștințele utile și inutile, de care avem sau nu avem neapărat nevoie și care în ultimă instanță nu ne satisfac sufletește și spiritual ci devin de multe ori o povară în plus, un samar greu de cărat în pelerinajul nostru sufletesc prin pustiul existenței întru desăvârșire.

● Daimonul estetic însăși poate fi o ispită demonică, un păcat al mândriei, atunci când artistul sau poetul se consideră pe ei înșiși demiurgi, surse ale frumosului poetic, ale inspirației creatoare, ale harului divin. Creativitatea omenească este o manifestare și un efect al luminii incoate care i se revelează poetului, creatorului de frumos, gânditorului filozof și cercetătorului științific. Creatorii din toate domeniile cunoașterii obiective și sensibile au darul intuiției, capacitatea de a vedea, de a avea viziunea străfulgerărilor care care le luminează la un moment dat noaptea ființei și a conștiinței. Harul lucrează și prin om, dar omul nu este sursa harului care li s-a dăruit.

● Impulsul creativ își are rădăcina în grundul divin. Înclinația, predispoziția creativă, capacitatea intelectuală, senzorială și rațională, intuiția și sensibilitatea estetică sunt ale artistului sau ale poetului care au fost binecuvântați cu darul și voința de a le cultiva, de a pregăti terenul, de a alege sămânța acelor flori ale spiritului care ne încântă simțurile estetice și ne fascinează mistic prin frumusețe. Dar ploaia de har vine totdeauna de sus.

● Lumea fenomenală, lucrurile și ființele, cele văzute și nevăzute sunt legate și organizate într-o ordine coerentă care în ultimă instanță face sens. Numai gândurile, ideile, sentimentele și visele omenești par de multe ori a fi dezorganizate și lipsite de sens. Cuvintele îl ajută pe om să-și organizeze haosul din sine, să creeze o lume lăuntrică sensibilă și rațională. Cuvintele poetice, teopoesis, îl ajută pe om să vadă că universul său lăuntric, firea omenească și lumea fenomenală în care trăiește și din care este parte intrinsecă sunt frumoase, sunt o reflecție a ordinii și a gloriei divine.

● Viziunea gloriei divine este posibilă, devine vizibilă fie şi ca prin ceaţă ori oglindă afumată, prin hierofanii, revelații, limbaj poetic, simboluri și metafore. Ceea ce era tainic şi nebănuit devine viziune, realitate şi logică poetică. Harul divin se manifestă estetic în existența și conștiința poetului în chip de cuvinte, de imagini arhetipale, de metafore, în epifanii și viziuni extatice, în teofanii, în teopoezie.

Din volumul Teopoesis, Philosophical Essays, Mirco Publishing, 2021, Chicago, USA, 209 pages