O văduvă care se încredea în Dumnezeu și care avea două fete a sjuns la mare ananghie. Cele două fete lucrau greu și împleteau diferite lucruri pe care le vindeau pentru a asigura cele necesare traiului de fiecare zi. Într-una din ierni erau așa de prinse cu munca lor pe care o începuseră și doreau să o termine, că neglijaseră să își facă provizii. Într-o zi, în mijlocul unei furtuni de zăpadă din Noua Anglie, departe de vecini, ele se treziră că proviziile de lemne și făină erau pe ducă.

   Când fetele își dădură seama că bucatele și lemnele s-ar putea să nu le ajungă până la sfârșitul iernii, începură să se agite și să privească temătoare la deznodământul ce le așteptau.

   - Nu vă temeți fetelor, Domnul ne va purta de grijă. Avem de ajuns pentru azi și ne mai rămâne ceva și pentru mâine.

   Liniștite fiind de răspunsul mamei lor, fetele își continuară treaba. Veni și dimineața următoare dar nu era o zi însorită ci bătea vântul iar zăpada cădea necontenit. Nimeni nu veni prin preajma casei. Afară era întuneric și mohorât, la fel și înăuntru.

   Curând, și ultimile provizii se terminară iar lemnele erau pe sfârșite. Furtuna nu se oprise și nu dădea semne că se va opri curând. Fetele erau tot mai agitate și vorbeau disperate despre situația în care se află, dar mama lor le vorbi plină de bunătate:

   - Nu vă mai îngrijorați atâta, Domnul ne va purta de grijă!

   Fetele auziseră și ieri aceste vorbe, ba chiar și alalteieri dar de data aceasta nu se mai liniștiră. Ele nu reușeau să înțeleagă pe ce este clădită credința puternică a mamei lor, așa că nu puteau fi la fel de încrezătoare ca ea.

   - Dacă ar fi să primim vreun lucru astăzi, ar însemna să vină Însuși Domnul Isus la noi să ni-l aducă fiindcă nimeni altcineva nu poate ajunge aici la noi chiar dacă ar vrea, comentă una dintre fete vădit descurajată.

   -   Nu te îngrijora! o sfătui mama.

   Se așezară toate ca să își continue treaba. Fetele continuau să se îngrijoreze cu privire la situația lor iar mama încredință povara ei în mâna Celui Veșnic.

   Chiar în acel moment de mare nevoie, într-o casă aflată la o distanță bunicică, Jake Ebson stătea lângă sobă alături de singura lui fiică, înconjurat de tot confortul de care avea nevoie ca să se simtă în tihnă. Ascultau împreună cum vâjâie vântul în jurul casei și caută să se strecoare înăuntru prin crăpăturile de la geamuri.

   În cameră era liniște deplină de ceva vreme, bărbatul fiind pierdut în propriile gânduri. Într-un târziu, el spuse:

   - Mary, adu-mi o desajă. Trebuie să duc făină și lemne scumpei noastre surori, văduva Carol.

   - Vai, tată, cum o să ieși pe așa vreme? Abia dacă se vede drumul și e mult de mers până acolo. Poți chiar să-ți pierzi viața! ...

   După un moment de tăcere, bătrânul zise:

   - Fiica mea, trebuie să merg!

   Mary își cunoștea destul de bine tatăl ca să știe că orice i-ar spune nu-l va opri, așa că îi făcu pe plac. În timp ce ținea desaga, începu să se simtă puțin neliniștită când vedea cum punea făină fără măsură.

   - Sper că n-ai uitat că mai vreau și eu să duc niște făină câtorva femei când se va face vremea mai bună!

   Tatăl o înțelese și îi spuse:

   - Mary, dă atât cât simți că trebuie să dai. Cât despre mine, când Domnul îmi va spune: De ajuns! - atunci mă voi opri.

   Curând totul fu pregătit iar boii erau puși la car. Plini de răbdare, boii își începură călătoria spre casa văduvei, înotând prin troienile de zăpadă în timp ce trăgeau după ei sania încărcată cu lemne și făină.

   Pe la patru după-masa, mama fetelor se opri din treaba ei și se ridică să aprindă focul. Când se uită pe fereastră văzu carul tras de boi în fața ușii. Știa că Domnul auzise strigătul ei. Nu spuse nimic. Deodată, pașii grei de la intrarea în casă le făcu pe cele două fete să privească uimite la Jake Ebson, care intră în cameră neanunțat. El le privi zâmbind.

   - Bună ziua! Cum vă merge?

   Fetele priveau la el fără să scoată nici un sunet.

   - Fetelor, unde vă sunt manierele? le mustră mama. Salutați-l cum se cuvine pe domnul Ebson

   Fetele roșiră și salutară șoptit, apoi continuară să privească uimite...

   - Dragă soră, Domnul mi-a spus că ai nevoie de făină și de lemne!

   - Așa și este - confirmă văduva. Și pentru asata Îl voi lăuda cât voi trăi. Voi ce ziceți fetelor? ... le întrebă mama întorcându-se fericită spre fetele ei pline de necredință.

   Acestea rămăseseră fără cuvinte. Nicio vorbuliță nu le ieși pe gură.

   Ele cugetară la revelația nouă de care avuseseră parte, una ce lăsă o amprentă puternică în mintea și viața lor, spre a nu fi niciodată uitată.

   Din acel moment aveau să se încreadă în Domnul, Cel care Se îngrijește de nevoile de moment și care dă din cămara Lui bogată cele trebuincioase celor care se încred în El.

(1893, Rugăciuni ascultate, întâmplare cunoscută ca adevărată)