De ce nu mă iubeşti aşa cum sunt? !

(Pentru alte materiale de acelaşi autor: https: //youtube. com/c/EmanuelAdrianVlaicu )

      Întrebarea de faţă înfăţişează un oftat, o ripostare, faţă de tratamentul din partea părinţilor tăi şi relaţia pe care o ai cu ei, care te face să te simţi o victimă a nedreptăţii şi a lipsei de iubire. Ai adresat această întrebare acuzatoare părinţilor tăi? Sau ai fost gata să o faci?

      Înainte de toate, ca să gândim corect, asemenea unor oameni civilizaţi şi bine educaţi, trebuie să ne asumăm un lucru: o dovadă de multă maturitate. Se poate ca greşeala să fie numai la părinţii tăi dar, se poate să fie numai la tine. Deasemenea, se poate ca greşeala să fie la ambele părţi dar, se poate şi să nu fie vinovat nimeni. Înlăturăm orice factor influenţator (de părtinire) şi continuăm...

      În al doilea rând, alegem punctul de vedere din care privim situaţia. Laic (omeneşte), sau spiritual (în lumina divină)? Având în vedere motivul pentru care există materialul prezent, motivul existenţei poporului lui Dumnezeu de pretutindeni şi, mai presus de toate, motivul pentru care Domnul Isus S-a dat să moară pe cruce, trebuie să alegem privirea din punct de vedere spiritual.

      Un mod de gândire omenesc, ce Îl exclude din ecuaţie pe Dumnezeu şi voia Sa alături de existenţa vieţii după moarte, într-un caz ca acesta, conduce spre concluzii greşite. „Fiindcă propovăduirea crucii este o nebunie pentru cei ce sunt pe calea pierzării: dar pentru noi, care suntem pe calea mântuirii, este puterea lui Dumnezeu” (1 Corinteni 1:18).

La ce ar folosi cuiva să îi dea dreptate o gândire de om necredincios, sau chiar legea unei ţări, într-o chestiune de cel mai înalt nivel de importanţă şi valoare al existenţei umane: mântuirea sufletului? Dacă de către Dumnezeu ar fi găsit cu vină, aceasta ar duce la o infinitate de regrete în veşnicul şi neîntreruptul chin din iad şi dezastru material, emoţional, medical, în viaţa de acum.

      Eşti creaţia lui Dumnezeu, un copil/tânăr cu propriile trăsături şi aptitudini. Priveşti în jur şi observi multe. Te compari cu alţii şi te simţi defavorizat că ai părinţi pocăiţi. Reprezintă un obstacol în calea fericirii pe care vezi că ai câştiga-o dacă ei nu te-ar opri mereu. Simţi că îţi reproşează prea mult că nu eşti şi nu faci cum trebuie, câte ceva. Parcă şi-au pus de gând să îţi distrugă treptat orice urmă de linişte, pace, chef de viaţă! În timpul încercărilor lor de a te convinge să te schimbi, încerci şi tu, nu să îi schimbi pe ei, dar măcar să îi faci să te lase şi să te înţeleagă aşa cum eşti. Le reproşezi şi le explici că iubirea constă în acceptarea şi tolerarea aproapelui, nu în încercarea insistentă şi chiar obsesivă de a-l schimba. Dar, toate par în van...

Şi până la urmă cine are dreptate?

Enumerăm şi câteva situaţii şi motive care stau la baza unei răbufniri asemănătoare celei din titlu:

„Părinţii mă opresc să urmăresc filme.”

„Tata şi mama nu mă lasă să văd desene animate... ”

„Ai mei îmi interzic să joc jocuri video.”

„Mă mustră că stau prea mult pe telefon.”

„Doresc să mă îmbrac puţin mai în trend, dar ai mei mă obligă să mă îmbrac ca un/o înapoiat/ă, cu haine care nu se mulează şi care acoperă prea mult!”

„Vreau să am prieten/ă, ca ceilalţi din clasă la mine, dar ai mei se opun!”

„Mă stresează părinţii cu atâtea învăţături şi mustrări!”

      Întrerupem cursul practic al subiectului şi trecem la un exerciţiu imaginar.

      Să spunem că eşti copil singur la părinţi, nu ai cu cine să te joci, iar zilele îţi trec cam greu... Dar într-o zi primeşti un căţeluş mititel şi tare drăgălaş. Pufos, plin de energie şi gata de joacă, îţi ţine mereu atenţia asupra lui. Îl iubeşti şi ai grijă să nu păţească ceva rău. Este aşa de neexperimentat! Iar tu, cu experienţa pe care o ai deja în viaţă, vezi pericolele care îl pasc în toată curtea. El nu ştie cu ce rană grea se va alege dacă bagă boticul în ceaunul cu apă care fierbe. Nu ştie că dacă muşcă un fir de curent electric, va fi scuturat rău şi probabil va muri. Nu ştie nici că dacă aleargă cu ochii închişi prin curte, se va izbi de vre-un copac şi se va alege cu un cucui serios... Însă tu, pentru că eşti mai în vârstă, cunoşti toate aceste pericole şi altele asemeni lor, şi mereu îi spui ce nu este voie, îi explici, deşi pare să nu înţeleagă multe, întinzi mâna şi îl protejezi când e gata să se accidenteze. Totuşi, el nu înţelege de ce eşti mereu în calea lui şi de ce te opui la majoritatea lucrurilor care îi par tentante. Te ocoleşte şi e gata să sară pe cealaltă parte în ceaunul cu apă clocotind. Îl prinzi, îl dojeneşti şi îl laşi jos sperând că nu va încerca din nou. Dar cu toate explicaţiile tale, cu toate mustrările tale din iubire, o ia la goană şi din nou încearca acelaşi lucru. În cele din urmă, spre binele lui, va trebui să apelezi la autoritatea şi responsabilitatea pe care o ai faţă de el şi îl vei plasa în afara pericolului, ori în adăpostul lui, ori în lanţ, unde e singur şi nu îi place. Va fi supărat. Va plânge, va insista să vină înapoi. Dar tu ştii că trebuie să îl înveţi o lecţie bună pentru el. Pedeapsa uşoară pe care i-ai administrat-o este spre binele lui.

Continuăm exerciţiul imaginaţiei şi presupunem că ar putea vorbi căţeluşul. Dacă ar fi aşa, foarte probabil ar spune: „De ce mă chinui fără rost? ! Mereu eşti în calea fericirii mele! Eşti rău şi neprietenos! Nu mă iubeşti şi nu îţi pasă de ce doresc eu! Vreau să îmi dau cu aburii din ceaun peste blană ca să vadă ceilalţi că îmi luceşte şi mie, dar tu nu mă laşi, şi mă faci să arat ca un înapoiat! Vreau să mă bucur de senzaţiile firului de curent, dar tu mă mustri şi mă stresezi mereu cu explicaţiile şi interdicţiile tale! Aş vrea să nu te fi cunoscut niciodată! Mai bine eram un vagabond: să mă pun la somn când vreau, să mănânc ce vreau, să învăţ numai ce şi dacă vreau, să merg unde şi când vreau! Era mai bine de mine! De ce nu mă iubeşti aşa cum sunt? Am felul meu, am plăcerile mele! Dacă mă iubeşti, lasă-mă să intru în oala cu apă care fierbe, dacă asta vreau!”

      Te-ai simţi îndurerat să auzi aşa ceva din partea lui! Tu ştii ce înseamnă un vagabond. Ştii frigul, foametea, maltratările, singurătatea, lipsa de iubire, duşmănia tuturor faţă de el, şi greutăţile la care ar fi expus. Te-ar durea să auzi asemenea cuvinte din partea lui, mai ales că tu chiar îl iubeşti şi chiar faci ce este bine pentru el, îi explici mereu şi vrei să înveţe cum să nu îşi facă rău. Îţi pare rău să vezi că plânge, se simte neiubit şi nedreptăţit. Îţi simţi inima rupându-se în piept.

      Dar, cu dragoste, continui să faci ce este bine pentru el, încerci să îl înveţi binele, şi speri la ziua când va înţelege iubirea ta şi că faci numai ce este spre binele lui, iar între voi să fie armonie, pace şi înţelegere, ca într-o echipă de prieteni, nu ca într-o relaţie duşmănoasă.

      Vezi asemănarea dintre povestea de mai sus şi situaţia ta în raport cu părinţii tăi?

      Eşti un suflet iubit de Dumnezeu! Eşti preţios! Eşti de mare valoare în ochii lui Dumnezeu şi eşti de neînlocuit în familia ta! Dumnezeu a decis să nu fii un orfan, al nimănui, cerşind pe străzi, în mijlocul iernii, următoarea bucată de pâine ca să nu cazi leşinat de foame într-un şanţ îngheţat. El a decis să nu adormi seara într-un canal sau într-o cutie de carton, îngheţat de frig, doar visând la un pat cald şi la părinţi care să te iubească şi să îţi arate calea spre fericire aici şi în eternitate, să te susţină în şcoală ca să nu fii o victimă a inculturii, şi să îţi poarte de grijă în nevoile pe care le ai.

      Un copil este minţit atunci când i se spune că este iubit dar, în acelaşi timp, nu este învăţat cum să fie un om educat, înţelept, cum să înţeleagă voia lui Dumnezeu şi cum să trăiască aşa ca să ajungă în rai. Când vezi unul care se laudă că părinţii îl lasă să facă ce vrea el, maaare milă să îţi fie de el. Bietul... Este ca un mieluţ care nu a avut şansa să cunoască ce e lupul sau ce e iarna, dar a fost lăsat să se descurce de unul singur cu ambele.

      Din punct de vedere omenesc (o gândire coruptă de diavolul) el pare iubit pentru că nimeni nu îl opreşte... Însă, nu după mulţi ani, se vede că el defapt alerga spre oala cu apă fierbând din povestea noastră. Cu sufletul şi viaţa plină de răni, va dori să fi avut părinţi care să îl iubească cu adevarat şi, din punct de vedere spiritual, să facă ce este bine pentru el, îndreptându-l, chiar fără voia lui dacă era cazul, pe calea cea bună.

      Pentru a fi fericit, Scriptura spune: „Copii, ascultaţi în Domnul de părinţii voştri, căci este drept. < > - este cea dintâi poruncă însoţită de o făgăduinţă - < >” (Efeseni 6:1-3).

      Iar părinţii tăi, să ştii, pentru că te iubesc cu adevărat, fac ce le-a spus Scriptura: „creşteţi-i în mustrarea şi învăţătura Domnului” (Efeseni 6:4b).

      Dacă diavolul a convins pe vre-un copil în mintea sa ca să nu asculte nici de explicaţii, nici de mustrări, răstălmăcind ce e bine şi corect de făcut, Scriptura are reţeta: „Nu cruţa copilul de mustrare, căci dacă-l vei lovi cu nuiaua, nu va muri. Lovindu-l cu nuiaua, îi scoţi sufletul din locuinţa morţilor” (Proverbe 23:13,14).

      Apoi, valabil pentru mici şi mari când insistăm să facem răul: „Căci Domnul pedepseşte pe cine-l iubeşte, şi bate cu nuiaua pe orice fiu pe care-l primeşte” (Evrei 12:6).

      Adu-ţi aminte de viţa de vie: plânge când îi sunt tăiaţi lăstarii răi. Însă dacă nu ar fi curăţată, s-ar sălbăticii, iar rodul ei ar deveni rău. La fel este şi cu omul în raport cu Dumnezeu, şi cu copilul în raport cu părinţii şi Dumnezeu.

      Mulţumeşte lui Dumnezeu pentru părinţii tăi!

      Eşti privilegiat dacă îi ai şi te învaţă bine!

Emanuel Adrian Vlaicu