URMĂRIȚI GLORIA DRAGOSTEI LUI ISUS ÎN VORBIREA LUI:

   Isus nu i-a înjosit niciodată pe alții și nu a făcut remarci sau glume proaste pe seama cuiva, prin care să rănească. El nu a făcut niciodată vreo afirmație subtilă care să jicnească pe cineva. Niciodată nu a comentat neajunsurile ucenicilor Săi în spatele acestora. Este într-adevăr uimitor faptul că timp de trei ani El nu l-a expus pe Iuda înaintea celorlalți unsprezece ucenici - nici chiar la ultimă cină cei unsprezece nu au putut ști cu exactitate cine avea de gând să-L vândă pe Învățătorul lor.

   Isus Și-a folosit limba pentru a sfătui și a încuraja pe alții astfel încât limba Lui a fost făcută un instrument al vieții în mâna lui Dumnezeu. El Și-a folosit limba pentru a rosti CUVINTE DE MÂNGÂIERE CELOR TRUDIȚI dar, de asemenea, ca o sabie care retează mândria și trufia. (Isaia 50.4; Isaia 49.2).

    Cât de încurajat se va simți centurionul roman și femeia siro-feniciană când L-au auzit pe Isus lăudându-le în public credința, femeia păcătoasă care a fost lăudată pentru dragostea sa și Maria din Betania care a fost lăudată pentru jertfa sa! Aceștia cu siguranță că nu au uitat cuvintele lui Isus! (Matei 8.10,15.28; Luca 7.47, Marcu 14.6).

   Ce întărit trebuie să fi fost Petru când Isus l-a asigurat că Se va ruga pentru el; doar câteva cuvinte, dar ce încurajare și îmbărbătare transmiteau ele! (Luca 22.32).

   Mulți alții trebuie să fi auzit de pe buzele lui Isus cuvinte care să le ridice duhul zdrobit pentru că este scris în Isaia 50.4 că Isus ascultă zilnic vocea Tatălui pentru a avea un cuvânt potrivit pentru sufletele trudite care I-au urmat pașii în fiecare zi.

   Neprihănirea lui Isus nu era una care să-I dea o înfățișare întunecată. Nu! El a fost uns cu UNTDELEMNUL BUCURIEI (Evrei 1.9). El a avut o bucurie abundentă în ajunul crucificării Sale, astfel încât a putut spune apostolilor Săi... CA BUCURIA MEA SĂ RĂMÂNĂ ÎN VOI (Ioan 15.11). El mergea pretutindeni răspândind acea bucurie sufletelor lipsite de bucurie, întristate.

   El a fost blând cu toată lumea, niciodată NU A FRÂNT O TRESTIE RUPTĂ ȘI NU A STINS MUCUL FUMEGÂND (Matei 12.20). El a văzut punctele bune în cel slab, în omul păcătos și a sperat în ceea ce este mai bine pentru fiecare în parte. EL A FOST FELUL DE OM LÂNGĂ CARE FIECARE ÎȘI DOREȘTE SĂ STEA, PENTRU CĂ EL A FOST ÎNȚELEGĂTOR, BUN ȘI BLÂND. Doar cei mândri și cei cu păcate ascunse L-au evitat.

   Dragostea lui Isus nu a fost sentimentală. El a căutat binele cel mai înalt al celorlalți astfel încât nu a ezitat să ofere un cuvânt de povățuire sau mustrare când a văzut că era nevoie de așa ceva. El l-a mustrat pe Petru în încercarea sa de a-L întoarce de la a fi crucificat și asta în cuvinte dure precum ÎNAPOIA MEA, SATANO! (Matei 16.23)

   El i-a mustrat pe Iacov și Ioan pentru că țineau să fie pe locurile de onoare și pentru că voiau să se răzbune pe samariteni (Matei 20.22,23; Luca 9.55). De asemenei El i-a mustrat de șapte ori pe apostoli pentru necredință.

   Lui Isus nu I-a fost niciodată teamă să vorbească adevărul chiar dacă a fost dureros pentru unii, pentru că inima Lui era umplută de dragoste pentru ei. Lui nu Îi păsa dacă reputația Sa de om bun s-ar fi pierdut vorbind cuvinte aspre. El i-a iubit pe alții mai mult decât pe Sine Însuși și astfel a fost gata să-Și sacrifice reputația pentru a-i ajuta pe oameni. Prin urmare, EL A VORBIT ADEVĂRUL CU FERMITATE, DE TEAMA CA OAMENII SĂ NU FIE PIERDUȚI PE VECI. FERICIREA LOR VEȘNICĂ A CONTAT PENTRU EL MAI MULT DECÂT OPINIA LOR DESPRE EL.

   Petru a descris lucrarea lui Isus ca UMBLÂND SĂ FACĂ BINE (Fapte 10.38). Într-adevăr, la asta s-a rezumat viața Lui. El nu a fost doar un predicator bun, nici măcar nu a fost interesat în câștigarea de suflete. El a iubit omul în totalitate și, oriunde S-a dus a făcut bine atât sufletului cât și trupului acestuia. Dușmanii Săi Îl luau peste picior spunându-I UN PRIETEN AL VAMEȘILOR ȘI AL PĂCĂTOȘILOR (Luca 7.34) dar El asta era de fapt: un prieten al celor mai disprețuiți oameni ai societății.

   Nu este în natura lucrurilor ca un om să meargă din loc în loc, să facă binele și să fie prietenul proscrișilor societății. Chiar când se face lucrul acesta, e făcut cu motive egoiste, centrate pe sine, pe când dragostea lui Isus pentru proscriși și pentru cei fără prieteni a fost pură și dezinteresată.

   Noi nu putem manifesta natura lui Hristos prin mijloace de rafinament cultural, ci doar murind pentru ceea ce este natural și primind de la Duhul Sfânt ceea ce este divin.

   Dragostea L-a făcut capabil pe Isus să-i slujească pe apropiații Săi cu bucurie și chiar să înfăptuiască anumite lucrări considerate a fi muncă înjositoare, precum spălarea picioarelor lor. Aceasta nu a avut loc pentru a impresiona cu umilința Sa, ci a fost revărsarea normală a dragostei Lui către ei.

   Bunătatea și dragostea umană au, în mod invariabil, un motiv ulterior ascuns, precum căutarea onoarei sau alte motive egoiste. Este greșit de la bun început. Doar dragostea divină nu este coruptă. Isus nu a făcut bine cu vreun gând ascuns de câștig personal. Bunătatea Sa era manifestarea naturii Tatălui Său care LUMINEAZĂ DEOPOTRIVĂ PESTE CEL RĂU ȘI PESTE CEL BUN ȘI TRIMITE PLOAIA PESTE CEL DREPT ȘI PESTE CEL NEDREPT. (Matei 5.45)

   Natura lui Dumnezeu este să facă bine și să dea. Lucrul acesta este la fel de natural pentru El precum este pentru soare să strălucească.

   Aceasta a fost gloria manifestată în viața lui Isus. El a făcut bine în mod constant, i-a slujit pe alții, i-a ajutat pe alții și a dat tot ce a putut altora.