În starea firească, psihică, neînduhovnicită, omul este stăpânit de sentimentul tragic al morții, al damnării condiției sale de muritor. Omul înduhovnicit capătă însă și un anumit presentiment neostoit al vieții care continuă după moarte, simțul eternității, speranța că sufletul său va dăinui după ce trece de pragul morții, încredințarea că la capătul urcușului său pe muntele Tabor al desăvârșirii nu îl așteaptă zariștea întunecată a morții eterne, ci zorii luminoși ai învierii.

   Cel ce-a ales sau a fost ales de Dumnezeu să fie credincios nu-şi mai poate urma propria cale. Acesta trebuie să meargă de acum pe calea cea dreaptă, cât mai aproape de adevărata cale, calea care duce la adevăr și viaţă. Alminteri, voluptatea căderii, rătăcirea și deznădejdea omului ar putea fi şi mai primejdioase spiritual decât înainte de a alege să nu mai umble pe propria cale.

   Mulți oameni îşi pierd timpul încercând să-și împlinească propriile vise, care până la urmă tot vise rămân chiar dacă ar fi să se împlinească. Puţini ajung însă ca la sfârşitul existenţei pământeşti să nu privească în urmă cu regret şi nostalgie la timpul pierdut pe care nu-l vor mai regăsi niciodată. Cea mai înaltă năzuinţă a omului a fost şi rămâne totuși tot aceea de a se apropia de Dumnezeu, de a urca pe muntele Tabor al propriei înduhovniciri. Omul care îl caută toată viața pe Dumnezeu, la sfârșitul vieții pământești continuă să privească înainte și să urce din slavă în slavă spre pământul făgăduinţelor, spre ziua cea fără de înserare din împărăția cerurilor.

   Pe cât ne apropiem mai mult de Dumnezeu precum soarele care se topește în amurg tot așa și întunericul materialităţii noastre trupeşti se desprinde de noi încet, încet, rămânând în urma noastră precum o umbră care se dizolvă și se pierde în întunecimea nopții. Rămâne însă în urmă o dâră de lumină care nu se șterge, care nu se stinge, ci dimpotrivă se aprinde tot mai puternic pe cât întunericul nopții este mai dens.

   Celor care smeriți și cu ajutorul harului Duhului Sfânt urcă până aproape de vârful muntelui și încep să vadă cu inima și să se minuneze de ceea ce le este dat să vadă, pentru cei care ajung în al treilea cer, Dumnezeu încetează la un moment dat să-i mai copleșească cu prezența harului său. Este nevoie de o pauză în urcușul duhovnicesc, de o coborâre de pe piscurile viziunilor mistice. Și cei mai desăvârșiți dintre oameni, și cei mai sfinți dintre sfinți se pot rătăci odată ajunși pe culmile desăvârșirii spirituale. Acolo luminile ispitelor demonice devin prea orbitoare mai ales pentru cei care văd.

   Pe cât înaintăm în urcuşul nostru duhovnicesc spre stânca mântuirii, pe cărarea nevoinţelor ascetice, ispitele cad tot mai des peste noi ca pietrele desprinse de pe coama muntelui. Un simplu pas greşit în urcuşul nostru, o piatră căzută de pe pisc, şi ne putem lesne prăbuşi în prăpastie. Important nu este atât dacă am căzut loviţi de vreo piatră sau dacă ne-am împiedicat. Mai devreme sau mai târziu toţi cădem, toți ne poticnim; pe mulți ne lovesc pietrele hazardului prăvălite din coastele crăpate ale muntelui. Important este dacă decidem să rămânem jos unde am căzut sau dacă reușim să ne sculăm, să ne scuturăm de praf şi ţărână şi să ne vedem mai departe de drum. Celor răniţi, care nu mai pot merge mai departe, celor căzuţi în genunchi, de multe ori le întinde Dumnezeu o mână milostivă. Dumnezeu ne strigă pe nume, dar trebuie să-l auzim.

   Cufândaţi în preocuparile mondene, prinşi în vârtejul sau rutina existenţei, avem din când în când revelaţia şi iluminarea cristică a tot ceea ce suntem sau nu suntem  în realitate. În acele momente sublime de redescoperire sufletească ne dăm seama că nimic nu este mai important în această lume decât îmbunătăţirea condiţiei noastre duhovniceşti, morale, a caracterului nostru omenesc. Fără de acele străfulgerări spirituale, fără de acele iluminări ale conştiinţei, care prin puterea duhului şi a harului divin se revarsă şi peste cei buni si peste cei răi deopotrivă, ne-am putea lesne rătăci în noaptea existenţei, nu ne-am putea ridica nici măcar la nivelul condiţiei noastre naturale, neînduhovnicite, nu ne-am putea numi nici măcar oameni. Harul divin se revarsă întradevăr şi peste cei buni şi peste cei răi numai că luminează numai pe cei care dau la o parte obloanele opace şi lasă să intre înăuntru harul, căldura şi lumina lui Dumnezeu.

   Acolo şi atunci când Dumnezeu vede că judecata noastră şi discernământul ne sunt suficiente spre a ne rezolva şi face faţă încercărilor vieţii, el ne lasă pe noi să facem tot ceea ne este cu putinţă. Ba chiar se bucură ca un părinte atunci când îşi vede copilul că începe să se descurce şi singur. În momente de cumpănă şi necaz, când puterile noastre slăbesc, şi nu ne mai poate ajuta nimeni, atunci îl căutăm pe Dumnezeu prin rugăciune smerită şi post şi Dumnezeu se arată, ne răspunde şi intervine de multe ori exact ca prin minune. Precum în principiul “entropic”, Dumnezeu nu este nici prea departe de noi să nu-i vedem nici umbra dar nici prea aproape spre a nu ne orbi cu lumina feţei sale, a gloriei divine. Dumnezeu vrea să ne întărească voinţa nu să ne toropească puterile, să ne slăbească voinţa, cu atotputernica sa prezenţă. Dumnezeu este în acelaşi timp şi în ceruri şi la capătul patului nostru de suferinţă.

   Credinciosul are nevoie nu numai de credinţă dar şi de discernământ. Dar discernământ nu doar ca virtute omenească, ci drept răspuns la chemarea duhului lui Dumnezeu la vigilenţă şi priveghere. Cu ajutorul harului și al discernământului credinciosul învaţă să distingă adevărul de jumătatea de adevăr, de aparenţa adevărului. Doar diavolului îi plac jumătăţile de adevăr fiindcă jumătăţile de adevăr sunt cele mai eficiente și înșelătoare minciuni. Reuşesc să înşele şi pe cei aleşi. Minciuna fără de urmă de adevăr o poate vedea de la o poştă de oricine. Credinciosul are nevoie de cât mai mult har şi discernământ. El şi-a ales calea, își știe destinația şi pentru a ajunge acolo, nu poate călători într-o corabie pe jumătate reală şi adevărată şi pe jumătate ireală şi fantomatică.

   Cei care pretind sau care trăiesc cu iluzia că au ajuns la perfecţiune, la statura divină, nu mai au de fapt loc de creştere. Iar unde nu este loc de creştere nu este nici adevăr, nici viaţă. Infatuarea, mândria demonică, este o ispită, un semn al stagnării duhovnicesti, un fel de miopie, o neputinţă de a vedea mai departe de propria persoană, de a ne depăși condiția. Urcușul duhovnicesc nu este înălțare luciferică, este chenoză, smerenie lăuntrică.

  Există o suferinţa mântuitoare şi o suferinţa de răzvrătire, spre pierzanie. Suferinţa mântuitoare aduce bucurie şi adevăr în viaţă, pe când suferinţa de răzvrătire duce la anxietate, la întunecare sufletească, la păcat, la apostazie, la rătăcire spirituală.

   În urcuşul duhovnicesc pe muntele izbânzilor mulţi vom cădea, mulți se vor prăvăli precum bolovanii la vale. Din pricina păcatelor nici mulți din cei aleşi n-au parte să ajungă și să se statornicească pe pământul făgăduinţelor. Privesc la pământul acela din departare, ca la o priveliște de la poalele muntelui, ca la un tăpșan însorit la care n-au putere să mai ajungă până la apusul soarelui.