Limba română este pasărea pe care am primit-o la naștere, cuibărită în cămășuța de unde i se vedeau penele: roșii, galbene, albastre. Și-a aranjat locul de câteva ori, apoi s-a așezat peste inimă să fie cât mai comfortată, să o acopere bine, să-i poarte emoțiile, gunguritul și fiecare cuvânt învățat din care scotea cântări răsfățate, primite de mine cu mare bucurie.

... copilă fiind, mă văd în mână cu pământ din moșia bunicului  din Mehedinți din care făceam turtițe, forme de pâine, prăjituri (concurența mamei), și căsuțe multe, multe... Modelată, tina prindea fețe de oameni ca unchiul Niculae care rupea busuiocul  din grădina tantii Săndica și împodobea boii înjugați. Biciul era ținut în mâna dreaptă și cu stânga îi mângâia să tragă plugul apăsat când plecau să are, să semene.

   Brazde adânci scoteau la suprafață puterea pământului odihnit de iarnă, ca untul gras, plin de râme ce străluceau în bătaia soarelui, adunând în urma brazdei stoluri de păsări dornice de festin.

   Mai târziu, lanuri de grâu ca aurul galben despărțeau macii în roșu aprins  de cicorile albastre, astfel că, haina pământului își arăta identitatea în culori date de Dumnezeu: roșu, glaben, albastru.

   Mângâiam lanurile și nu treceam prin ele, să nu le rănim, despărțim din frumusețea tricoloră unduitoare.

   Așa am fost învățată de bunicul, să prețuim lanul tricolor ca pe cea mai frumoasă catedrală în fața căreia puteai să îngenunchezi, să mulțumești cerului pentru darul pâinii.

   Cergi de cânepă erau  puse în car la sfârșitul lui iulie, când leneș de greutate, ieșea de la arie îndreptându-se spre casă în gustul pâinii ce va fi scos din cuptor, gust de neuitat...

   Coronițe de grâu așezate pe cap, din care ieșeau macii bogați pe frunte și cicorile albastre, ne transformau în prințesele Coroanei Românești.

   Inconștiente de frumusețe și bogăție, jucam, prinse în hore mici în fericirea păsării-tricolor ce striga, chiuia, și se bucura pe ființele noastre.

   Odihnă în vara toridă, sub nucii de la vie, după prânzul gustos de brânză, ouă copate și pâine din țăst, prune acrișoare și mere, apă de la Fântâna Ursului adusă de noi, copiii, să fie rece și proaspătă, făcea parte din mulțumirea lucrătorilor care-și întindeau trupurile pe iarba verde, asemuită cu cele mai frumoase macate țesute de femeile cuminți și vrednice.

   Noi, surorile, ne retrăgeam sub nucii tineri sau sub vișin și răsfățam pasărea tricolor  cântându-i cântecele ostășești ale bunicului trecut prin primul război mondial și versurile patriotice atât de tainice și îndepărtate de curiozitatea noastră.

... Anii trec și mă văd între colegii de liceu la parada de 1 Mai. Fiecare, prins în discuții cu zâmbete... eu, înfășurată în steagul tricolor să-mi țină de cald în frigul de afară.

   Alte imagini în care mă văd îmbrăcată în costume populare românesti: eu cânt... cânt... cânt cu toată ființa pentru identitatea păsării  căreia-i aparțin: românească.

   Lăcrimând, mă surprind  învățând fetele noastre  să recite, să cânte în limba păsării - limba română care triluie fericită. Cu o rădăcină de leuștean în mână, primită de la mama Sofi din Moneasă, mă despart greu de albastrul înlăcrimat al ochilor ei înduioșați că ne vedem pentru ultima dată...

   Oceanul ne-a despărțit, iar vestea trecerii ei în lumini, mă duce cu gândul la despărțirea strigată în poartă: Ne vom vedea în ceruri!

   Adun în bagajul încropit, emoționată să nu uit măcar un lucru din zonele Țării Românești  astfel că din partea Mehedințiului, Maramureșului, Argeșului, Ardealului, am adus cu mine o zeste care nu-și prea găsește locul în decorul american dar, în sufletul meu, da.

   Ajunsă în America... pentru o vreme pasărea nu a mai cântat... parcă se temea de limbile popoarele adunate sub același steag nou care ne-a înfiat cu drag.

   Îi simțeam neliniștea și zbaterile peste inima temătoare de viața nouă.

   Era o după amiază de sfârșit de august, 31-2008, când, a hotărât să scoată triluri neștiute de mine până atunci și am  așternut pe hârtie versurile: Te-aștept, prima din  versurile care se vor întinde în timp pe paginile a zece cărți: Fărâme De Lumină, Foșnet Stelar, Pietre Albe, Colț Stelar, Tezaur Ceresc, Splendori, Boabe De Gâru ( maxime și cugetări ). Fereastră în Timp, Îngerii De Atunci, proză scurtă și Clopote, -versuri  în care mai are de cântat până la finele hotarât de frumoasa pasăre cu numele: Limba Română.

 Astăzi, și în fiecare clipă, este despre ziua ei, lumină pe  care o sărbătoresc mulțumindu-I lui Dumnezeu ca m-a născut în ea.

   26 august 2021-Delafield

 (Eseu scris pentru prezentarea lui în Cenaclul Mircea Eliade din Denver Colorado, cu ocazia sărbătoririi Limbii Române)