O veche poveste orientală spune că un monarh i-a poruncit odată istoricului de la curte să îi scrie o istorie a omenirii. Când a terminat de scris câteva zeci de volume, istoricul s-a prezentat înaintea majestăţii-sale, cu istoria completă a omenirii. Foarte ocupat cu problemele politice şi războaiele pe care le purta cu vecinii, monarhul i-a cerut să sintetizeze şi să reducă la jumătate numărul de volume.
Istoria s-a repetat a doua oară şi, de fiecare dată când istoricul se înfăţişa înaintea tronului, i se cerea să reducă numărul de volume, pentru că monarhul era ocupat. După mulţi ani, când istoria omenirii fusese rescrisă într-un singur volum, istoricul l-a regăsit pe monarh îmbătrânit şi bolnav, trăgând să moară. Acesta l-a rugat să îi sintetizeze istoria omenirii într-o propoziţie. „Majestate”, şopti istoricul la urechea muribundului, „oamenii suferă şi mor”.
Suferința, așa cum vedem, reprezintă o parte a condiției noastre umane. Este îndeajuns să privim în jurul nostru pentru a constata extinderea şi prezenţa permanentă a necazurilor, nenorocirilor, suferinţelor pe care le îndură indivizii şi colectivităţile umane. Aceasta reprezintă în vremurile noastre limbajul comun al omenirii.
Un teolog spunea: „Dacă omul se naşte ca să sufere şi dacă toţi oamenii suferă, suferinţa noastră trebuie să o înţelegem, mai întâi de toate, ca o legătură puternică stabilită între oameni. Toate acele inimi care sunt în stare să compătimească cu suferinţa sunt toţi acei care ştiu să amestece lacrimile lor cu ale oamenilor, toţi aceia care pot şi ştiu să iubească omul, toţi aceia care înţeleg pe cei care suferă, pentru că ei înşişi au suferit. Numai infirmiera care a fost bolnavă va înţelege durerile bolnavilor şi va şti să le aline. Numai săracul înţelege suferinţa flămândului. Numai o mamă îndoliată va înţelege doliul tuturor mamelor. Numai păcătosul întors la Dumnezeu va fi un bun apostol al mântuirii păcătoşilor. Toţi aceştia sunt izbăvitorii de suferinţe ai tuturor oamenilor ameninţaţi să se piardă în acest fluviu universal de dureri, deasupra căruia pluteşte omenirea.”
Așadar, este limpede că numai aceia care au suferit la un moment dat în viaţa lor pot empatiza cu cei aflaţi în aceeaşi suferinţă. Între aceştia se va crea o solidaritate indestructibilă, o legătură care-i va putea uni chiar până la sfârşitul vieţii.
Nicolae Steinhardt scria următoarele: „Toate le putem afla, toate le putem cunoaşte, toate le putem învăţa. Numai suferinţa nu. Credem că ştim ce e suferinţa, că nu mai putem avea surprize, că am mers până la capăt. Da de unde! Suferinţa e veşnic nouă, proteică la infinit, orișicând proaspătă”. Iar acest fapt se poate datora în mare parte complexității acesteia, putând lua diferite forme: fizică, psihică ori duhovnicească. Ea reprezintă ceva foarte personal și trăit în felul nostru unic, deși, în același timp, este universală.
Dincolo de orice durere fizică, dincolo de orice zbucium care sfâșie interiorul, suferința rămâne un moment de intimitate al omului. În creuzetul acesteia, oamenii au ocazia de a reflecta cu toată ființa asupra propriei vieţi, asupra drumului parcurs până la acel moment. Ea poate însemna adesea un mod şi o perioadă de împăcare cu propriul sine, cu semenii, dar şi cu viaţa veşnică. Suferinţa poate reprezenta momentul privilegiat în care omul își (re)descoperă vulnerabilitatea și nevoia intrinsecă de Dumnezeu şi de semeni.
Totuși, în aceste momente de contemplare asupra propriei vieți se ivesc și întrebări precum celor de tipul „De ce eu?”, „De ce mie?”, întrebări care, de altfel, sunt cât se poate de firești. Observăm că, prin analiza și reiterarea procesului logic de a pune întrebări, vom ajunge la întrebări din ce în ce mai generale. De pildă, „De ce există suferință?” Și aici am putea da un răspuns cvasi-satisfăcător prin evocarea unor inferențe, cum ar fi existența liberului-arbitru. Probabil o întrebare mai bună ar fi: „De ce încă mai există suferință?”
În urma unui astfel de proces ideativ, probabilitatea de a obține răspunsuri cât mai concrete și coerente scade considerabil. Astfel, ne aflăm în poziția de a alege între a da noi înșine sens circumstanțelor nefavorabile din viața noastră și de a căuta un Sens infinit mai larg și mai profund raportat la cel dintâi. Într-o astfel de conjunctură, drumul pe care l-am alege este deopotrivă preîntâmpinat de necesitatea de a lua o decizie între acceptarea sau resemnarea în fața circumstanțelor nefavorabile.
Acceptarea nu este sinonimă cu resemnarea. A se resemna înseamnă a se apleca în fața unei fatalități, a unei lovituri a sorții, a circumstanțelor adverse. Acceptarea este îndeplinirea unui act de libertate, prin care ne asumăm suferința și o folosim în scopul creșterii noastre personale, a credinței noastre, a iubirii și a ascultării. A accepta înseamnă, deci, a obține, mai mult ca orice, o victorie proprie.
Dându-le sens și acceptându-le, adversitățile pe care le întâmpinăm le putem înfrunta în diverse modalități. Nicolae Steinhardt propune în Jurnalul Fericirii trei soluții pentru a ieși dintr-un univers concentraționar pe care, la drept vorbind, suferința de orice natură îl impune asupra spiritului uman.
Soluția întâi: a lui Soljenițîn – în Primul Cerc, Aleksandr Isaievici o menționează pe scurt revenind asupra acesteia în Arhipelagul Gulag, vol. I. Soluția a doua: a lui Alexandru Zinoviev – o întruchipează Zurbagiul din cartea Înălțimile găunoase. Soluția a treia: este cea a lui Winston Churchill și Vladimir Bukovski.
Dintre toate cele trei, o voi prezenta pe cea din urmă pentru faptul că îmi pare a fi cea mai relevantă, însă toate cele trei au caracter practic și sunt accesibile orișicui. Ea se rezumă astfel: în prezența tiraniei, asupririi, mizeriei, nenorocirilor, urgiilor, năpastelor, primejdiilor nu numai că nu te dai bătut, ci dimpotrivă, scoți din ele pofta nebună, scandaloasă de a trăi și de a lupta.
Steinhardt scrie în continuare: „În martie 1939, Churchill îi spune Marthei Bibescu: «Va fi război. Praf și pulbere se va alege din imperiul britanic. Moartea ne pândește pe toți. Iar eu simt că întineresc cu douăzeci de ani».
Cu cât îți merge mai rău, cu cât sunt greutățile mai imense, cu cât ești mai lovit, mai împresurat ori mai supus atacurilor, cu cât nu mai întrevezi vreo nădejde probabilistică și rațională, cu cât cenușiul, întunericul și vâscosul se intensifică, se puhăvesc și se încolăcesc mai inextricabil, cu cât pericolul te sfruntează mai direct, cu atât ești mai dornic de luptă și cunoști un simțământ (crescând) de inexplicabilă și covârșitoare euforie.
Ești asaltat din toate părțile, cu forțe infinit mai tari ca ale tale: lupți. Te înfrâng: le sfidezi. Ești pierdut: ataci. (Așa vorbea Churchill în 1940.) Râzi, îți ascuți dinții și cuțitul, întinerești. Te furnică fericirea, nespusa fericire de a lovi și tu, fie chiar infinit mai puțin. Nu numai că nu deznădăjduiești, nu te declari învins și răpus, dar și guști din plin bucuria rezistenței, a împotrivirii și încerci o senzație de năvalnică, dementă voioșie.
Soluția aceasta, firește, presupune o tărie de caracter excepțională, o concepție militară a vieții, o formidabilă îndârjire morală a trupului, o voință de oțel înnobilat și o sănătate spirituală adamantină. E probabil că presupune și un duh sportiv: să-ți placă bătălia în sine – încăierarea – mai mult decât succesul.
E și ea salutară și absolută, deoarece e bazată pe un paradox: pe măsură ce ei te lovesc și-ți fac mai mult rău și-ți impun suferințe din ce în ce mai nedrepte și te încolțesc în locuri mai fără de ieșire, tu te veselești mai tare, tu te întărești, tu întinerești!
Cu soluția Churchill se identifică și soluția Vladimir Bukovski. Bukovski povestește că atunci când a primit prima convocare la sediul KGB n-a putut închide un ochi toată noaptea. Firesc lucru, își va spune cititorul cărții sale de amintiri, cum nu se poate mai firesc; nesiguranța, frica, emoția. Dar Bukovski urmează: n-am mai putut dormi de nerăbdare. Abia așteptam să se facă ziuă, să fiu în fața lor, să le spun tot ce cred eu despre ei și să intru în ei ca un tanc. Fericire mai mare nu-mi puteam închipui.
Iată de ce n-a dormit: nu de teamă, de îngrijorare, de emoție. Ci de nerăbdarea de a le striga adevărul de la obraz și de a intra în ei ca un tanc! ”
Luați aminte: Soljenițîn (moarte consimțită, asumată, anticipată, provocată), Zinoviev (nepăsarea și insolența), Churchill și Bukovski (vitejia însoțită de o veselie grozavă). Liberi sunteți să citiți și să alegeți.
Jurnalul Fericirii a fost scris la opt ani de la eliberarea autorului (care refuză să colaboreze cu regimul comunist, în 1960 fiind anchetat, apoi condamnat în „lotul Noica – Pillat” la 12 ani de muncă silnică trecând prin închisorile Jilava, Gherla și Aiud, unde a luat parte la ororile și torturile ce s-au petrecut acolo), deci în contextul unei vieți ce a experimentat totalitarismul și ceea ce înseamnă un univers concentraționar.
Intelectualul Nicolae Steinhardt, scriitorul-călugăr și doctor în drept constituțional continuând, deci, referitor la cele trei soluții, astfel: „Dar se cuvine să vă dați seama că lumește, omenește vorbind, altă cale de a înfrunta cercul de fier – care-i în bună parte și de cretă (vezi Starea de asediu a lui Camus: temeiul dictaturii e o fantasmă: frica) – e foarte îndoielnic să găsiți.
Veți protesta, poate, considerând că soluțiile subînțeleg o formă de viață echivalentă cu moartea, ori mai rea ca moartea ori implicând riscul morții fizice în orice clipă. Asta așa este. Vă mirați?
Pentru că nu l-ați citit pe Igor Șafarevici (posibil că aici, Steinhardt, se referă la cartea-samizdat «Fenomenul Socialist» a celebrului matematician și eseist rus), pentru că încă nu ați aflat că totalitarismul nu e atât închegarea unei teorii economice, biologice ori sociale, cât mai ales manifestarea unei atracții pentru moarte.
Iar secretul celor ce nu se pot încadra în hăul totalitar e simplu: ei iubesc viața, nu moartea.
Moartea însă, cine, Singur, a învins-o? Cel ce cu moartea o a călcat.”
Așadar, mă întreb, nu pot să nu mă întreb – dacă mai avem nevoie de justificarea prezenței vreunui așa-zis sens, de altfel de valențe inferioare din punct de vedere esențial ori ontologic în raport cu ceea ce intuim sau știm ca e absolut, sens pe care îl putem noi înșine făuri în accepția existențialistă, știind în același timp sau cel puțin intuind că există un Sens mai larg, care transcende imanența, Dumnezeu, cel în care știm că avem „viaţa, mişcarea şi fiinţa” (cartea Faptele apostolilor), cel „prin care sunt toate lucrurile şi, prin El, şi noi” (întâia epistolă a lui Pavel către Corinteni), cel care este în noi.
Dar, în contextul în care elementul suferinței și cel al Sensului absolut gravitează în jurul nostru, avem nevoie de relatarea / expunerea unei teodicei. Luând în considerare oricare dintre teodiceele dezvoltate direct sau prin lucrările acestora de către alții a următorilor: Gottfried Wilhelm von Leibniz, Augustin de Hipona (Fericitul Augustin), Ireneu de Lyon, Toma de Aquino ori chiar Origen ori apologia lui Alvin Plantinga, este cât se poate de important să știm că nădejdea noastră într-un Dumnezeu suferind, un Dumnezeu universal și perfect empatic, împreună-pătimitor, în contextul prezentat, este o nădejde care nu înșală.
Poate ar fi bine, înainte să continui să scriu despre Dumnezeu cel suferind, dacă ne-am uita la ce anume aspirăm noi, oamenii, cu adevărat.
În articolul ei, „To Love is to Suffer,” (Canticle, Issue 11, Winter 2001), Dr. Lin Wilder ne atrage atenția asupra experienței lui Victor E. Frankl, părintele logoterapiei, doctor în neurologie și filosofie, care a petrecut 3 ani la Auschwitz, Dachau, și alte lagăre de concentrare naziste (unul dintre cele mai profunde exemple de suferință umană din timpurile moderne).
Cartea lui dr. Frankl, Omul în căutarea sensului vieţii, cronicizează modul în care amintirea soției sale (despărțită de el într-un alt lagăr de concentrare) duce la epifania care a făcut ca suferința sa să fie suportabilă:
„Un gând m-a străpuns – pentru prima dată în viața mea am văzut adevărul așa cum este pus în cântec de atât de mulți poeți, proclamat ca fiind înțelepciunea finală de atât de mulți gânditori.
Adevărul – că iubirea este obiectivul suprem și cel mai înalt la care poate aspira omul.
Apoi am înțeles semnificația celui mai mare secret pe care poezia umană și gândirea și credința umană îl are de împărtășit: Izbăvirea omului se realizează prin iubire și în iubire. Am înțeles cum că un om care nu mai are nimic pe acest pământ, poate să experimenteze fericirea, chiar și pentru un scurt moment, în contemplarea celui iubit.
Într-o ipostază de izolare absolută, când omul nu se mai poate exprima în acțiuni pozitive, când singura lui realizare ar putea consta în îndurarea suferințelor proprii în mod corect – un mod onorabil – într-o astfel de ipostază omul poate, prin contemplarea iubitoare a imaginii pe care o poartă a celui drag, atinge împlinirea. Pentru prima dată în viața mea am putut înțelege sensul cuvintelor: «Îngerii sunt pierduți în perpetuă contemplare a gloriei infinite. »”
Înțeleg următorul lucru: ca ființe umane tindem spre dragostea absolută având dorința împlinirii desăvârșite cu potențial izbăvitor. Revelarea, cunoașterea și experimentarea absolută a dragostei are potențialul deplin de a stăvili setea existențială, de a umple golul existențial ori vidul existențial.
Îmi vin în minte cuvintele lui Ioan: „Dumnezeu este dragoste” – „Theos agape estin”, unde agape reprezintă dragostea divină – o dragoste jertfitoare, absolută și universală. Aceasta este chintesența si apogeul înțelesului de dragoste, este iubirea exprimată în forma ei cea mai limpede, nealterată, neviciată, autentică și adevărată. Este cea mai pură formă de iubire, care este radicală, liberă de dorințe și așteptări, și iubește indiferent de defectele și neajunsurile celorlalți. Ea înseamnă abandon și negare de sine în favoarea și de dragul celui iubit, fiind o dragoste sacrificială, jertfitoare.
Astfel, revin asupra Dumnezeului suferind, care se jertfește pentru noi. Dumnezeu se revelează întru noi prin lucrul spre care tindem ca ființe umane. Creația însăși reflectă natura creatorului și acționează în consecință conform scopului chintesențial propriu si imuabil.
Dacă Dumnezeu este dragostea absolută, jertfitoare după cum Ioan specifică în prima lui epistolă, acest fapt implică/indică în mod direct pliroforia scopului nostru existențial: de a iubi și a fi iubiți. Revelarea lui Hristos și a dragostei lui întru noi realizându-se tocmai prin împlinirea scopului nostru, prin încrederea și nădejdea noastră în El, în ceea ce a săvârșit la Cruce și în ceea ce reprezintă Dumnezeu în mod absolut.
John R. W. Stott scrie: „Eu însumi n-aș fi putut niciodată să cred în Dumnezeu dacă n-ar fi existat Crucea. Singurul Dumnezeu în care cred este Cel pe care Nietzsche l-a ridiculizat ca fiind «Dumnezeu pe cruce». În lumea reală a durerii, cum ar putea cineva să se închine unui Dumnezeu care e imun la ea? Am intrat în multe temple budiste din diferite țări asiatice și am stat respectuos în fața statuii lui Buddha, stând cu picioarele încrucișate, mâinile împreunate, ochii închiși, cu un surâs lin, o privire distantă pe chipul lui, detașată de agoniile acestei lumi.
Dar de fiecare dată după un timp trebuia să-mi întorc privirile. Și în gândul meu mă întorceam înspre acel om singur, frământat, torturat de pe cruce, având cuie bătute în mâini și în picioare, spatele sfâșiat, membrele-i nenorocite, fruntea sângerând de la spini, gura uscată și intolerabil de însetată, cufundat în întunericul mizerabil și lamentabil.
Acela este Dumnezeul pentru mine! Și-a lăsat la o parte propria-i imunitate la durere. El a intrat în lumea noastră a cărnii și a sângelui, a lacrimilor și a morții. El a suferit pentru noi. Suferințele noastre devin mai ușor de gestionat în lumina suferințelor Lui. Există încă un semn de întrebare împotriva suferinței umane, dar peste ea stampăm cu îndrăzneală un alt semn, crucea care simbolizează suferința divină. «Crucea lui Hristos este singura justificare a lui Dumnezeu într-o lume ca a noastră. »”
Ultima strofă din poezia lui Edward Shillito, Jesus of the Scars, ar putea rezuma cuvintele lui John R. W. Stott:
„Ceilalți zei au fost puternici; dar Tu ai fost slab;
Ei au călărit, dar Tu te-ai împiedicat înspre tron;
Dar rănilor noastre numai rănile lui Dumnezeu pot vorbi;
Și niciun zeu n-are răni, ci numai Tu singur.”
Această poezie a fost scrisă după ce autorul a experimentat ororile Primului Război Mondial.
Filosoful rus Nikolai Berdiaev în „Destinul omului în lumea actuală”, scria: „Creștinismul dă sens suferinței și o face suportabilă.” De ce ar fi acest lucru? Pentru că Hristos îi dă o altă semnificație și schimbă în mod radical epicentrul relației noastre cu aceasta prin ceea ce a trăit pentru noi.
Însuși Hristos ne spune că vom trece prin necazuri: „V-am spus aceste lucruri ca să aveţi pace în Mine. În lume veţi avea necazuri, dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea.” (Evanghelia după Ioan). Și mai mult de atât știm că în Hristos găsim un Dumnezeu care suferă împreună cu noi, care empatizează cu noi și umanitatea noastră.
Hristos este cel care a intrat în agonia și mâhnirea noastră. Dumnezeu a luat chip de om. De la copil la adult pe toate le-a răbdat, pe toate le-a pătimit. Înțelege suferința orișicui, El este un Dumnezeu perfect empatic, împreună-pătimitor și nu numai că înțelege, ci o și trăiește împreună cu noi.
„Dispreţuit şi părăsit de oameni, om al durerii şi obişnuit cu suferinţa, era aşa de dispreţuit, că îţi întorceai faţa de la El, şi noi nu L-am băgat în seamă.
Totuşi El suferinţele noastre le-a purtat şi durerile noastre le-a luat asupra Lui, şi noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu şi smerit. Dar El era străpuns pentru păcatele noastre,
zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El, şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi.” (Isaia)
Dumnezeu S-a făcut pe El însuși mic, S-a lăsat dezbrăcat și biciuit până la carne, desfigurat complet până acolo că nu l-ai fi putut recunoaște, „Mi-am dat spatele înaintea celor ce Mă loveau şi obrajii înaintea celor ce-Mi smulgeau barba; nu Mi-am ascuns faţa de ocări şi de scuipări.”
Jos în Via Dolorosa, în Ierusalim, soldații îl păzeau în strada îngustă. Dar mulțimea dorea să vadă pe cel ce la moarte e condamnat. Trupul tot îi era de sânge, căci o cruce purta și de spini era cununa de pe cap. Și cădea la orice pas, însoțit de cei ce îi doreau moartea. Jos în Via Dolorosa este-al suferinței drum. Ca un miel mergea Mesia, Regele. Sus pe Dealul Căpățânii drumul lui s-a sfârșit, în cuie trupu-I fiind pironit. Hristos cu mâinile larg întinse pe cruce, a sângerat și-a suferit până la moarte și a predicat iertarea până în ultimul moment. Iisus iartă și acum pe acei ce-au pregătit ultimul drum. Sus pe lemn, din dragoste, El a murit pentru mine și pentru tine.
Jos în Via Dolorosa rămâne drumul de durere pecetluit de pașii Lui.
Tot prin Via Dolorosa poate treci și tu acum, apăsat fiind de păcat și suferințe. Dar povara ți-o poate lua doar Acel care-a murit pe Golgota.
Când nici lacrimi nu îți mai rămân, căci au secat de la atâta plânset, când munți de frustrări și îndoieli te-apasă, când moartea și disperarea simți că își fac cunoscute prezența, când în jur tot ce vezi e întuneric și deznădejde, când toate puterile te lasă și simți că viața pare să devină un soare demult apus, încrede-te în Hristos, nădejdea Vie, Creatorul, în cuvintele Lui care spun: „Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre. Căci jugul Meu e bun şi povara Mea este uşoară.”
Sfântul Apostol Pavel scrie: „Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul sau strâmtorarea sau prigonirea sau foametea sau lipsa de îmbrăcăminte sau primejdia sau sabia? După cum este scris: «Din pricina Ta suntem daţi morţii toată ziua; suntem socotiţi ca nişte oi de tăiat. » Totuşi în toate aceste lucruri noi suntem mai mult decât biruitori, prin Acela care ne-a iubit. Căci sunt bine încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici înălţimea, nici adâncimea, nici o altă făptură nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Iisus Hristos, Domnul nostru.”
Nimic nu ne va despărți de dragostea Lui fiindcă Hristos a învins, El a biruit totul. El a biruit moartea. Cu moartea pe moarte a călcat și celor din morminte viață le-a dăruit. Hristos a înviat! În El avem nădejdea, El este nădejdea noastră cea Vie.
O scurtă rugăciune celui ce vrea s-o rostească fie în gând, fie cu glasul:
„Doamne, suferința noastră cea de toate zilele, alină-ne-o nouă astăzi. Revelează-ni-Te, Tu, Doamne, în noi și prin noi. Ajută-ne, Doamne, să ne iubim mai mult între noi și Te rog, Doamne, întărește-ne tuturor oamenilor credința și nădejdea în Tine și în făgăduințele Tale, și în Cuvântul Tău. Binecuvântează-ne, Doamne, cu ce știi Tu că e mai bine pentru noi. Ție îți mulțumim pentru tot. Slavă Ție în veci de veci pentru tot, căci în Tine, prin Tine și spre Tine sunt toate lucrurile. Amin.”