Încrede-te în Domnul din toată inima ta și nu te bizui pe înțelepciunea ta! Recunoaște-L în toate căile tale, și El îți va netezi cărările. Proverbe 3.5-6

   Pavel a fost un om care știa ce crede și unde se situează. Îl cunoștea pe Dumnezeu, era convins cu o mare convingere cosmică și totuși omul acesta nu avea deloc încredere în sine însuși. Oricât era Pavel de măreț, nu avea încredere în sine însuși.

   Înaintea omului era curajos ca un leu dar înaintea lui Dumnezeu nu putea spune prea multe împotriva lui însuși. De fapt, când era în fața lui Dumnezeu nu avea deloc încredere în sine însuși/ încrederea lui în Dumnezeu era invers proporțională cu încrederea în sine. Încrederea lui în sine era la fel de mică pe cât era de mare încrederea pe care o avea în Dumnezeu.

   Ce vreau să spun prin încredere în sine? Ea este respectabilitatea și siguranța de sine care vin prin educație. Este ceea ce aflați despre voi, ceea ce spun prietenii despre voi și tot ce e mai bun ce vă puteți da vouă înșivă. Încrederea în sine este ultimul mare obstacol în calea trăirii vieții răstignite și acesta este motivul pentru care ne învârtim în jurul râului adânc al lui Dumnezeu ca animalele în jurul adăpătoarei, temându-ne să intrăm deoarece apa ar putea fi prea adâncă. Niciodată nu pricepem cu adevărat.

   Vreau să-l citez puțin pe un om care a avut un nume minunat: Lorenzo Scupoli (1530-1610). El a fost unul dintre acei catolici ciudați care în timpul vieții lui a fost considerat mai mult sau mai puțin un eretic din cauza înclinației sale evanghelice.

   Scupoli a scris o carte intitulată LUPTA SPIRITUALĂ care e un manual practic de viață. El începe prin a ne învăța că esența vieții este să luptăm continuu împotriva dorințelor noastre egoiste. Calea prin care putem câștiga lupta, spune el, este să ne înlocuim dorința de automulțumire cu acte de caritate și sacrificiu. Cel care nu face asta pierde și suferă veșnic în iad. Cel care o face, încrezându-se nu în puterea lui, ci într-a lui Dumnezeu, triumfă și va fi fericit în cer.

   Scupoli analizează câteva situații comune din viața reală și ne sfătuiește cum să le facem față în așa fel încât să ne păstrăm conștiința curată și să ne desăvârșim virtutea. Oricine continuă să acționeze împotriva lui Dumnezeu constituie cauza a tot ce este rău. Tot binele vine de la Dumnezeu a cărui bunătate e fără margini. Scupoli a scris:

   Atât este de necesară neîncrederea în sine în acest conflict, încât fără ea veți fi incapabili nu numai să obțineți victoria dorită ci chiar și să vă înfrângeți cea mai măruntă patimă. Lăsați ca lucrul acesta să vi se întipărească bine în minte, căci natura noastră coruptă ne face să înclinăm prea ușor spre o estimare falsă a propriei persoane; astfel încât, noi fiind de fapt nimic, ne considerăm a fi ceva și ne bizuim, fără nicio bază pe puterea noastră.

   Acesta e un cusur pe care noi nu îl vedem cu ușurință, dar care e foarte neplăcut în ochii lui Dumnezeu. Pentru că El dorește și Îi place să vadă în noi o recunoaștere sinceră și adevărată a acestui adevăr neîndoielnic, că orice virtute și orice har care există în noi vin numai de la El, care este sursa oricărui bine și nimic bun nu poate veni de la noi, nu, nici măcar un gând care să poată obține aprobare în ochii Săi.

   De ce este încrederea în sine așa de greșită? Este greșită fiindcă Îl jefuiește pe Dumnezeu. Dumnezeu spune:

   Va jefui un om pe Dumnezeu? Totuși voi m-ați jefuit. Dar voi spuneți: În ce Te-am jefuit? În zeciuieli și ofrande.

   L-am jefuit pe Dumnezeu și I-am luat ce Îi aparține. Pavel afirmă că Dumnezeu este izvorul tuturor, și nimic, nici măcar gândurile bune nu pot veni de la noi dacă nu vin mai întâi de la Dumnezeu. Dacă ignorați că Dumnezeu este sursa oricărui lucru și transformați în sursă un eu convertit și sfințit, e la fel de rău ca orice altceva, deoarece încrederea finală în Dumnezeu a fost răpită. Eul Îl judecă pe Dumnezeu și judecă omul și declară că Dumnezeu e mai puțin decât este și omul e mai mult decât este. Aceasta este problema noastră!

   Studiați teologia și aflați că Dumnezeu este sursa și izvorul tuturor lucrurilor. Aflați care sunt atributele lui Dumnezeu și vedeți dacă mai credeți în inima voastră că El e mai puțin decât este și voi sunteți mai mult decât sunteți. Gândiți-vă la lună. Dacă luna ar putea vorbi ca omul și ar avea personalitate, ar putea spune în sinea ei:

   Eu strălucesc peste pământ și de fiecare dată când îmi fac apariția, pământul se face frumos.

   Dacă cineva i-ar putea răspunde, i-ar spune:

   Ascultă, tu nu faci asta singură! Nu știi că ai fost demascată? Tu nu strălucești deloc. Nu faci decât să reflectezi lumina soarelui așa că în realitate soarele e cel care strălucește.

   Atunci eul îi sare lunii în ajutor:

   Tu-ți lași lumina să strălucească și faci o treabă bună. Când nu ești tu pe cer, o jumătate a pământului zace în beznă. Dar când tu îți faci apariția se luminează și pot vedea șiruri de case. Faci o treabă minunată.

   Luna nu ar spune:

   Slava e a Lui Dumnezeu pentru că numai prin puterea Lui eu sunt așa!

   Luna crede tot timpul că ea este cea care strălucește. Strălucirea lunii e doar lumina reflectată de la soare. Și dacă luna ar fi înțeles cu adevărat, ar fi putut străluci cu îndrăzneală și ar fi putu vorbi despre asta pentru că ar fi știut că nu ea strălucește. Tot așa, Pavel știa că nu are nimic în el care să fie potrivit pentru cer. Avea doar harul lui Dumnezeu în el. Era Dumnezeu, nu el. El avea o neîncredere totală și radicală în sine. Niciun om nu se poate cunoaște cu adevărat, nu este în stare să știe ce simte.

   Toți cred că știu cum le sună glasul până nu se aud înregistrați. Unul din lucrurile care m-au smerit cel mai mult a fost când mi s-a înregistrat o predică. Mi-am auzit sunetul vocii întâia dată și înregistrarea nu mințea. Până atunci mi se spusese că am un glas plăcut când predic. Apoi m-am auzit și nu mai trebuia să-mi spună nimeni despre asta. M-am ascultat și am știut cum îmi sună glasul. Nimeni nu știe cum îi sună propriul glas până când  nu îl aude și niciun om nu știe cât este de slab până Dumnezeu nu îl demască. Și nimeni nu vrea să fie demascat.

   E important să înțelegem cât e de periculos să avem încredere în obiceiurile noastre bune și în virtuțile noastre. Numai Dumnezeu ne poate aduce în punctul în care să înțelegem că tăria noastră este într-adevăr slăbiciunea noastră. Orice lucru pe care ne bizuim sau în care avem încredere ne poate veni de hac. Nu ne dăm seama cât suntem de slabi până când Duhul Sfânt nu începe să ne dea în vileag aceste lucruri.