De ce ne răzvrătim asupra încercărilor prelungite?

   Din cauza dragostei de sine. Și tocmai acea dragoste de sine urmărește Dumnezeu să o distrugă, căci atâta vreme cât ne agățăm de sinele nostru, lucrarea Lui nu se realizează.

   Ce drept avem să ne plângem? Suferim de un atașament exagerat față de făptură - mai presus de toate, sinele nostru. Dumnezeu rânduiește un șir de evenimente care, mai întâi, ne desprind treptat de făptură și apoi, în final, și de sinele nostru. Operațiunea este dureroasă dar stricăciunea noastră o face necesară și de aceea suferim așa de intens. Dacă ar fi sănătoasă carnea, chirurgul nu ar trebui să taie în ea, el folosește bisturiul proporțional cu profunzimea rănii și cu extinderea mândriei cărnii. Dacă simțim puternic durerea operației, aceasta e din cauză că boala este acută.

   Oare cruzimea îl determină pe chirurg să taie așa de adânc? Nu, din contră, aceasta e dovadă de pricepere și bunătate din partea lui; ar proceda la fel și cu propriul copil.

   Tot așa ne tratează Dumnezeu. Niciodată nu ne supune de bună voie la vreo suferință. Inima Lui de Tată nu dorește să ne producă durere dar taie adânc în noi ca să ne vindece ulcerațiile ființei noastre spirituale. El trebuie să îndepărteze de la noi ceea ce iubim în mod greșit, irațional, excesiv, ceea ce este o piedică pentru dragostea Lui. Procedând astfel, El ne face să plângem ca un copil căruia i se ia cuțitul din mână, cu care s-ar putea răni sau chiar omorî. Scoatem strigăte de disperare și cârtim împotriva lui Dumnezeu cum face copilașul bosumflat cu mama lui. El însă ne lasă să plângem și ne salvează. Ne trece prin suferință numai pentru îndreptarea noastră. Chiar și atunci când pare a lăsa asupra noastră prea multă durere, o face spre binele nostru și pentru a ne cruța de răul mai mare pe care ni l-am provoca noi înșine. Lucrurile după care plângem ne-ar fi cauzat o suferință veșnică.

   Ceea ce noi socotim o pierdere era, într-adevăr complet pierdut atunci când ni-l închipuiam a fi al nostru. Dumnezeu l-a depozitat într-un loc sigur, pentru a ne fi returnat în veșnicie - care se apropie cu pași repezi.

   El ne privează de lucrurile pe care le prețuim numai pentru a ne învăța să le iubim într-un mod nobil și pur, pentru a ne bucura de ele pentru totdeauna în prezența Lui, pentru a ne face bine de o sută de ori mai mult decât ne putem noi dori.

   NIMIC NU SE ÎNTÂMPLĂ ÎN LUME FĂRĂ VOIA PERMISIVĂ A LUI DUMNEZEU!

   El face totul, rânduiește totul, face totul așa cum este. El numără perii capului nostru, frunzele fiecărui copac, firele de nisip de pe malul mării, picăturile de apă din întinsul ocean. Când a creat lumea, înțelepciunea Lui a cântărit și a măsurat fiecare atom. În fiecare moment El reînnoiește și susține suflarea de viață. Cunoaște numărul zileleor noastre. Ține frânghiile vieții și ale morții. Ceea ce nouă ni se pare foarte greu, este ca nimic în ochii lui Dumnezeu. Diferența dintre o viață mai lungă sau mai scurtă este imperceptibilă înaintea Lui. Ce contează dacă acest vas fragil, acest biet lut e dat la o parte mai devreme sau mai târziu? Cât de miopi și de rătăciți suntem! Suntem înspăimântați de moartea unuia în floarea vieții. Ce pierdere tragică! - spun oamenii. Dar pentru cine este pierdere? Ce pierde cel care moare? Câțiva ani de deșertăciune, amăgire, primejdii! Dumnezeu îl ia din calea răului și îl scapă de propria-i slăbiciune și de răutatea lumii.

   Cât despre cei care îl iubesc, ce pierd ei? Pericolul fericirii pământești, o desfătare înșelătoare, o cursă care i-ar face să-L uite pe Dumnezeu și propriul lor bine. În realitate, ei câștigă binecuvântarea detașării prin Cruce. Aceeași lovitură care îl salvează pe cel care moare li se potrivește și celor rămași pentru a-și pune în practică mântuirea, în nădejde. Cu siguranță, deci, Dumnezeu manifestă foarte multă bunătate, dragoste, îndurare față de nevoile noastre reale, chiar și atunci când pare că e prea mult ceea ce lasă asupra noastră și suntem foarte tentați să-L considerăm un Stăpân aspru!

   Din cauza sensibilității dragostei de sine simțim așa de acut starea noastră. Bolnavul care nu poate dormi crede că noaptea nu se mai sfârșește, deși ea nu e mai lungă decât oricare altă noapte. În frica noastră, exagerăm toate suferințele noastre. Se poate că durează, că e severă durerea dar o facem să fie mai rea contractându-ne speriați de ea. Modalitatea reală de a obține ușurare este aceea de a ne preda din toată inima sinele în mâna lui Dumnezeu, de a accepta suferința pentru că Dumnezeu a trimis-o ca să ne purifice și să ne facă mai vrednici de El. Lumea ți-a zâmbit, dar ea a fost o otravă pentru sufletul tău. Ai vrea ca, până în ceasul morții să-ți duci mai departe viața în tihnă, în plăceri, într-o afișare a sinelui, în mândrie și în luxul care distruge sufletul agățându-te de lume care este vrăjmașa lui Cristos și respingând Crucea?

   Lumea îți întoarce spatele, te va uita, te va disprețui, te va ignora. Ei bine, trebuie să te miri că lumea e lumească, nedreaptă, înșelătoare, schimbătoare? Și totuși, nu te rușinezi să iubești lumea aceasta din care Dumnezeu vrea să te smulgă pentru a te scoate din robia ei și a te face liber; te plângi tocmai de eliberarea ta! Ești propriul tău dușman când te deranjează atât de mult indiferența lumii, când nu poți răbda ceea ce este pentru tine adevăratul bine și când regreți atât de mult pierderea a ceea ce ar fi fost fatal pentru tine. Aceasta este sursa întregii tale întristări și dureri. *

   *Cititorul trebuie să rețină că aceste scrisori au fost scrise unor persoane individuale și sfaturile date au avut în vedere niște situații specifice. Nu trebuie să ia vreun sfat anume pentru a-l aplica în situații concrete de azi. Mai degrabă aceste scrisori trebuie citite pentru înțelepciunea și sfaturile cu caracter general, în care ele abundă.