Episodul celor trei hoți din Montescale este o paradigmă care dezvăluie zelul sfântului Francisc față de cei păcătoși și metodologia sa pastorală.

   Era o vreme când într-un schit al unor frați, situat pe Borgo San Sepolero, veneau din când în când niște hoți pentru a cere pâine. Aceștia stăteau ascunși în marile păduri ale acelui district și uneori ieșeau pe drum și pe poteci pentru a-i prăda pe trecători. Din acest motiv, unii frați din acel loc susțineau: Nu este bine să le dăm de pomană, văzând că sunt hoți și fac atâta rău lumii. Alții, considerând că hoții cereau de pomană cu umilință, împinși de nevoi grave, le dădeau uneori pâine, îndemnându-i mereu să se convertească și să facă pocăință. Între timp, fericitul Francisc a venit în acel loc, iar frații i-au expus problema adică, dacă trebuie să le ofere hoților pâine sau nu. Și le-a zis fericitul Francisc:

   Dacă faceți cum vă voi spune, am încredere în Domnul că veți câștiga sufletele lor.

   Și a zis:

   Mergeți, procurați-vă pâine bună și vin bun, duceți-le lor în pădurea unde știți că se află și chemați-i strigând: Frați-hoți, veniți la noi! Suntem frați și vă aducem pâine bună și vin. Ei vor veni imediat la voi. Atunci voi veți întinde pe pământ o pânză, veți așeza deasupra pâinea și vinul și îi veți sluji cu umilință și bucurie până când vor mânca. După masă, vestiți-le cuvintele Domnului iar la sfârșit faceți-le această primă cerere din iubire față de Dumnezeu: să vă promită că nu vor lovi pe nimeni și nu  vor face nici un rău nimănui.

   Deoarece, dacă le veți cere toate aceste lucruri o singură dată, nu vă vor asculta, în schimb, învinși de umilința și caritatea pe care le veți demonstra față de ei, vor promite aceasta. Într-o altă zi, recunoscători pentru promisiunea bună pe care v-au făcut-o, îngrijiți-vă să adăugați la pâine și vin, ouă și brânză, duceți-le pe toate la ei și slujiți până când vor fi mâncat. După masă spuneți-le:

   Dar de ce stați în aceste locuri toată ziua, ca să muriți de foame și să suportați atâtea greutăți, făcând atâta rău prin gânduri și fapte din cauza cărora vă veți pierde sufletele dacă nu vă veți converti la Domnuș? Este mai bine să-I slujiți Domnului, iar El vă va oferi în această viață lucrurile necesare trupului, iar la sfârșit va mântui sufletele voastre. Atunci Domnul, în milostivirea Sa, îi va inspira să facă pocăință datorită umilinței și carității pe care le-ați arătat față de ei. Frații au îndeplinit fiecare lucru după indicațiile fericitului Francisc. Iar hoții, prin milostivirea lui Dumnezeu și prin harul Său, coborât asupra lor, au ascultat și au împlinit, punct cu punct, toate cererile pe care frații le-au înaintat lor. Ba chiar, pentru familiaritatea și caritatea dovedită de către frați, au început să poarte pe umerii lor lemne până la schit. Și astfel, prin bunătatea lui Dumnezeu și împrejurarea favorabilă a acelor carități și familiarități dovedite față de ei, unii au intrat în Ordin, alții au făcut pocăință, promițând față de frați să nu mai comită niciodată acele nelegiuiri, voind să trăiască din munca mâinilor lor.

   Redactorul COMPILAȚIEI DIN ASSISI, spre deosebire de ceilalți biografi ai sfântului Francisc, observă că:

... frații și celelalte persoane, aflând cele întâmplate, au fost plini de uimire, gândindu-se la sfințenia fericitului Francisc, care a prezis convertirea acelor oameni atât de perfizi și nelegiuiți, văzându-i convertiți la Domnul atât de repede...

   Celanezul face un bilanț telegrafic al predicării sfântului Francisc după optsprezece ani de activitate:

   A umplut pământul de Evanghelia lui Hristos.

   Și, adaugă că în ultimii ani ai vieții sale, în ciuda faptului că era chinuit de diferite suferințe fizice, era capabil să treacă prin patru sau cinci orașe într-o singură zi, vestind tuturor Împărăția lui Dumnezeu. Îi edifica pe ascultători nu mai puțin prin exemplu decât prin cuvinte. Și încheie cu: S-ar putea spune: a devenit în întregime o limbă.

   În paralel cu Toma din Celano, sfântul Bonaventura sintetizează astfel:

   Francisc, deja străpuns în trup și în duh de Cristos pe cruce, nu doar că ardea de iubire față de Dumnezeu ci simțea aceeași sete față de Cristos cel răstignit pentru mântuirea oamenilor. Și, întrucât nu putea merge din cauza rănilor proeminente de la picioare, trupul său pe jumătate mort, era purtat prin orașe pentru a-i însufelți pe toți ceilalți să poarte crucea lui Cristos.

   Era convins că forma cea mai înaltă de iubire față de frați era aceea de a-i atrage pe toți la iubirea lui Dumnezeu.

   Spunea că nimic nu este mai important decât mântuirea sufletelor, și o experimenta deseori prin faptul că Unul-născut al lui Dumnezeu s-a învrednicit să fie răstignit pe cruce pentru suflete. De aici derivau angajamentul său în rugăciune, transferarea sa dintr-un loc în altul pentru a predica, marea sa preocupare de a da un exemplu bun. Nu se considera prieten al lui Cristos dacă nu iubea sufletele pe care el le-a iubit.

   Căuta mântuirea sufletelor cu o evlavie pasionantă, cu zel și cu o gelozie arzătoare și, de aceea, pentru a spune astfel, era uns cu un unguent prețios când afla că frații săi, răspândiți în lume, cu parfumul suav al sfințeniei lor, îi făceau pe mulți să se întoarcă la calea cea dreaptă.

   El voia ca frații săi să-i semene total în zelul pentru suflete și se umplea de bucurie când afla că ei, prin cuvânt și prin exemplu, îi conduceau pe cei păcătoși la iubirea lui Cristos.

   Când remarcau rigurozitatea vieții sale, el răspundea că voia să se comporte asemenea vulturului care își încurajează puii să zboare. Dorind să fie un model pentru Ordin, nu prin cuvinte, ci prin frați, înmulțea pocăințele sale, pentru a da un exemplu și parcurgea drumuri grele doar pentru a-i încuraja pe ceilalți. Pentru a-L vesti pe Cristos,

   de trei ori a pornit la drum spre țările necredincioșilor; însă în primele două încercări a fost împiedicat din dispoziție divină: în sfârșit, a treia oară, după multe insulte, lanțuri, lovituri și eforturi nenumărate, păzit de Dumnezeu, a fost condus în fața sultanului Babilonului, acolo predicând Evanghelia lui Cristos printr-o manifestare atât de eficientă a duhului și a puterii, încât același sultan l-a admirat și, devenind blând din dispoziție divină, l-a ascultat cu bunăvoință.