SĂGEȚILE SCURTE ALE IUBIRII PLINE DE DOR

   Un al doilea lucru pe care-l putem face atunci când suntem năpăstuiți de tăcerea lui Dumnezeu este să lovim în norul necunoașterii CU O SĂGEATĂ SCURTĂ A IUBIRII PLINE DE DOR. Se poate ca acum, la început, să nu întrevedem finalul, însă continuăm să facem ceea ce știm să facem. Ne rugăm, așteptăm, ne închinăm, ne ducem la îndeplinire îndatoririle momentului.

   Ceea ce am învățat să facem în lumina iubirii lui Dumnezeu, vom face și în întunericul absenței Sale. Cerem și continuăm să cerem chiar dacă nu primim niciun răspuns. Căutăm și continuăm să căutăm chiar dacă nu găsim. Batem și continuăm să batem chiar dacă ușa rămâne închisă.

   Această dragoste constantă, plină de dor, este cea care dă naștere în noi unei direcții ferme a vieții. Îl iubim pe Dumnezeu mai mult decât iubim darurile pe care ni le aduce El. Asemenea lui Iov, Îl slujim pe Domnul chiar dacă El ne ucide. Asemenea Mariei, spunem cu toată libertatea:

   Iată roaba Domnului; facă-mi-se după cuvintele Tale! (Luca 1.38)

   Este un HAR MINUNAT!

   ADEVĂRUL PRECEDĂ CREDINȚA

   Aș vrea să le dau un ultim sfat celor care se simt lipsiți de prezența lui Dumnezeu. Și anume:

   Așteptați-L pe Dumnezeu, stați la dispoziția Lui! Așteptați-L în liniște și cu calm. Așteptați-L ascultând cu atenție și sensibilitate.

   Învățați că: ADEVĂRUL PRECEDE CREDINȚA. Credința seamănă într-o oarecare măsură cu băgarea mașinii într-o treaptă de viteză, iar în momentul acesta nu-ți poți exercita credința, nu poți merge mai departe.

   Nu te mustra aspru pentru acest lucru. Însă când nu ești în stare să-ți pui în mișcare viața spirituală, măcar nu o pune în marșarier. Las-o în punctul mort.

   Prin încredere - iată cum poți să-ți pui viața spirituală în punctul mort. Încrederea înseamnă certitudinea cu privire la caracterul lui Dumnezeu. Spui în mod deliberat și cu toată fermitatea:

   Nu înțeleg ce face Dumnezeu, nu înțeleg nici măcar unde este Dumnezeu acum, însă știu că este pornit să-mi facă bine!

   Aceasta înseamnă ÎNCREDEREA. Așa trebuie să așteptăm.

   Nu înțeleg pe deplin motivele acestei pustietăți a absenței lui Dumnezeu. Însă ce știu sigur este că, deși ea este necesară, niciodată nu e menită a fi permanentă. La timpul și în felul hotărât de Dumnezeu, pustiul va lăsa loc unui tărâm unde curge lapte și miere. Și, stând în așteptarea acelei țări a făgăduinței sufletului, putem repeta, ca un ecou, rugăciunea lui Bernard de Clairvaux:

   Oh, Dumnezeule, un adânc cheamă alt adânc. Adâncul nețărmuritei mele nefericiri cheamă adâncul milei Tale fără de sfârșit.

   DUMNEZEULE, unde ești?

   Ce-am făcut de Te-am împins să Te ascunzi de mine? Te joci cu mine de-a șoarecele și pisica sau oare scopurile Tale sunt mai mari decât pot eu pricepe? Mă simt singur... pierdut, părăsit...

   Tu ești Dumnezeul care, mai mult ca orice, Se pricepe să Se descopere pe Sine. Te-ai arătat lui Avraam, Isaac, Iacov. Când Moise a vrut să știe cum arăți, i-ai făcut pe plac. De ce doar ei, nu și eu?

   Am obosit să mă rog. Am obosit să tot cer. M-am săturat să aștept. Dar voi continua să mă rog și să cer și să aștept, pentru că în altă parte nu am unde să mă duc.

   Isuse, și Tu ai cunoscut singurătatea pustiului și izolarea crucii. Și prin rugăciunea Ta, a Celui părăsit, rostesc și eu aceste cuvinte. AMIN!