Adorarea - Reverență în închinare

   Adevărul este că închinarea este elementară până când începe să capete calitatea de admirație. Atâta timp cât închinătorul este preocupat cu sine însuși și cu bunul mers, el este un bebeluș. Noi începem să creștem când închinarea noastră trece de la faza de mulțumiri la cea de admirație. Când inimile noastre se înalță spre Dumnezeu apreciindu-L pentru ceea ce este El - EU SUNT CEEA CE SUNT- începem să gustăm puțin din plăcerea altruistă care este partea celor binecuvântați din cer.

   Putem învăța lecții mari din închinarea și reverența serafimilor cerești pe care i-a văzut Isaia în viziunea sa. Observăm că ei și-au acoperit picioarele și fețele. Datorită prezenței Dumnezeului Cel Sfânt, ei și-au acoperit cu reverență fețele. Reverența este un lucru frumos dar se întâlnește așa de rar în aceste zile îngrozitoare în care trăim noi. Bisericile nu prea reușesc în încercările lor de a provoca o atitudine de reverență. Nu poți face asta cu statuete, cu ferestre frumoase, cu covoare pe pardosea și cu o vorbire afectată. Dar omul care a trecut dincolo de perdea și a privit fie și doar pentru o clipă, fața sfântă a Dumnezeului lui Isaia nu va mai putea niciodată să fie ireverențios.

   Duhul lui va fi pătruns de reverență și, în loc de a se lăda, omul își va acoperi, smerit, fața.

   Închinarea se poate practica oriunde

   Cine are nevoie de o cutie plină de efecte teatrale pentru a sluji Domnului? Poți să te închini Domnului oriunde, dacă Îi dai Lui voie să lucreze în ființa ta și să nu îngădui existența nici unui rival. Poate suferi de artrită și nu ești în stare să te pui pe genunchi ca să te rogi, dar poți să privești în sus în inima ta căci rugăciunea nu este o chestiune legată de îngenunchere.

   Rugăciunea este  înălțarea inimii către Dumnezeu și asta e tot ce are nevoie omul pentru a aduce laude, pentru a se ruga și a se închina.

   Latura tainică a închinării

   Este adevărat că fiecare om trebuie să aibe o întâlnire personală cu Dumnezeu și adeseori ACEA ÎNTÂLNIRE ARE LOC ÎN SINGURĂTATEA ȘI LINIȘTEA UNUI LOC RETRAS. ÎN ACELE MOMENTE TAINICE TREBUIE SĂ FIE NUMAI DUMNEZEU ȘI SUFLETUL RESPECTIV. Lucrarea tainică a lui Dumnezeu, manifestată prin harul regenărării și prin ungerea Duhului, este o acțiune atât de profund personală, că un al trilea nu ar putea cunoaște sau înțelege ce se petrece.

   Lexicul unei limbi este întocmit de multe minți de-a lungul unor perioade mari de timp și este capabil să exprime tot ceea ce mintea e capabilă să cuprindă. Dar când inima, prosternată, ajunge în Prezența sublimă și aude, cu frică și uimire lucruri ce nu se pot rosti, atunci mintea se blochează. Iar cuvintele, inițial slujitoare credincioase ale minții, devin neputincioase și complet incapabile de a spune ce aude și vede inima. În acele clipe pline de o atmosferă sfântă, închinătorul nu poate striga decât: O! ... Și acea simplă exclamație este mai grăitoare decât vorbirea cultivată și, nu am nici o îndoială, Îi este mai scumpă lui Dumnezeu decât orice oratorie.

   Noi, creștinii, ar trebui să veghem ca să nu pierdem acel -O! - din inimile noastre. Există un pericol real în aceste zile de a cădea victime ale profeților inexpresivității și ale furnizorilor de calm, astfel încât creștinismul nostru să se reducă la un simplu umanism evanghelic care nu e tulburat niciodată de nimic, nici nu e biruit de stări de extaz sau de escaladări ale minții. Când devenim prea cursivi în rugăciune e mai mult ca sigur că ne vorbim nouă înșine. Când enumerarea calmă a cererilor și rostirea politicoasă a mulțumirilor cuviincioase iau locul rugăciunii pline de poveri cărora le găsește greu modalitatea de a le exprima, ar trebui să ne păzim de următorul pas, căci ne îndreptăm cu siguranță, în jos, fie că suntem sau nu conștienți de acest lucru.

   Influența spiritului erotic se simte aproape peste tot în cercurile evanghelice. Multe din cântările din anumite tipuri de strângeri conțin în ele mai mult decât gânduri erotice decât gândurile ale Duhului Sfânt. Atât cuvintele, cât și muzica sunt menite a stârni lascivitatea. Cristos este adulat cu o familiaritate care trădează o necunoaștere totală a cine este El. Nu este acea intimitate plină de reverență a creștinului care Îl adoră pe Domnul lui, ci familiaritatea insolentă a iubitului carnal.

   Trebuie să fim cuceriți de Dumnezeu

   Experiențele oamenilor de odinioară care au umblat cu Dumnezeu ne învață că Domnul nu îl poate binecuvânta pe deplin pe un om până nu l-a cucerit mai întâi. Gradul de binecuvântare de care are parte cineva corespunde exact cu gradul în care Dumnezeu a obținut victoria asupra lui. Aceasta este o doctrină teribil de neglijată a crezului creștin nefiind înțeleasă de mulți în acest veac al siguranței de sine; și totuși, ea este de o importanță vitală pentru noi toți. Acest principiu spiritual este bine ilustrat în carea Genezei.

   Căutarea lui Dumnezeu implică efortul de a face ca întreaga noastră personalitate să fie în armonie cu a Lui. Și aceasta nu doar din perspectiva justiției divine ci și din perspectiva trăirii noastre practice. Nu mă refer aici la actul justificării prin credința în Cristos. Vorbesc despre o înălțare voluntară a lui Dumnezeu la poziția cuvenită Lui, deasupra noastră, și despre o așezare de bună voie a întregii noastre ființe într-o poziție de supunere și închinare cerută de relația CREATOR-făptură creată.

   Putem realiza un început bun numai acceptându-L pe Dumnezeu așa cum este și învățând să-L iubim pentru ceea ce este El. Pe măsură ce Îl vom cunoaște mai bine, vom descoperi că este o sursă de bucurie nespusă faptul că Dumnezeu este exact ce este. Unele dintre cele mai încântătoare momente pe care le vom cunoaște vor fi petrecute într-o admirație plină de reverență față de Dumnezeire. În acele momente, însuși gândul că El ar putea să Se schimbe ar fi imposibil de îndurat.