Noi am rupt legătura cu Dumnezeu

   Dumnezeu ne-a creat pentru a-Și găsi plăcerea în noi și ne-a alcătuit astfel, încât și noi să putem, într-o comuniune divină, să ne bucurăm de dulcea și misterioasa împletire de personalități înrudite. El a intenționat ca noi să-L vedem pe El, să trăim cu El și să ne tragem viața din zâmbetul Lui. Dar noi ne-am făcut vinovați de acea revoltă detestabilă de care vorbește Milton atunci când descrie răzvrătirea lui Satan și a oștilor lui. Am rupt legătura cu Dumnezeu. Am încetat să-L mai ascultăm și să-L iubim și plini de sentimentul de vinovăție și frică am fugit cât mai departe de prezența Lui.

   Apropiere prin încercări

   Calea spre o cunoaștere mai adâncă a lui Dumnezeu trece prin văile singuratice ale sărăciei sufletești și ale renunțării la toate lucrurile. Binecuvântații posesori ai Împărăției sunt cei care s-au lepădat de toate lucrurile exterioare și au scos din inima lor orice sentiment de posesiune. Aceștia sunt CEI SĂRACI ÎN DUH. Ei au ajuns la o stare lăuntrică asemănătoare cu condițiile exterioare ale unui cerșetor obișnuit pe străzile Ierusalimului. Aceasta înseamnă în realitate cuvântul SĂRĂCIE în sensul în care l-a folosit Isus. Acești săraci binecuvântați nu mai sunt sclavii tiraniei lucrurilor. Ei au sfărâmat jugul asupritorilor și au făcut aceasta nu luptând ci capitulând. Deși sunt liberi de orice sentiment de posesiune, totuși ei posedă toate lucrurile. A LOR ESTE ÎMPĂRĂȚIA CERURILOR.

   Cei care urmează revelația dată de Dumnezeul Creator RECUNOSC CĂ DUMNEZEU NU FACE NICIODATĂ NIMIC FĂRĂ UN SCOP PRECIS. Prin urmare, credem că Dumnezeu a avut un scop nobil în mintea Lui atunci când ne-a creat pe noi. Credem că voia lui Dumnezeu a fost cu siguranță aceea ca oamenii creați după chipul Lui să dorească părtășia cu El mai presus de orice altceva. Potrivit planului Său, trebuia să fie o părtășie perfectă, bazată pe închinarea plină de adorare în fața Creatorului și Susținătorului tuturor lucrurilor.

   Dumnezeu dorește să ne aducă tot mai aproape de El. Avem multe de învățat la Școala Duhului. El vrea să ne ducă într-acolo încât să-L iubim tot mai mult pe El, Cel care ne-a iubit mai întâi. Vrea să cultive în noi adorarea și admirația de care este vrednic. Vrea să dezvăluie fiecăruia dintre noi binecuvântatul element al fascinației spirituale în închinarea adevărată. Vrea să ne învețe frumusețea de a fi umpluți de încântare morală în închinarea noastră, de a fi fermecați de cunoașterea a cine este El. Vrea să ni se umple inimile de uimire în fața măreției și splendorii de neimaginat ale Dumnezeului Atotputernic!

   Această comunicare, această conștiență a prezenței Lui nu este sfârșitul ci abia începutul. Există acel moment când începem părtășia, prietenia, comunicarea noastră cu Dumnezeu. Dar unde se oprește aceasta nici un om nu a descoperit încă, deoarece în adâncimile Dumnezeului trinitar nu există nici limite, nici sfârșit.

   Când intrăm în această dulce relație, începem să învățăm ce înseamnă reverența plină de uimire, adorarea liniștită, fascinația plină de o teamă sfântă, admirația puternică în fața atributelor lui Dumnezeu și ceva din tăcerea tainică dată de conștiința prezenței Lui.

   La majoritatea strângerilor noastre nu există aproape nici o urmă de reverență, nici o recunoaștere a unității Trupului, nici un moment de tăcere sfântă, nici o atitudine de solemnitate, de uimire, nici o teamă sfântă, iar sentimentul Prezenței divine este foarte vag. În schimb, deseori se întâlnește câte un responsabil cu cântările plictisit sau dimpotriv plin de vervă, pus pe glume stupide precum și câte un conducător care anunță fiecare Număr de program CU RITMICITATEA SUNETULUI UNUI RADIO VECHI ÎN EFORTUL LUI DE A FACE CA PROGRAMUL SĂ ARATE OMOGEN.

   Predarea în mâna Duhului Sfânt

   Acolo unde Duhului Sfânt I se permite să-Și exercite întreaga înrâurire într-o inimă răscumpărată, va avea loc, probabil, următoarea succesiune: mai întâi o laudă volubilă, printr-un mesaj sau o rugăciune sau o mărturie. Apoi, când crescendo-ul se ridică dincolo de puterea de expresie a cuvintelor meșteșugite, vine cântarea iar când cântarea se frânge sub povara slavei, urmează tăcerea, când sufletul, captivat de o profundă fascinație se simte binecuvântat cu o fericire de negrăit.

   Omul care vrea să se bucure de tot ce i-a pregătit Dumnezeu devine de îndată obiectul atenției personale a Duhului Sfânt. Unui astfel de om nu i se cere să aștepte până ce restul bisericii se va trezi. El nu va fi penalizat pentru eșecurile fraților lui creștini, nici nu i se va cere să aștepte primirea binecuvântării până când frații lui care dormitează îl vor ajunge din urmă. Dumnezeu Se ocupă de inima individuală ca și cum ar fi singura de pe pământ.