Dragul meu Amărel,

   Mă dezamăgește întru câtva să primesc de la tine, în locul raportului amănunțit pe care îl așteptam, o asemenea rapsodie diluată cum e cea din ultima ta scrisoare. Spui că îți saltă inima de bucurie văzând cum oamenii Europei s-au apucat de încă un război. Văd foarte bine ce ți s-a întâmplat. Nu-ți saltă nici o inimă, asta se numește beție. Citind printre rânduri relatarea mult prea entuziasmată în care povestești noaptea nedormită a pacientului tău, îmi e foarte ușor să reconstruiesc îndeaproape starea de spirit în care ai scris-o. Ți s-a întâmplat, pentru prima dată în carieră, să guști din licoarea care ne răsplătește eforturile, angoasa și perplexitatea care pun stăpânire pe un suflet uman și ți s-a urcat la cap. Dar nu te acuz. Nici nu mă aștept la minte coaptă într-un bostan verde. Pacientul a reacționat, nu-i așa, la tușeele terifiante în care i-ai prezentat viitorul? I-ai picurat, firește și câteva suspine nostalgice pentru trecutul fericit? Te pomenești că l-o fi luat și cu nervi la stomac, zic bine, nu? Maestrul violonist e mulțumit, bag seamă. Foarte frumos, nici nu are cum să nu fie. Dar nu uita, Amărel, datoria mai presus de plăceri. Dacă acum scapi hățurile din mâini trimițându-ți bezele în oglindă și pierzi definitiv prada, vei rămâne pe vecie cu buza arsă după o picătură măcar din licoarea pe care acum o sorbi întâia dată. Dacă, însă, te aduni și te întărești aici și acum, izbutind să pui mâna pe sufletul lui, atunci va fi al tău pentru totdeauna - o cupă proaspătă plină ochi de disperare și de uluită groază în care îți poți muia buzele ori de câte ori dorești. Nu te lăsa, așadar purtat de vreo satisfacție trecătoare uitându-ți adevărata ta misiune. aceea de a-i săpa credința la rădăcină și de a împiedica formarea definitivă a virtuților. Scrie-mi negreșit o scrisoare amănunțită despre reacțiile pacientului în fața războiului ca să hotărâm dacă e mai profitabil să facem din el un mare patriot sau poate un pacifist militant. Posibilitățile sunt diverse. Până atunci însă, trebuie să te avertizez să nu speri prea mult de la un război. Firește că un război e un  spectacol plăcut. Frica și suferința brută a oamenilor sunt o binemeritată și revigorantă recompensă pentru nenumărații noștri truditori. Dar la ce bun dacă nu ne folosim de el ca să trimitem Tatălui Nostru din Adânc încă și mai multe suflete? Când mi-e dat să văd cum suferința umană ne scapă după o vreme, mă simt ca și cum mi-ar fi fost îngăduit să gust, numai, din bucatele unui ospăț regesc, după care mi s-ar fi luat totul din față. E mai rău decât să nu fi gustat deloc. Dușmanul, consecvent cu metodele Lui barbare de luptă ne îngăduie să privim nefericirea de scurtă durată a favoriților Lui doar ca să ne chinuie și să ne ațâțe, să-și râdă de foamea nepotolită pe care își închipuie că ne-o trezește blocada Lui în această etapă a marelui conflict. Să ne gândim așadar mai curând cum să folosim războiul ăsta european decât cum să ne bucurăm de el. Pentru că sunt în el tendințe ascunse care, în sine, nu ne avantajează deloc. Putem spera, e drept, la multă cruzime și necinste. Dar dacă nu suntem atenți îi vom vedea alergând cu miile către Dușman, speriați de zbuciumările prezentului în timp ce alte zeci de mii care n-ar merge atât de departe se vor apleca totuși asupra unor valori și cauze pe care le consideră mai presus de ei înșiși. Uite aici trișează El. Își oferă deseori regalul unor indivizi ce-și dau viața pentru cauze pe care tot El le socotește rele iar motivul, ce împinge sofistica până la limita monstruosului, e că oamenii le credeau bune și se dedicau astfel binelui așa cum îl înțeleg ei. Gândește-te apoi și cât de nepotrivit se moare într-un război. Oamenii sunt uciși în locuri unde se așteaptă să fie uciși și spre care se îndreaptă, dacă sunt cumva de partea Dușmanului pregătiți. Cât de bine ne-ar fi nouă dacă TOȚI OAMENII ar muri în spitale de lux printre doctori care mint, asistente care mint, prieteni care mint așa cum i-am învățat promițându-le viață lungă muribunzilor, încurajând credința că boala scuză orice moft și chiar, asta dacă angajații noștri își fac treaba cum trebuie, înlăturând definitiv posibilitatea prezenței unui preot care n-ar face decât să-i dezvăluie bolnavului adevărata situație în care se află! Gândește-te cât de dezastruoasă e pentru noi prezența morții în mintea fiecăruia pe timp de război. Pierdem astfel una dintre cele mai bune arme ale noastre, complicitatea mulțumită cu viața. Într-un război, nici măcar un om nu mai poate crede că are să trăiască o veșnicie.

   E adevărat. Coajărea și alții văd în război o mare ocazie pentru atacurile asupra credinței dar mă tem că opinia e exagerată. Dușmanul le-a explicat negru pe alb partizanilor lui umani că suferința e parte esențială a ceea ce El numește SALVARE așa încât acea credință ce s-ar face țăndări din cauza unui război sau a unei nenorociri nici nu merită efortul. Vorbesc despre suferința difuză și de lungă durată pe care o produce de regulă un război. Desigur, poți profita de momentul precis în care teroarea, pierderea sau durerea fizică suspendă rațiunea. Dar chiar și atunci, dacă omul bate la ușa Dușmanului, experiența m-a învățat că înspre partea noastră porțile sunt bine ferecate.

   Cu afecțiune, unchiul tău, SFREDELIN