Ioanid Proza

Dumnezeule-Părinte,

eu am fost rău, am mințit, am ofensat, am lovit, am furat, am fost mândru, am fost fără milă, fără dragoste, am fost lacom de plăceri vinovate. Dar tu mi-ai șters toate nelegiuirile cu harul suferinței tale, cu sângele Fiului Tău. Acum, nici frica de păcat și nici puterea lui magnetică nu pot să mă smulgă de lângă Tine, din strânsoarea brațelor Fiului tău. Căci Tu ești Tatăl meu. Și Tu ai născut în mine nu doar recunoștință obligată, ci o adorație fericită.

Îl iubești pe Isus? ...

Dacă-L iubești, atunci fără îndoială că dorești să afli ceva nou despre El. Poate că tu nu vei găsi aici nimic nou. Ce bine ar fi ca toate acestea să fie vechi pentru toată lumea! Dar sunt sute de milioane de oameni pentru care toate lucrurile scrise pe aceste pagini, despre Isus, sunt cu totul noi.

Isus era

Când s-a născut Isus în cer? ...

Se poate vorbi despre un început al existenței lui Isus?

Știm că Isus este Fiul lui Dumnezeu. Știm că Isus a fost născut din Dumnezeu înainte de întemeierea lumii (vezi Ioan 17:24), dar această naștere înseamnă totuși un început?

Puterea absolută a creat prin Isus (vezi Ioan 1:3), pentru om, cosmosul și eonii (vezi evrei 1:2), nemărginiri față de om, mărginiri față de Creator. A creat o lume în care există aici și acolo, înainte și pe urmă, începutul unui lucru și sfârșitul său. Dar, despre Sine, Isus ne-a învățat, zicând: Eu sunt Alfa și Omega, Începutul și Sfârșitul. El nu a zis: Eu am un început și un sfârșit, ci: Eu sunt începutul și sfârșitul. Isus este început. Nu are început.

Isus creează. Dar el nu este ceea ce creează, ceea ce are început și sfârșit. Isus nu e creație, ci Creator. Isus este Divinitate. Isus precedă orice început și succedă oricărui sfârșit. Isus nu are început, întocmai așa după cum nu are sfârșit.

La început era Cuvântul, spune Evanghelia. În momentul oricărui început, Isus era. El exista dintotdeauna, din veșnicie, din afară de cosmos și de eoni…

Isus era din ceea ce numim veșnicie, adică dintr-o stare a lucrurilor mai presus de întreaga noastră capacitate de înțelegere.

Isus în cărțile Vechiului Legământ

Biblia

Biblia este istoria unui ciclu al lucrărilor Divinității, începând din epoca în care pe pământ nu era viață și până la noile ceruri și noul pământ. Mărturia Eternei Cărți este deschisă de două prologuri:

Cel dintâi e o sinteză. (Dumnezeu S-a uitat la tot ce crease și iată că toate erau foarte bune).

Al doilea prolog este o primă vedere în secțiune; în ea apare răul. Și tot ceea ce urmează este lupta spirituală împotriva acestui rău și realizarea binelui, care este dragostea dintre Creator și om.

În ultimele pagini ni se arată încheierea fericită a zilei a șaptea desfășurată într-un ciclu de șapte milenii și întrezărim începutul a ceva nou.

Dar de unde începe Biblia să vorbească despre Iisus? …

Pe cele mai vechi urme ale lui Isus

Biblia debutează cu aceste cuvinte: „La început Dumnezeu a creat cerurile și pământul (Bereșit bara Elohim haareț uehașamaim).”

Dumnezeu a creat… Cuvântul afirmă o unitate, dar revelația Noului Legământ spune despre Isus: și nimic din ce a fost creat, n-a fost creat fără El (Ioan 1:3). Așadar oricât de îndepărtat a fost acel început, acea creație anterioară, ea a luat ființă prin Isus. Astfel, Isus, apare, cu subînțeles, chiar din primele trei cuvinte ale Bibliei: „Bereșit bara Elohim… (La început, Dumnezeu a creat…)”.

Sfânta Scriptură ne înfățișează apoi cele șase zile ale creației, imagini care reduc pentru rațiunea noastră neînchipuite desfășurări de gândire și forțe divine. Aici citim: Dumnezeu a zis: „Să fie lumină~&,"_~ Dumnezeu a zis: „Să fie o întindere... , ” Dumnezeu a zis: „Să se strângă apele... ”

Evanghelia ne spune: „La început era Cuvântul și Cuvântul era cu Dumnezeu și Cuvântul era Dumnezeu.” Deci la fiecare „a zis” din capitolul creației, Isus ne apare nu numai subînțeles ci și distinct în misterioasa lui înfățișare de Cuvânt al lui Dumnezeu.

      Iar când citim despre hotărârea lui Dumnezeu de a crea omul, în cuvintele: „... să facem om după chipul Nostru,” Isus ne este adus la cunoștință nu numai subînțeles în unitate, nu numai distinct, dând plural  expresiei, dar și ca o anumită persoană din divinitate și anume aceea al cărei chip îl poartă toți fiii lui Dumnezeu (vezi Coloseni 1:15; 2 Corinteni 4:4; Romani 8:29).

În mijlocul primilor oameni

După simbolurile creației, Biblia ne prezintă o ființă cu chip omenesc arătându-se primilor oameni. El părea asemănător lui Adam. Numai că Adam, Eva, Abel și Cain vedeau că acest bărbat avea puteri pe care ei nu le aveau. Era un bărbat care apărea deodată în fața lor, stătea de vorbă cu ei, întreprindea în chip neînțeles anumite acțiuni supraomenești și apoi dispărea. Era un Om care poruncea tuturor vietăților și ele îl ascultau. Odată, la porunca Lui, ele au venit la Adam pentru ca omul - rege să le recunoască și să le dea, ca stăpân, câte un nume, fiecăreia după caracterul ei. (Adam câștigând astfel un mare număr de noțiuni noi). Altădată, Omul misterios a creat din Adam o femeie, o soție pentru primul om, os din oasele lui, carne din carnea lui. Adam și soția lui respectau pe Omul care venea din cer. Iar Omul-Creator le dădea porunci și se îngrijea de fericirea tuturor.

Cine era acest om ceresc?

Era numai un înger? Nu, pentru că este numit în text Dumnezeu și Domnul. (Domnul Dumnezeu umbla prin grădină; Domnul Dumnezeu a dat această poruncă: „... din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreșit.”  (Dumnezeu a zis: „Creșteți, înmulțiți-vă și umpleți pământul și supuneți-l.”)

Era însuși Dumnezeu Tatăl? Nu, pentru că în Exod este scris că un om nu putea să-l vadă pe Dumnezeu și să rămână în viață (vezi Exod 33:20)

Și acest Om-Dumnezeu pune întrebări ca un om. El îi spune lui Adam: „... unde ești? Nu cumva ai mâncat din pomul din care îți poruncisem să nu mănânci?” Ca și cum ar fi fost cu totul străin de cele întâmplate... Iar pe Cain îl întreabă: „Unde e fratele tău Abel?” ca și cum n-ar fi știut. Dar atunci când Cain a răspuns cu impertinență, „nu știu!” Omul care venea din cer și-a dezvăluit pentru prima oară cunoașterea Lui supraomenească prin cuvintele: „Glasul sângelui fratelui tău strigă din pământ la Mine.”

După primul păcat și după prima crimă care a însângerat pulberea pământului, Dumnezeul-om n-a mai apărut multă vreme între oameni. El aștepta suflete care să dorească împăcarea cu El și cu Tatăl, care să suspine după acea pierdută părtășie cu El. Și aceștia apăreau atât de rar: un Enoh, un Noe, un Avraam.

(Toate aceste vieți omenești create în eternitate de Tatăl erau recreate, chemate din nevăzut, de Fiul care I le dăruia. Ele erau prilejul unei căutări înfrigurate).

Prietenia cu Avraam

Într-o zi, în țara Canaan, făcând un popas la stejarul lui More, un om privea până în zori țara pe care o străbătea ca străin. Era Avraam evreul, un om din Haldeia, pe care Dumnezeu îl chemase din Ur în Canaan. Deodată Cineva a coborât din cer lângă el. Cei doi bărbați au stat de vorbă îndelung. Oaspetele tainic i-a vorbit cu prietenie, deși El era Stăpânul pământului și i-a descoperit o mare taină a viitorului, zicându-i: „Toată țara aceasta o voi da seminței tale.”

Avraam s-a înfiorat. „Seminței sale?” El dorea atât de mult un copil. Dar Sara, soția lui, era stearpă. Totuși, după ce prietenul divin, încheind convorbirea, a dispărut, Avraam a zidit acolo, între stejari, un altar spre gloria Aceluia care vorbise despre lucrurile care nu erau, ca și cum ar fi fost. Căci Avraam înțelesese că prietenul său ceresc era stăpânul divin a toate, era Dumnezeul-om.

Altădată, Avraam a văzut trei bărbați oprindu-se în fața cortului său, în arșița zilei. Unul dintre ei era Acel Dumnezeu-om. Avraam L-a recunoscut. Despre ceilalți doi, cuvântul ne spune că erau îngeri. Avraam s-a ridicat de pe pragul ușii cortului său, de sub umbra stejarilor lui Mamre, și a alergat cu o dragoste copilărească spre „Acela” care dorea prietenia, adresându-I-se în limbajul și după obiceiul vremii (fără a rosti vreun nume, căci nu știa nici unul):

„Doamne dacă am căpătat trecere în ochii Tăi, Te rog nu trece mai departe prin fața robului Tău. Îngăduie să se aducă puțină apă ca să vă răcoriți picioarele și odihniți-vă sub copacul acesta. O să mă duc să iau o bucată de pâine, ca să prindeți la inimă... ”

„Fă cum ai zis!” i-a răspuns oaspetele, acceptând invitația la masă ca un om oarecare. Dumnezeul-om venea din cele mai înalte glorii. El proceda ca un împărat care își scoate coroana și își dezbracă podoabele și armele prea sclipitoare și prea ciudate, pentru ca astfel să-și poată lua în brațe pruncul.

„Fă cum ai zis!”  Avraam a făcut mai mult decât a zis. El nu a adus o bucată de pâine, ci turte din trei măsuri de făină albă, un vițel întreg, tânăr și bun, gătit în grabă, adăugând la acestea unt și lapte... Și el însuși le-a slujit până ce au mâncat.

După ce Dumnezeu i-a făgăduit lui Avram că, peste un an, va avea un fiu, oaspeții s-au ridicat și doi dintre ei, cei doi bărbați, cei doi tineri frumoși, numiți mai apoi: cei doi îngeri, au pornit spre Sodoma. Dar Avram a rămas tot înaintea Domnului, intervenind cu multă sfială, și totuși cu multă afecțiune, pentru Lot, nepotul său. Avraam învăța mijlocirea (vezi Geneza 18:10).

Cine putea fi acest om ceresc, acest Dumnezeu fără nume. Putea fi Tatăl? Dumnezeu Tatăl nu e un om, afirma cuvântul vechiului legământ (vezi Numeri 23:19; 1 Samuel 15:29). Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu (Tatăl). Căci Dumnezeu este Spirit, a confirmat Noul Legământ (vezi Ioan 1:18; 4:24). Dacă n-a fost Isus acest Dumnezeu al vechiului legământ, atunci cine altul a fost? Cine altul a luat chipul lui Dumnezeu? Cine altul a fost Acela căruia Tatăl îi spune în Psalmul 2: „Tu ești Fiul meu?” Cine altul ar fi putut vorbi: Cine altul ar fi putut vorbi atotstăpânitor ca Dumnezeu și totuși să fi fost vizibil? Cine altul a continuat această apariție, aducând noi și noi revelații în cele două milenii de har? Dumnezeul-om al Vechiului Legământ este Isus, omul-Dumnezeu al Noului Legământ.

Ultima dată, Avraam l-a întâlnit pe Isus fără să-și dea seama. El i-a apărut pe muntele Moria, într-o manifestare simbolică și spirituală. Isaac, copilul îndelung așteptat, venit pe lume în chip supranatural, creștea sub ochii fericiți ai lui Avraam și ai Sarei. Dar, într-o zi, Dumnezeu s-a arătat din nou prietenului său: „Avraam!”  „Iată-mă.” Au urmat câteva secunde de tăcere. Avraam aștepta încordat. Căci în glasul Domnului fusese o notă neobișnuită, care neliniștise pe bătrân. Ceva ca un dureros presentiment îl înfiorase. „Ia pe fiul tău.” aceste cuvinte rostite cu o vibrație ciudată au pătruns ca un vârf de lance în inima lui Avram. „Pe singurul tău fiu.” Părea că Domnul Își răsucea pumnalul în inima rănită. „Pe singurul tău fiu... pe care-l iubești... pe Isaac.”

Rostind, în cele din urmă, numele celui prea iubit, neînțelesul Prieten ceresc l-a pregătit pe Avraam pentru orice. „Du-te în țara Moria și adu-l ardere de tot.”

O prăpastie fără fund s-a deschis în sufletul lui Avraam. Mai ușor i-ar fi fost dacă i s-ar fi cerut jertfa de sine însuși. Dar Avram a crezut în dragostea divinului său prieten care îi încerca atât de dureros fidelitatea. A crezut, nădăjduind împotriva oricărei nădejdi.

Și iată-l în drum spre locul jertfei, având într-o mână un felinar și în cealaltă un cuțit. Iată-l străbătând cărarea în tăcere, în timp ce Micul Isaac ducea alături, în spinare, o legătură de vreascuri.

După câtva timp, pătruns de taină, băiețașul se adresează părintelui său: „Tată!” „Ce este fiule?” „Văd că avem foc și lemne. Dar unde este mielul pentru arderea de tot?” „Fiule... ” răspunde Avram cu glasul sugrumat: „Dumnezeu însuși va purta de grijă.”

Sus pe culme, cuțitul a sclipit deasupra copilului care aștepta, legat pe altar. Atunci cineva nevăzut a strigat: „Avraame! Avraame!”

Al cui era acel glas? „Iată mă!” S-a auzit răspunsul celui strigat.

„Să nu pui mâna pe băiat. Să nu-i faci nimic. Știu acum că te temi de Dumnezeu, întrucât n-ai cruțat pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pentru Mine.”

Și în timp ce Avram plângea fericit, Isus, prietenul său, i-a vorbit din nou, neputându-și stăpânit bucuria:

„Pe mine însumi mă jur. Pentru că ai Făcut lucrul acesta și n-ai cruțat pe fiul tău, pe singurul tău fiu, te voi binecuvânta foarte mult... , toate neamurile pământului vor fi binecuvântate în sămânța ta, pentru că ai ascultat de porunca Mea!”

Da, suferința lui Avram a fost zguduitoare. Dar astfel s-a realizat un măreț moment al simbolurilor. Berbecul se dăruia. Se lăsa prins pentru a fi o jertfă înlocuitoare, relevând că, mai înainte de toate trebuie făcută o ispășire a păcatelor. (mai târziu Dumnezeu va cere pentru orice copil israelit, o jertfă înlocuitoare, un miel sau doi porumbei). Berbecul s-a lăsat legat și înjunghiat pe lemnele altarului. În ochii lui trebuie să fi fost o tainică, o ciudată blândețe, o privire de neuitat.

Și totuși... cineva a trebuit să moară în locul lui Isaac... pentru că Avram zisese: „Dumnezeu Însuși va purta de grijă... ” Avraam și-a întors privirea și a văzut înapoia lui un berbec cu coarnele încurcate într-un tufiș. Încurcate? Nu, pentru că nu tufișul îl ținea acolo pe berbec. Berbecul acela era o prezență simbolică a lui Isus, a dăruirii Lui. Și Avraam, fără să cunoască taina acelei apariții atât de oportune, a luat berbecul și l-a adus ardere de tot în locul fiului său... acolo, pe aceea culme căreia i-a pus numele Iahve Iire (Dumnezeu poartă de grijă). Avraam, însă nu bănuia că urmașii săi vor împlini acest simbol profetic, peste două milenii, primind cu tot atâta neștiință dăruirea de sine a lui Isus.

În luptă cu Iacov

După aproape un secol, un alt om al credinței se afla la o grea răspântie a vieții lui. După o lipsă de 14 ani, Iacov, nepotul lui Avram, se întorcea în patrie cu multă binecuvântare în cele pământești, dar îngrijorat de inevitabila întâlnire cu Esau, fratele său, care-l ura de moarte. Iacov luase toate măsurile posibile cu privire la familia și la averea sa. Rămas singur însă, pentru rugăciune, pe țărmul Iabocului, el a văzut apărându-i în puterea nopții, un om care a înaintat și s-a prins în luptă cu el. (Mișcător simbol, de care Rembrand s-a apropiat atât de mult în tabloul său inspirat de această scenă istorică). Biblia spune: „Atunci un om s-a luptat cu el până în revărsatul zorilor” (Geneza 32:24).

Dar cine era acest om, acest atlet străin, căruia îi era atât de drag să lupte cu Iacob și să se lase biruit? … Era El  totuși numai un om?

„Care îți este numele?” l-a întrebat străinul ca un pământean oarecare. „Iacov.” „Numele tău nu va mai fi Iacov, ci tu te vei numi Israel, (cel ce luptă cu Dumnezeu), căci ai luptat și cu Dumnezeu și cu oameni și ai fost biruitor.” Era deci Dumnezeu. Dar un Dumnezeu-om și de data aceasta. Și acest Dumnezeu-om, care nu putea fi nici acum altul decât Isus, a lovit pe Iacov la încheietura coapsei, în vână, binecuvântându-l totuși.

(... Împăratul care își scotea odinioară podoabele și armele prea sclipitoare ca să-și poată lua pruncul în brațe, acum când copilul se făcuse un băiețaș, se lua la luptă cu el ca să-i stârnească dorul de bărbăție... Iacov a îndrăznit să întrebe la rândul său: „Spune-mi, Te rog, care e numele Tău?”

Trecuseră secole și Isus era încă Marele Necunoscut, enigmatica ființă, Dumnezeu fără nume care vine din cer, se arată și dispare. Dar Dumnezeul-om nu și-a dezvăluit nici acum Numele. „Pentru ce îmi cer numele? ... ”  În lume erau mulți dumnezei, mulți idoli ciudați, fiecare având un nume al său. Cerând numele adevăratului Dumnezeu, Iacov voia să-l deosebească pe Dumnezeul său de toți ceilalți dumnezei. Ori, Dumnezeul adevărat nu voia să-l lase pe Iacov în eroarea de a-l pune pe Isus în rând cu idolii, nici măcar pentru a-l compara cu ei. Dumnezeu este unul.

Eu sunt Cel ce sunt

După câteva secole, evreul Moise fugit din Egipt (unde urmașii lui Iacov, numit apoi Israel, ajunseseră un popor, păștea turma socrului său în semi pustia Horebului. Într-o zi, un foc ciudat i-a atras atenția. Un foc care învăluia în flăcările lui, un arbust, fără a-l mistui. Moise a făcut câțiva pași spre foc. Atunci un glas l-a strigat: „Moise, Moise!” Era un glas la care Avraam ar fi tresărit...

„Nu te apropia de locul acesta. Scoate-ți încălțămintea din picioare, căci locul pe care calci e un pământ sfânt.” era îngerul Domnului, ne spune cartea Exod. Dar iată cuvintele îngerului: „Eu sunt Dumnezeul tatălui tău, Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac și Dumnezeul lui Iacov.”

Era un Înger-Dumnezeu. Era Isus prin care vorbea întreaga divinitate. Dar era ceva nou în această apariție. Căci Israel, poporul lui Dumnezeu, nu mai era un prunc. În Avraam se născuse și primise circumcizia. În Iacov dăduse o copilărească, o duioase luptă cu Dumnezeu. Iar acum, a devenit un popor, Israel era chemat să fie un bar Mitzvah adică un fiu al poruncii, fiind în pragul adolescenței, gata de a păși pe o treaptă mai înaltă de învățătură și de slujire.

„Care este numele Tău?” avea să întrebe acum Moise.

„Eheie Asher Eheie.  (Eu sunt acela care sunt).

Era acesta un nume? Nu, ci era tocmai demonstrația imposibilității găsirii unui nume, a unei definiții a Divinității. Un nume e o scurtă definiție. Iar o definiție completă trebuie să numească sfera cea mai apropiată din care o noțiune face parte și caracteristicile care deosebesc aceea noțiune de toate celelalte din aceeași sferă. Divinitatea însă, e noțiunea ultimă. Ea nu are, la rândul ei, o sferă superioară în care să se grupeze cu alte noțiuni (în parte asemănătoare și în parte deosebite). Căci nu există alți dumnezei.

Moise de pildă se putea defini: eu sunt un Levit (sfera proximă) și anume: sunt fiul lui Avraam, sunt fratele Mariei și al lui Aaron, sunt ginerele lui Ietro, etc.

          Dumnezeu, însă a trebuit să spună: „Eu sunt Acela care sunt.”

Eu sunt ultima sferă și întregul ei conținut. Eu sunt Dumnezeul fără nume. Eu sunt Dumnezeul adevărat, Unicul, mai mult decât nemărginitul.

Stânca era Cristos

După ce Israel a fost scos în chip miraculos, cu mână tare, din amara robie egipteană, Isus-Iahve, (Acela care este), S-a arătat lui Moise într-un chip tot atât de ciudat cum i se arătase lui Avram pe muntele Moria. I s-a arătat în chip de stâncă.

Dacă nu-i ușor de acceptat că Berbecul, care s-a dăruit ca jertfă în locul lui Isaac, era o prezență spirituală și simbolică a lui Isus, poate ar fi și mai greu să crezi în această manifestare prin ceva neînsuflețit, dacă faptul nu ar fi atestat de marele Apostol Pavel: „Stânca era Hristos” (1 Corinteni 10:4). Da, stânca aceasta era un reper supranatural.

Dacă ni l-am imagina pe Moise în pustie silindu-se, cu întregul popor, să sape zile întregi pământul, în arșița necruțătoare, pentru a ajunge la pânza freatică, nu am fi oare îndreptățiți să spunem: „Cum oare, Dumnezeu dorește dragostea acestor oameni, când îi lasă să trudească pentru o fântână ca cei mai asupriți robi?” Dar când îl vedem pe profet urcându-se în fruntea poporului și lovind stânca și când privim belșugul de apă care țâșnește fără efort fizic, atunci putem înțelege că stăm în fața unei lecții înalte, că Stânca veacurilor nu  voia truda, sudoarea frunții, starea de robie, ci începea să-Și pregătească poporul, pe copiii Săi încă minori, pentru a trăi în spirit, pentru a trăi ca fii, pentru a domni prin credință, pentru a hotărî asupra stării lor.

Bar Mizvah

Într-o dimineață, pe muntele Sinai, Dumnezeu fără nume s-a arătat pentru prima oară în glorie. Erau de față Moise și Aron, Nadab și Abihu și cei 70 de bătrâni aleși din Israel. Ei au văzut pe Dumnezeul lui Israel... (Genesa 24:9,10) spune Tora. Dar cum? Au văzut pe Cel nevăzut. Nu, au văzut pe Mesia, Cuvântul, chipul. Dar textul spune: „Au văzut pe Dumnezeul lui Israel.” Da. Căci Salvatorul nostru ne-a învățat: „Cine m-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl.” Cine privește la Isus vede tot ce se poate vedea acum din Tatăl.

Sub picioarele Lui era un fel de lucrare de safir străveziu, tocmai ca cerul când e senin. În acest timp, la poalele muntelui, poporul se cutremura odată cu pământul, privea trâmbițele de foc și de fum, și asculta înfiorat glasul de tunet al Dumnezeului legii (glas care, peste 1500 de ani, trebuia să devină atât de blând).

Acum Israel a făcut legământ cu Dumnezeu. Era acum un bar Mizvah. Era acum răspunzător de toate acțiunile lui. În fața lui Israel fusese pusă Legea și, odată cu ea, viața și moartea. Dumnezeu nu-l scosese deja dintr-o robie pentru a pleca sub alta. Dumnezeu nu voia lege, ci dragoste. Dar pentru că erau încă nevârstnici duhovnicește (Galateni 4:1: „Dar câte vreme moștenitorul este nevârstnic, eu spun că nu se deosebește cu nimic de un rob, măcar că este stăpân peste tot”), Dumnezeu promulgase o lege. Însă aceasta numai ca o marjă de siguranță, ca un minimum etic, sub care se adâncește și se extinde răzvrătirea. Căci legea sinaitică, împreună cu toate comandamentele morale care au urmat, era un statut de robi. Un statut divin, dar un statut de robi. Și Israel, îngrozit de flăcări și tunete îl acceptase...

Mai târziu, intuind că voința Divinității era alta, Moise, în clipe de intimitate, Îi ceru să-i descopere adevărata cale, în acest interesant dialog: Tu ai zis: „Te cunosc pe nume și ai căpătat trecere înaintea mea. „Acum dacă am căpătat trecere înaintea ta arată-mi căile Tale. .”.

„Voi merge Eu Însumi cu tine și îți voi da odihnă... ” (Exod 33:12 - 14

Chipul nu putea fi altul decât Isus

Dar despre ce odihnă era vorba? A intrat Israel în această odihnă sub Moise, sub Iosua sau sub regii de mai târziu? (Vezi Evrei 4:1 - 11)

Căpetenia oștirii

După moartea lui Moise, îngerul Domnului a trecut poporul prin Jordan, în țara făgăduinței. Înainte de a începe lupta cu popoarele autohtone, osândite de Dumnezeu, Iosua, noul conducător al lui Israel, se afla singur în apropiere de cetatea Ierihon. Atunci a apărut în fața lui un om necunoscut cu sabia scoasă din teacă, în mănă (Iosua 5:13 -15). Iosua a înaintat cu îndrăzneală: „Ești dintre ai noștri sau dintre vrășmașii noștri?” Răspunsul a fost: „Nu, ci Eu sunt căpetenia oștirii lui Dumnezeu.” Iosua s-a aruncat cu fața la pământ. „Scoate-ți încălțămintea din picioare, căci locul pe care stai este sfânt!” Cine era această căpetenie? Era un înger? Ar fi acceptat un înger închinarea lui Iosua și ar fi cerut să-și scoată încălțămintea din picioare? Cu toată certitudinea că nu. Ci un înger i-ar fi vorbit astfel: „Ferește-te de așa ceva! Eu sunt împreună lucrător cu tine și cu frații tăi... închină-te lui Dumnezeu!” (Așa cum citim în Apocalipsa 19:20; 22:9)

În fața lui Iosua nu era un înger, ci era cineva căruia i se cuvenea închinarea. Era Isus. Și în Isus era Tatăl.

Iosua și-a scos degrabă încălțămintea. Împăratul începea să apară înarmat în fața tânărului Israel.

Dumnezeul-om venise să încredințeze lui Iosua planul de luptă pentru cucerirea cetății Ierihon. Un plan care nu era după legile strategiei omenești. Căci începe un mare ciclu al bătăliilor credinței. Un ciclu care era doar un palid început, doar un simbol. Iosua a dat în adevăr lupte prin credință. Dar lupte împotriva cărnii și a sângelui (Efeseni 6:12). Lupte în care sabia fizică vărsa totuși sânge omenesc...

Îngerul Domnului

Canaanul a fost cucerit prin credință și Israel s-a bucurat de țara rodnică pe care i-a hărăzit-o Domnul. Însă, în anii care au urmat, israeliții se depărtau adeseori de Dumnezeu, alunecând în idolatrie, și pedeapsa divină nu întârzia. Astfel, într-o vreme, Israel, din nou vinovat, tânjea sub brațul necruțător al amaleciților. Atunci poporul ales a strigat către Domnul. Și îngerul Domnului, făcându-și apariția sub un stejar de lângă Ofra, s-a adresat unui tânăr care bătea snopii de grâu într-un teasc: „Domnul este cu tine viteazule!” Era de data aceasta un înger? Cuvântul spune mai departe: Domnul s-a uitat la el și a zis: „Du-te cu puterea aceasta pe care o ai și izbăvește pe Israel!” Așadar era din nou Isus. Ghedeon a adus Domnului, ca și Avram, carne friptă și azimi. (Orice om credincios are în el o dorință copilărească de a da ceva lui Dumnezeu... Așa cum dă copilul mic părinților săi câte o bucățică din pâinea pe care ei au agonisit-o). Iar Isus, îngerul-Dumnezeu a acceptat ofranda. Dar nu a mâncat din bucatele aduse, așa cum făcuse odinioară de dragul lui Avraam, ci le-a mistuit într-o flacără spirituală... Căci era timpul ca Israel să învețe că Dumnezeu nu are trebuință de hrană ca un om.

Isus s-a făcut nevăzut dinaintea lui Ghedeon iar în jurul taberei madianite a răsunat în curând strigătul de luptă: „Sabia Domnului și a lui Ghedeon!” Sabia spirituală și sabia fizică...

Minunat

Același înger al Domnului s-a arătat apoi nevestei lui Manoah, vestindu-i nașterea unui fiu (Samson).

„Un om al lui Dumnezeu a venit la mine și avea înfățișarea unui înger al lui Dumnezeu, o înfățișare înfricoșată. Nu l-am întrebat de unde este și nici nu mi-a spus care-i este numele.”

Iar îngerul Domnului s-a arătat și lui Manoah. Acesta nu știa cine este.

„Tu ai vorbit femeii acesteia?” a întrebat Manoah. „Eu.” „Acum ce va trebui să păzim cu privire la copil?”  „Să nu guste din rodul viței, să nu bea nici vin, nici altă băutură amețitoare... ” „Îngăduie-mi să te opresc și să-ți pregătesc un ied... ” „Chiar dacă M-ai opri, n-aș mânca din bucatele tale. Dar dacă vrei să aduci o ardere de tot, s-o aduci Domnului.” Încă nedumerit Manoah a întrebat: „Care-ți este numele? Ca să-ți aducem slavă când se va împlini cuvântul tău?”

„De ce îmi ceri numele? El este minunat... ”  Manoah a adus bucate și le-a pus ca ofrandă pe o stâncă. Atunci îngerul s-a apropiat și s-a suit în flacăra altarului. Manoah și soția lui au căzut cu fața la pământ. Solul ceresc a dispărut, iar cei doi soți au înțeles că acela care le apăruse nu era nici om, nici înger și nu avea nevoie de hrană.

Isus și David

În vremea profetului Samuel, poporul care nu făcea parte dintre popoarele lumii, a fost ispitit de dorința de a fi în rând cu lumea, de avea un rege ca toate popoarele. Totuși, au lăsat lui Dumnezeu alegerea persoanei.

Dar, dintre toți regii israeliții aleși de Dumnezeu sau de oameni, niciunul n-a fost atât de alipit de Dumnezeu ca David; pe niciunul nu l-a caracterizat Dumnezeu drept un om după inima Mea.

David nu pornea niciodată la război fără a consulta mai întâi pe Domnul, Căpetenia oștirii.

„Să pornesc împotriva vrăjmașilor? Îi vei da în mâinile?”

David îl iubea pe Dumnezeu mai presus de orice: „Te iubesc din inimă, Doamne... ” scria David în psalmii săi. „Tu ești singura mea fericire! Cuvinte pline de farmec îmi clocotesc în inimă... pentru Împăratul! Mi se satură sufletul ca de niște bucate grase și miezoase și buzele mele Te laudă cu strigăte de bucurie, când îmi aduc aminte de Tine în așternutul meu și când mă gândesc la Tine în timpul priveghiurilor mele. Când mă trezesc sunt tot cu Tine... ”

David juca din răsputeri înaintea Domnului  El a făcut consistente pregătiri pentru construirea Templului. A acumulat mari cantități de aur, argint, aramă, fier, lemn de cedru, blocuri de piatră, blocuri de marmură albă și un mare număr de pietre scumpe. A întocmit după revelații, planul construcțiilor și modelelor ornamentale și ale uneltelor de cult. Deși om al Vechiului Legământ, David prin dragostea lui, trăia deasupra legii. De aceea nu-i păcat faptul că a mâncat din pâinile pentru punerea înaintea Domnului, la care nu aveau drept decât preoții. Și de aceea, Dumnezeu i-a iertat păcatul față de Urie Hetitul, îndată ce l-a recunoscut, măcar că după lege nu putea fi iertat, chiar dacă ar fi adus jertfe. Deși nu avea decât legământul robiei, David trăia ca fiu.

Se pare că Dumnezeul-om nu i s-a arătat niciodată lui David. Dar Isus trăia în David. Astfel încât în afară de zilele de eclipsare, (căci  prezența lui Isus nu silește) gândurile Dumnezeului-om se contopeau cu gândurile lui David și se cristalizau în psalmi; acțiunile lui David materializau râvna lui Isus și deveneau simboluri profetice astfel: non-agresivitatea lui David față de Saul, vrăjmașul său, fost un sul Domnului (Isus Mesia va spune: „Faceți bine celor ce vă urăsc!” Și, așteptarea unei adeziuni nesilite sub steagul regalității davidice (Isus-Mesia va spune: „Iată, eu stau la ușă și bat”) Atitudinea lui David față de Absalom (Isus Mesia va spune: „Iubiți pe vrăjmașii voștri”), atitudinea David față de fiii Țeruiei, generalii săi, oameni plini de zel firesc, străini de intențiile Divinității (Fiul omului va despărți oile de capre, etc.).

Odată, David aștepta lângă o pădurice de duzi. Domnul îi dăduse un semn. Și deodată David a auzit un vuiet de pași pe deasupra duzilor. Trecea Isus cu o armată de îngeri ca să lupte împreună cu David împotriva filistenilor... Isus în luptă sângeroasă? Era o realitate istorică, dar, în același timp, un simbol.

David a realizat, în vechiul legământ, idealul intimității, al contopirii cu Isus. De aceea el a și fost ales ca să fie strămoșul trupesc al lui Isus Mesia, Salvatorul întrupat din om. Și de aceea cuvântul profetic îl numește pe Mesia, în mai multe locuri, David: „Vor sluji Domnului Dumnezeului lor și regelui lor David, pe care-l voi scula” (Ieremia 30:9). L-am pus martor (pe David) pe lângă popoare, cap și stăpân al popoarelor (Isaia 55:3,4). Eu, Domnul voi fi Dumnezeul lor și robul meu, David, va fi rege în mijlocul lor.” (Ezechiel 34:24; 37-24)

În susurul blând

Ilie, puternicul profet de după David, se retrăsese cândva într-o peșteră pe muntele Horeb. Și Dumnezeul-om a venit la el și în calitate de prieten, și în calitate de Căpetenie: „Ce faci tu aici, Ilie? ... ”

„Am fost plin de râvnă pentru Domnul Dumnezeul oștirilor. Căci copiii lui Israel au părăsit legământul Tău, au sfărâmat altarele Tale și au ucis cu sabia pe prorocii Tăi; am rămas numai eu singur și caută să-mi ia viața.”

„Ieși și stai pe munte înaintea Domnului. ” Atunci puteri divine s-au manifestat și au trecut în chip ciudat prin fața peșterii. Înaintea Domnului a trecut un vânt puternic și răscolitor, care despica munții și sfărâma stâncile. Domnul nu era în vântul acela. După vânt a venit un cutremur de pământ. Domnul nu era în cutremurul de pământ. După cutremur a venit un foc. Domnul nu era în foc. După foc a venit un susur blând și subțire... Când l-a  auzit Ilie și-a acoperit fața cu mantaua, a ieșit și a stat la gura peșterii.

„Ce faci aici, Ilie?” i-a vorbit din nou Dumnezeul-om.

El se apropiase de Ilie, dar nu în vânt, nu în cutremur, nu în foc, ci în susurul blând și subțire, ca să-l învețe pe Israel că Dumnezeu are nenumărate puteri de a nimicii sau de înfricoșa. Dar Dumnezeu nu vrea nici nimicirea, nici frica, ci adeziunea liberă, fericită.

Acolo, în fața peșterii, a fost mângâiat de prezența prietenului său, dar totodată a primit și importante sarcini de la comandantul său, de la Isus, Căpetenia oștirii lui Dumnezeu.

În Babilon

Era în timpul captivității babiloniene. Trecuseră trei secole de la Ilie. Trei tineri iudei care călcaseră ordinul dat de Nebucadnețar, refuzând să se închine chipului său de aur, au fost aduși înaintea împăratului. „E adevărat oare, Șadrag, Meșag, și Abed-Nego că voi nu vă închinați zeilor mei și nu vă prosternați în fața chipului de aur? Dacă nu vă prosternați, veți fi aruncați imediat în cuptorul încins! Și care va fi Dumnezeul acela care vă va scoate din mâna mea?”

„Nu e nevoie să răspundem noi la acestea. Dumnezeul nostru, Acela căruia ne închinăm noi, poate să ne scoată din cuptorul încins și din mâna ta, împărate! Și chiar dacă nu ne va scoate, să știi, împărate, că nu ne vom închina zeilor tăi și nu ne vom proșterne în fața chipului de aur înălțat de tine!”

În fața lui Nebucadnețar și a dregătorilor săi, cei trei recalcitranți au fost aruncați în cuptorul încins. În mânia sa, monarhul poruncise să se încălzească cuptorul de șapte ori mai mult ca de obicei. Călăii au fost mistuit de dogoare. Atunci Nebucadnețar s-a sculat în picioare îngrozit: „N-am aruncat noi în mijlocul focului trei oameni?”

„Negreșit, împărate! ... ”

„Atunci cum văd eu patru oameni umblând liberi și neatinși în mijlocul focului? ... Iar chipul celui de-al patrulea e asemenea unui fiu... ” Fără a aștepta un răspuns împăratul s-a apropiat de cuptor și a strigat: „Șadrag, Meșag și Abet-Nego, slujitori ai Dumnezeului Celui Prea Înalt, ieșiți afară și veniți încoace!” Și adăugat:

„Orice om, din orice popor, neam sau limbă ar fi, care va vorbi de rău pe Dumnezeul lui Șadrag, Meșag și Abed-Nego, va fi făcut bucăți și casa lui va fi prefăcută într-un morman de murdărie, pentru că nu este nici un alt Dumnezeu, care să poată izbăvi ca El.”

Fiul de Dumnezeu, al patrulea om din cuptorul încins, dăduse lui Israel prima lecție despre mărturia credinței active, luptătoare. Mai târziu, el va spune pentru tot poporul credinței: „... acolo unde sunt doi sau trei adunați pentru Numele Meu, sunt și Eu în mijlocul lor... ”

În viziuni de glorie

Tot în acel timp al robiei, profetul Ezechiel a văzut într-o zi un nor gros și un nimb de foc care urcau spre cer, în timp ce pe pământ sufla un vânt năprasnic. El vedea o lumină de o frumusețe nepământeană, în centrul căreia era ceva ca un metal incandescent. În Feeria acelei scânteieri, Ezechiel distingea niște ființe cu aspect în parte îngeresc și în parte animalic, printre care ceva ca niște făclii umbla încoace și încolo. Aceste ființe erau însoțite de niște roți ca de hrisolit și de niște obezi de o înălțime înspăimântătoare și pline de ochi de jur împrejur. Spiritul acelor ființe era în roți. Deasupra lor era rakia, o tărie, o întindere a cerului care părea un imens diamant. Deasupra tăriei strălucitoare era ceva ca un scaun de domnie. Iar, culminând întreaga viziune, se vedea un om... Dar nu un om obișnuit, ci un Om de foc, o ființă de lumină spirituală...

De patru ori l-a văzut Ezechiel pe acest Om în gloria lui. Fără a-l cunoaște numele, el înțelegea că era un chip al Divinității. Și el era, într-adevăr, Dumnezeul cu chip de om care apărea din ce în ce mai mult în glorie și în spirit. El Își manifesta tot mai mult autoritatea de Căpetenia oștirii, dorind totodată, cel puțin în egală măsură, prietenia și intimitatea cu oamenii.

(La gloria lui Isus medităm fiecare după propriul univers sufletesc. O tânără visătoare își imaginează nori de mătase peste păduri de aur, sau curcubeie de pietre scumpe peste valul cu spumă de dantelă străvezie... Un pictor vede topici de culori luminoase, construcții din simboluri feerice. Dar gloria Domnului îi apărea lui Ezekiel ca niște versuri de foc în care se vedeau ființe și lucruri ciudate care aici vorbeau, aici se mișcau vâjâind ca vuietul unor ape mari. Căci aceste lucruri pregătite de Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc sunt splendori care încă la inima omului nu s-au suit, pentru că omul nu le poate înțelege).

Spre sfârșitul anilor captivității babiloniene, în al treilea an al lui Cirus, același Om de foc s-a arătat profetului Daniel. Un om îmbrăcat în haine de in și cu mijlocul încins, cu un brâu de aur din Ufaz. Trupul său părea de hrisolit, față îi strălucea ca fulgerul și ochii lui erau ca niște flăcări. Brațele și picioarele păreau de aramă înroșită în foc. Iar răsunetul glasului Său era ca vuietul unei mari mulțimi.

Copleșit de emoție, Daniel a căzut leșinat, Dar omul din vedenie la ridicat și l-a așezat pe genunchi și pe mâini, vorbindu-i apoi cu bunătate:

„Daniel, om prea iubit... Nu te teme de nimic... Am venit să te înștiințez despre cele ce se vor întâmpla poporului tău în vremurile de pe urmă... ”

(Același om se va arăta, după multă vreme, apostolului Ioan în insula Patmos. Cineva asemănător cu Fiul omului, îmbrăcat cu o haină lungă până la picioare și încins la piept cu un brâu de aur. Capul și părul lui erau albe ca lumina albă, ca Zăpada, ochii ca para focului, picioarele ca rama incandescentă, înroșită într-un cuptor, iar glasul ca vuietul unor ape mari... „Eu sunt alfa și Omega... începutul și sfârșitul... am fost mort și iată că sunt viu în vecii vecilor... ”)

V-am iubit

Mai bine de 12 secole, Dumnezeul - om, chipul și Cuvântul Divinității, se adresa lui Israel prin profeți, anunțând cu numeroase detalii, o venire a Sa ca Fiu al omului, ca Mesia, ca Uns și Împuternicit suprem al Tatălui ceresc, ca mijlocitor ce se va întrupa în casa lui David. Venirea aceasta era astfel jalonată pe harta viitorului prin profeții precise (simbolice sau concrete) și care nu puteau fi realizate de niciun om, oricât de genial ar fi fost, deoarece era vorba, între altele  și de anumite evenimente cu un larg caracter istoric, care trebuiau să se împlinească înainte și după Mesia.

Iar cele din urmă cuvinte din toată această vreme de pregătire au fost acestea: „V-am iubit... ” Zice Domnul. Și voi ziceți: „Cu ce ne-ai iubit?” „Un fiu cinstește pe tatăl său și o slugă pe stăpânul său. Dacă sunt tată unde este cinstea care mi se cuvine? ... Iată, voi trimite pe solul meu. El va pregăti calea înaintea mea. Și atunci va intra în Templul Său Domnul pe care-l căutați, solul legământul pe care îl doriți. Da, va veni! Dar cine va putea să sufere ziua venirii Lui? Cine va rămâne în picioare când se va arăta El? ... Mă voi apropia de voi pentru judecată... ”

„Întoarceți-vă la Mine și mă voi întoarce și Eu la voi... Căci iată, vine Ziua Domnului încinsă ca un cuptor. Toți cei trufași și toți cei răi vor fi ca miriștea; ziua care va veni îi va arde. Dar pentru voi care vă temeți de Numele meu, va răsări soarele neprihănirii și tămăduirea va fi sub aripile lui... Iată, vă voi trimite pe profetul Ilie înainte de a veni ziua Domnului, ziua cea mare și înfricoșată. El va întoarce inima părinților, inima divinității (Elohim), spre copii, spre Israel, și inima copiilor spre părinții lor, că nu cumva, la venirea Mea, să lovesc țara cu blestem” (Maleahi 1:2,6; 3:1,5, 7; 4:1,2, 5).

Ziua Domnului

Și iată, la vremea hotărâtă „Cuvântul s-a făcut trup și a locuit printre noi plin de har și de adevăr. Și noi am privit gloria lui, o glorie ca a unui Fiu născut din Tatăl” într-un chip unic.

Cronologie

Biografiile marilor oameni au zăbovit uneori destul de mult asupra datelor cronologice. Nouă, creștinilor, nu ni se recomandă să-L cunoaștem pe Isus în felul lumii (2 Corinteni 5:17). Totuși unele considerații istorice poate că sunt utile. Care este data nașterii lui Mesia, solul legământului, Salvatorul? Este ea 25 Decembrie din anul întâi al erei creștine? După cum se știe în secolul al cincilea al erei noastre, călugărul Denis cel mic a apreciat că anul întrupării pământești a Dumnezeului-om ar fi fost al 753-lea an al cronologiei romane. Cât despre ziua de 25 decembrie, a fost aleasă pentru a se înlocui vechea sărbătoare păgână sol invictus, sărbătoarea luminii, care își începe ciclul în aceeași zi, simbolul fiind, de altfel, potrivit.

Dar Evanghelia afirmă că Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat ca Mesia nu în anul 753 ab urbe condita, ci în zilele lui Irod, care a murit cu patru ani înainte de această dată. Pe lângă aceasta trebuie să ținem seama că au fost încă o sumă de evenimente care s-au petrecut de la nașterea pruncului așteptat și până la moartea lui Irod. Circumcizia, prezentarea Lui la Templu, venirea magilor (plauzibilă după ce s-a risipit senzația stârnită de întâmpinarea pruncului în Templu), și, în sfârșit, călătoria și șederea în Egipt (după Apocalipsa 12:6), unde timpul profeției este și literal, s-ar părea că sfânta familie a trebuit să stea în refugiu trei ani și jumătate. Toate acestea ne pot conduce spre anul 7 sau chiar spre începutul anului 8 al erei anterioare: e adevărat că în Evanghelia doctorului Luca citim: „Isus avea vreo 30 de ani când a început să învețe poporul.” Iar evanghelistul Ioan, martor direct, redă o replică a unor iudei în dispută cu Mesia: „Nu ai nici 50 de ani și ai văzut pe Avraam?” (Ioan 8:57). Dacă Isus-Mesia ar fi avut atunci doar 29,30 sau 31 de ani, iudeii, în sprijinul contestărilor, I-ar fi spus: „n-ai nici 35 de ani! Sau cel mult n-ai nici 40 de ani”! Și nu: „n-ai nici 50 de ani,” cum I-au spus. Consider că e bine ca cercetătorii creștini să țină seama și de următorul fapt: Sundar Sing, apostolul indian primise revelația că va părăsi pământul la vârsta la care l-a părăsit cu trupul Salvatorului nostru. În consecință Sundar Sing se simțea pregătit pentru cel de al 32-lea an al vieții sale, dar a fost pentru prima oară dezamăgit... Iată însă că, după șapte ani a plecat spre Tibet, anunțându-și prietenii că nu se mai întoarce. Ne primindu-se nici o veste, au fost sesizate autoritățile tibetane, dar toate cercetările au rămas fără rezultat. Ori Sundar Sing s-a născut la 3 Septembrie 1889 și a plecat spre Tibet pe la 18 Aprilie 1929, scriind o scrisoare prietenilor săi cu un salut: Faptele Apostolilor 20:22-25, ceea ce înseamnă că el a părăsit pământul pe la vârsta de 39 spre 40 de ani.

Fiu al omului...

Suntem înconjurați de taine. Totul ne arată prezența unui Dumnezeu care se ascunde, cum nota Blaze Pascal, a unui Dumnezeu care se ascunde ca noi să-L căutăm bâjbâind. Ce putem ști acum despre taina unirii celor două naturi ale dumnezeului - om? Despre clipa încarnării? Despre starea de conștiență de Sine a pruncului binecuvântat, a Celui întrupat din propria Sa zidire, a Aceluia prin care Dumnezeu privea pământul cu ochii de pământ? ... Știm însă că omul ceresc care se arătase lui Adam, lui Avram, lui Iacov, lui Moise, Același misterios care apărea și dispărea, venea acum într-un trup care putea fi văzut de oricine, Deosebit de-al nostru doar prin absoluta curăție, venea ca cineva care locuia printre noi... Dumnezeul fără nume avea acum un nume. Era acum un om în deplină condiție a umanității, cu o identitate omenească precisă, vlăstar al unei familii, cetățean al unui oraș, membru al unei comunități religioase, părtaș al unei bresle.

Astfel, Dumnezeu își împlinea făgăduința pe care Moise, profetul primului legământ, o făcuse lui Israel din împuternicirea Tatălui ceresc. „Domnul Dumnezeul tău, spusese Moise, îți va ridica din mijlocul tău, dintre frații tăi, un profet ca mine. Să ascultați de El!”

Isus venea acum ca un nou Moise, ca un nou profet mijlocitor al unui legământ. Dar nu ca mijlocitor al unui statut de robi, ci al unui legământ de înfiere. De aceea El venea acum fără a fi însoțit de cutremure, de foc, de fum și de sunete de trâmbiță. El nu vorbea acum cu glasul tunător cu care rostise porunci de pe culmea muntelui Sinai, ci cu glasul duios al unui tânăr care dorea să câștige în simplitate, dar în adevăr, inima iubitei lui. (După cât ne este îngăduit să înțelegem, dragostea e problema cea mai delicată, chiar și pentru Dumnezeu).

Isus venea ca un frate mai mare, întors după o îndelungată absență, lăsându-se cercetat cu precauție, cu scepticism de frații săi mai mici, ba încă încurajându-i la aceasta; căci Isus a zis: „Oricine va vorbi împotriva Fiului omului va fi iertat.”  „Nu este El fiul tâmplarului?” se zicea despre Isus. „Nu este Maria mama Lui și Iacov, Iosif, Simon și Iuda nu sunt ei frații lâLui? Și surorile Lui nu sunt toate printre noi? Atunci de unde are El toate lucrurile acestea? Cum dar zice El: Eu m-am coborât din cer?” Isus venea într-un trup ca al nostru ca să ne fie un exemplu și o îmbărbătare. Isus venea într-un trup care trebuia să sufere, căci în chivotul pieptului Său era dragostea Tatălui ceresc.

În vremea lui Octavian August...

Călcând în picioare principialitatea republicană, deși păstrând unele aparențe democratice, Octavian August, după ce pusese mâna pe toate frâiele imperiului Roman, nemulțumit de a fi numai monarhul absolut, de facto, al marelui imperiu, începuse să emită pretenția de a fi divinizat, acceptând și apoi oficializând în provincii cultul imperial, zeificarea, cu altare, statui, sărbători.

Aceasta era starea de lucruri în momentul când, în satul Betleem se naște un prunc într-un staul, printre vite, un prunc care a fost apoi înscris în registrele lui Octavian-dumnezeu ca simplu supus. Și astfel, când omul s-a înălțat până la a se da drept dumnezeu, Dumnezeu a coborât din cer și s-a făcut om. .

Jertfa fecioarei sfinte

Dragostea părinților pentru copii e un altar pe care s-au adus numeroase jertfe. Dar altarul dragostei dintre un tânăr și o tânără a fost totdeauna și mai însângerat, mai plin de victime. E greu de apreciat cine a suferit mai mult în încercare: Avraam sau sfânta fecioară Maria.

Maria și Iosif se iubeau. Cine a cunoscut dragostea dintre tinerii creștini cu adevărat credincioși, înțelege că între Iosif și Maria a fost cea mai frumoasă iubire dintre un tânăr și o tânără din toate timpurile și din toate ținuturile acestui pământ. Adam și Eva, Avram și Sara, Isaac și Rebeca, Iacov și Rahela, nu se iubiseră ca ei, căci era o dragoste dintre un urmaș sfânt al lui David, dintre un bărbat, căruia i se arăta un înger, și o fecioară binecuvântată între toate femeile pământului și aleasă pentru a fi maică a Domnului.

Câmpiile însorite ale Galilei și vestitele flori ale Nazaretului nu erau îndeajuns de frumoase pentru a saluta iubirea lor. Din florile gândurilor și simțirii lor, crinii albi ai convorbirilor lor sfinte, împodobeau pământul pentru îngeri.

Și într-o zi, un sol ceresc, un înger care cu cinci secole înainte se arătase profetului Daniel a apărut pe neașteptate în fața Mariei, adresându-i-se cu aceste cuvinte: „Plecăciune ție, căreia ți s-a făcut mare har! Domnul este cu tine. Binecuvântată ești tu între femei!”

Maria a fost adânc tulburată. Dar nu atât de înfățișarea îngerului, cât de cuvintele lui. Căci ele vesteau o binecuvântare prea mare. Și Maria în smerenia ei adevărată, nu își putea da seama de ce i se acorda atâta har... De aceea ea s-a cutremurat gândindu-se: „Oare nu e o amăgire?”

„Nu te teme, Maria! A vorbit din nou îngerul. Căci ai căpătat îndurare înaintea lui Dumnezeu! Și iată că vei rămânea însărcinată și vei naște, un fiu căruia îi vei pune numele Yeșu (Isus). El va fi mare și va fi numit Fiul Celui Prea Înalt. Și Domnul Dumnezeu Îi va da scaunul de domnie al tatălui Său David. Va împărăți peste casa lui Iacov în veci. Și împărăția lui nu va avea sfârșit... ”

Ce mesaj glorios! Ce bucurie amețitoare! Să fie aleasă tocmai ea pentru a aduce în această lume pe Mesia! ... Câteva secunde, un rai de fericire i-a umplut inima. Dar îndată, vai... , ce fior de gheață! ... , gândul a zburat la Iosif... la logodnicul ei, la dragostea lor frumoasă... cum n-a mai fost nici una...

„Cum se va face lucrul acesta? A îndrăznit Maria să întrebe în șoaptă, fiindcă eu nu știu de bărbat?”  În această întrebare nu era nici o umbră de îndoială ci numai o dureroasă usturime a inimii. Căci îi răsărise în minte chipul duios, sfânt, încrezător, al lui Iosif... Răspunsul la: „Duhul Sfânt se va coborî peste tine și puterea Celui Prea Înalt te va învălui. De aceea Sfântul care se va naște din tine va fi numit Fiul lui Dumnezeu.”

Ce taină! Ce cutremurătoare măreție! Acesta era semnul pecetluit (vezi Isaia 8:16: „Iată, Fecioara va rămâne însărcinată, va naște un Fiu, și-i va pune numele Emanuel” (Dumnezeu este cu noi) (Isaia 7:14). Dar lui Iosif... Lui Iosif cum îi va putea spune adevărul? Se va putea cere cuiva, chiar unui om atât de bun ca Iosif, să creadă o mărturie care putea trece drept o încercare de a acoperii păcatul? Putea să-i spună că ea a acceptat să fie fecioara născătoare din vechea profeție? Nu. Era prea mult. Dar cum să se opună mesajului dumnezeiesc? Dumnezeu voia acum să-și împlinească făgăduințele lui față de Israel. Mesia trebuia să apară dintre frații Săi. Putea ea să privească fericirea poporului ales ca ceva de mai puțină însemnătate decât propria ei fericire? E drept că nu era ușor să renunțe la Iosif, la visul ei de fericire, în care cerul învăluia pământul, să accepte să pornească pe o cale pe care va fi disprețuită de toți, de toți... Poate chiar și de Iosif... Chiar și de Iosif... Dar totuși nu putea trece peste iubirea Tatălui ceresc.

„Iată... ” A murmurat fecioara, „Sunt roaba ta. Facă-mi-se după cuvintele tale... ”

După câteva zile, Maria a plecat de acasă spre munți... Spre munții iudeii... A plecat ca fiica lui Efta... A plecat să caute alin la singura ființă căreia i se putea destăinui și lângă care își putea usca lacrimile, la bătrâna Elisabeta, verișoara ei, soția preotului Zaharia. Fericirea dragostei ei pentru Iosif fusese adusă ca jertfă, ca ardere de tot.

Iar Iosif, a rămas o vreme în nedumerire, a primit în cele din urmă o înștiințare calomnioasă. Inima lui sfântă a fost sfâșiată. Dar el a căutat să ascundă cele auzite, pentru ca Maria să nu aibă de suferit, să nu fie umilită de toți sau chiar ucisă cu pietre. Căci era cu putință. Iosif ar fi iertat-o... Dar asta însemna să treacă peste legile lui Dumnezeu, să înfrunte pe Cel Prea Înalt. Iosif era zdrobit. Și atunci, ca odinioară pe muntele Moria, pe culmea Iahve Ire, Dumnezeu a intervenit. Un înger s-a arătat în vis lui Iosif, zicându-i: „Iosif, fiul lui David, nu te teme să iei la tine pe Maria, logodnica ta, că ceea ce a fost conceput în ea este de la Duhul Sfânt. Ea va naște un fiu și Îi vei pune numele Yeshu (Salvator) pentru că El va salva poporul său din păcatele sale.”

Aceasta a fost Marea jertfă a fecioarei Maria. Dintre toate femeile din lume, niciuna nu a avut mai mult de jertfit. Și totuși la această deosebită încercare s-a adăugat și sabia care i-a străpuns sufletul, durerea crucificării fiului ei tainic.

De aceea toate națiunile o vor numi fericită, așa cum Însuși Duhul lui Dumnezeu a vestit prin buzele sfinte care spuseseră îngerului: „Facă-mi-se după cuvintele tale... ”

Zaharia

Mai înainte de a se fi arătat Mariei, îngerul Gabriel a apărut bătrânului preot  Zaharia, pe când acesta presăra tămâie pe altarul de aur din fața locului prea sfânt. Îngerul a fost văzut la dreapta altarului, ca semn că aducea un răspuns pozitiv la rugăciunile lui Zaharia și la toate rugăciunile lui Israel:

„Nu te teme, Zaharia! Rugăciunea ta a fost ascultată. Elisabeta, soția ta, îți va naște un fiu, căruia îi vei pune numele Ioan... El va merge înaintea lui Dumnezeu, în spiritul și puterea lui Ilie, ca să pregătească poporul pentru Domnul... ”

Zaharia a pus atunci o întrebare, care, în aparență, era asemănătoare cu întrebarea Mariei: „Din ce voi cunoaște acest lucru, fiindcă eu sunt bătrân și sunt  înaintat în vârstă?” Dar cu totul altul era sensul întrebării. Maria a crezut pe deplin în puterea divinității. Zaharia n-a crezut. Zaharia ar fi putut crede, dacă ar fi fost tânăr, căci el putea crede în puterea lui Dumnezeu de a descoperi viitorul. Putea crede că se va ridica un mare profet în curând, în spiritul și puterea lui Ilie. Dar nu putea crede în nașterea minunată vestită de înger.

„Acum vei fi mut,” a răspuns trimisul lui Dumnezeu, „până când se vor întâmpla aceste lucruri, pentru că n-ai crezut cuvintele mele, care se vor împlinii la vremea lor!”

Maria a crezut totul. Zaharia nu. Maria a fost felicitată prin Duhul: „Ferice de aceea care a crezut!” Zaharia a fost pedepsit. A rămas mut. Cât despre profeție, ea s-a împlinit la vremea ei, căci era o făgăduință, un dar necondiționat de credința sau necredința aceluia căruia i se adresa.

Apoi Elisabeta era însărcinată. A născut. Și a venit ziua circumciziei. Dar Zaharia continua totuși să fie mut. Abia în clipa când a scris pe o tăbliță: „numele lui e Ioan,” abia atunci când s-au împlinit toate cuvintele necrezute din profeția îngerului, și nu înainte, abia atunci i s-a dezlegat în sfârșit limba care amuțise și Zaharia a glorificat pe Dumnezeu pentru îndurarea Lui, pentru puterea Lui și, poate, și pentru... precizia Lui.

Ieșu...

Ieșu! ... Isus! Mântuitorul! Numele Dumnezeului-om în trup pământesc... Numele adus prin mesaj îngeresc... Numele sinteză al Bibliei... De aproape 2000 de ani, acesta e Numele cel mai rostit de fiecare generație. Numele cel mai iubit și cel mai dușmănit...

Ieșu e sinteza tuturor celorlalte nume prin care Dumnezeul Fiu al omului era anunțat: Șilo, Emanuel (Dumnezeu este cu noi), Minunat, Înțelepciune, Dumnezeu, Putere, Părinte al veșniciei, Împărat, Pace, Odrasla, Vlăstarul lui Isai, Domnul, Neprihănirea noastră.

„Îi vei pune numele Ieșu!” A spus îngerul Gabriel fecioarei Maria. „Îi vei pune numele Ieșu!” A repetat îngerul în vis lui Iosif. Casa lui David primea marea veste bună. Dar Ieșu nu venea numai pentru Israel, ci și pentru toate celelalte popoare. De aceea nici acestea nu au fost lipsite de un mesaj.

În adevăr, așa cum se știe, cu câteva decenii înainte de nașterea Mântuitorului, poetul Publius Virgilius Maro a citat în Bucolice o profeție sibilină care făcea vâlvă. E vorba de o profeție mesianică a Sibilei din orașul  Cumaie, colonie greacă din Italia, pe care marele poet a citat-o în Bucolica a patra. Intenția și comentariile lui Virgiliu sunt de alt ordin. Iată citatul:

„Atunci va veni la oameni Fiul marelui Dumnezeu, îmbrăcat într-un trup la fel ca al muritorilor, numele lui având patru vocale, (și) a cărui consoană se repetă. Dar vreau să-ți spun numărul întreg suma valorilor cifrice ale literelor numelui: opt unități, în plus tot atâtea zeci și 888. Iată ce va revela acest nume oamenilor, prieteni ai necredinței; dar tu, în spiritul tău, cugetă bine la nemuritorul și Preaînaltul Fiu al lui Dumnezeu, la Unsul (Mesia).”

O profeție pentru... prieteni... Dar nu pentru prietenii lui Isus, ci pentru prietenii necredinței. A fost ea un mesaj veritabil?

Numele evreiesc Ieșu, devenit Iesus în limba latină, este de căutat aici în forma sa grecească (limba greacă fiind limba originală a acestei profeții și limba universală a imperiului Roman). Ori, echivalentul lui Ieșu în greaca veche e „IESOYS.” Și Iesoys are patru vocale (I, E, O, Y), o consoană care se repetă (S) și valoarea cifrică totală, numărul întreg, 888.

Un prunc într-o iesle...

După o călătorie care nu a fost ușoară, mai ales pentru Maria, tinerii soți au ajuns la Betleem, pentru recensământ, în puterea nopții. Este de înțeles că ei aveau rude în Betleem, urmași ai casei Davidice. Dar Iosif, om de înalt bun simț, n-a vrut să-și stingherească rudele noaptea. De aceea, soții s-au dus de-a dreptul la han. Acolo, însă, toate paturile erau ocupate. A încercat Iosif să roage pe cineva să-și jertfească odihna, cedându-și patul Mariei, căreia îi veniseră durerile nașterii? Ușor de crezut că cineva s-a oferit singur. Iar acel cineva nu putea să fie altul decât cel mai umil: grăjdarul, care îngrijea de animalele cu care veneau, în călătoria lor, oaspeții. El va fi cedat culcușul său, pe care avea într-un ungher al grajdului. Și jertfa lui n-a înregistrat-o nici o cronică. O vom căuta odată în cartea vieții.

Și astfel, pruncul Isus, întrupare pământească a Dumnezeului-om prin care au fost create toate lucrurile, venind pe lume într-un grajd, și aceasta nu fără sacrificii, ne-a și dat tuturor prima Sa lecție: exemplul smereniei.

... Și cei care-L întâmpină

Oricât de smerită, venirea Pruncului sfânt în lume a fost întâmpinată totuși într-un chip unic. Din partea poporului ales, în locul păstorilor spirituali, au venit câțiva păstori de oi. Din partea preoției mondiale, și-au adus adorația și ofrandele lor Magii din răsărit, niște preoți dezrădăcinați. Din partea profeților au adus un salut, prin Duhul, profeții Simion și Ana. Din partea luminii, a fost trimisă, în întâmpinarea soarelui care răsărea, o stea spirituală, un astru care nu aparținea orbitei cerești. Din partea regilor lumii, a fost adus Regelui etern salutul de sânge al lui Irod. Din partea întunericului, a alergat în întâmpinare Satan însuși, gata să înghită pruncul, după cum ne descoperă Apocalipsa. S-a mai născut oare cineva rege, pontif, cărturar, care să fi avut astfel de întâmpinători la nașterea sa?

Nimic pentru El... Al cui a fost Isus-Mesia?

Timp de 40 de zile după nașterea sa din fecioară, Isus a fost încă al Tatălui său ceresc, după cum era scris: „Orice întâi născut al copiilor lui Israel este al Domnului” (Numeri 8:17 și altele). După 40 de zile, Iosif și Maria L-au răscumpărat cu cinci sicli, în virtutea legii care prevedea: să lași să se răscumpere întâiul născut al omului cu cinci sicli de argint (Numeri 18:16). Isus a aparținut astfel, părinților Săi pământești până la începutul propovăduirii Sale. Atunci S-a dăruit lui Israel, așa cum fusese promis prin profetul Isaia: „Ni se va da un Fiu și domnia va fi pe umărul Lui” (Isaia 9:6). După încheierea misiunii către Israel, Isus Mesia a trebuit să treacă în proprietatea exclusivă a clerului israelit, care l-a cumpărat cu 30 de sicli, după cuvântul profetic din cartea lui Zaharia: „Îmi vor cântări ca plată 30 de sicli de argint” (Zaharia 11:12). Clerul l-a încredințat fără plată, străinilor idolatri, adică lumii întregi, după cum Însuși Isus anunțase: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât a dat pe singurul Său Fiu... ”

Ce i-a aparținut lui Isus Mesia? Pe cruce, după ce a dat tuturor totul și nu-i mai rămăsese altceva decât Duhul, Isus Mesia l-a încredințat și pe Acesta Tatălui ceresc, zicându-i: „Tată, în mâinile tale îmi încredințez Duhul.”

Astfel s-a împlinit cuvântul profetic din cartea lui Daniel: „Unsul va muri de moarte năprasnică și nu va avea nimic,” nu va mai fi al Lui (Daniel 9:26). Isus a lăsat Ierusalimul lui Pilat deși era al Său („Iată Regele tău vine!”), a lăsat slujba și onoarea de Mare Preot lui Caiafa deși el era Preot în veac după rânduiala lui Melchisedec.

Și El creștea... și le era supus...

Isus Mesia a crescut între frații Săi... El era un fiu supus măcar că era părintele părinților cu Tora în mână, cu sulurile sfinte care îl proslăveau în fiecare pericopă, stând smerit la picioarele educatorilor săi, el îi învăța pe învățătorii Săi supunerea. Isus era supus legii, cu toate că era Fiu din eternitate. Era supus scaunului lui Moise, cu toate că era chezașul unui legământ mai bun. Era supus Templului, măcar că era mai mare decât Templul. Era supus împăratului Romei, măcar că era Împăratul împăraților. Și a rămas supus până la urmă, primind cu umilință sentința justiției omenești, măcar că toată judecata fusese dată Fiului.

Dar, mai presus de orice, Isus a fost supus, în dragoste, Tatălui Său ceresc, chiar dacă a trebuit să aducă jertfă nu un fiu prea iubit, ca Avraam, nu un logodnic drag, ca Maria, ci pe Sine Însuși, și nu printr-o moarte obișnuită, ci strivit sub cea mai chinuitoare povară care a putut să existe vreodată.

Misiunea către Israel

Un glas răsuna pe țărmurile Iordanului

Timp de două milenii începând de la Avram, Israel îndurase greul și zăduful zilei. El avusese de îndeplinit grele sarcini de supunere și de credință: însângerata robie egipteană, peregrinarea prin pustie, campania de cucerire a Canaanului, pedepse, mărturii și încercări, jugul celor patru mari imperii mondiale, (imperiul haldeo- babilonian, imperiul medo-persan, imperiul grec al lui Alexandru și al Seleucizilor și Imperiul Roman).

Prin furtuni și prin arșiță, Dumnezeu își strânsese recolta Lui (nu în grânarele cerului, ci în hrubele locuinței morților, până la ispășirea păcatului omenirii). Avraam, Isaac, Iacov, Iosif, Moise, Iosua, David, Ilie, Elisei, Isaia și atâția alți profeți, împreună cu mii și mii de suflete care nu îngenuncheaseră înaintea lui Baal, așteptau ziua Domnului.

Lucrarea profetică era suspendată de la Maleahi, de aproape 500 de ani. În lipsa ei, învățătorii lui Israel dezvoltaseră o lucrare rațională. Se înființaseră sinagogi și apăruseră mari personalități doctorale care-și opuneau comentarii ale vechii scripturi și enunțau noi legi (lucrări care mai târziu au fost culese în Talmud).

Și deodată, câteva raze de lumină cerească au străpuns întunericul omenesc: erau preotul Zaharia și Elisabeta, soția lui, Iosif și Maria, profeții Simeon și Ana, și, într-un chip deosebit, Ioan Botezătorul. Aceștia erau zorii care vesteau răsăritul Soarelui.

În acest timp, în această licărire spirituală, Israel, cercetând vechile profeții, înțelesese că venise, în sfârșit, vremea făgăduinței făgăduitului Mesia. În ceasurile de odihnă, în nopțile de veghe, în clipele de suspin duhovnicesc, bătrâni și tineri, un Simon, un Ioan, un Nathanael, un Lazăr, discutau cu aprindere despre semnele vremurilor, despre Shilo, despre David. Ei știau bine că Mesia trebuia să fie un iudeu (vezi Genesa 49:8-10; Psalmul 60:7; Mica 5:2), un urmaș al lui David (vezi 2 Samuel 7:12-16; Psalmul 89:35-37; Isaia 11:1-10), născut în Betleem Efrata (vezi Mica 5:2). Moise, Isaia, Mica, lăsaseră în cărțile lor revelații clar exprimate. Ei știau bine că Mesia trebuia să apară acum, deoarece Iudeii nu mai mai aveau în mâinile lor nici sceptrul regal, nici toiagul puterii judecătorești, după cum fusese vestit în cartea Geneza: „Toiagul de domnie nu se va depărta din Iuda, nici toiagul de cârmuire dintre picioarele lui, până va veni Șilo, și de el vor asculta popoarele” (Genesa 49:10). Ei știau bine că era vremea salvării, căci în cartea lui Daniel era scris: să știi dar și să înțelegi că de la edictul de rezidire a Ierusalimului și până la Mesia, la Cârmuitorul, vor trece 483 de ani (vezi Daniel 9:25; 7 șepturi și 62 de șepturi. Calculând (în ani biblici a 360 de zile) din anul 445 al acestui edict, cei care îl așteptau pe Mesia au aflat că era vremea ca El să-Și înalțe, în sfârșit, sceptrul.

Astfel că tot mai multe suflete ajungeau la convingerea că Mesia era printre ei, deși încă necunoscut (El era în lume... între ai săi... și lumea fusese creată prin El. Dar lumea nu-L cunoștea... În această stare de spirit se manifestaseră primii doi falși Mesia: Teuda și Iuda Galileeanul, ale căror acțiuni fuseseră înăbușite în sânge. Impostura lor nu risipise totuși speranța mesianică. Tensiunea așteptării creștea. Dar nimeni nu avea imaginea exactă a ceea ce trebuia să fie Mesia. Căci unele profeții anunțau o venire în glorie, pentru a aduce iertare, izbăvire și fericire și asta strălucea mai mult în gândurile tuturor, iar alte profeții vorbeau în chip ciudat despre suferință, despre batjocuri, despre moarte. Nimeni nu-și putea imagina cum se vor acorda profețiile gloriei cu profețiile suferințelor. Se citea cu plăcere că o stea va răsări din Iacov, un sceptru se va ridica din Israel, că Israel va întreprinde lucruri mari (Numeri 24:17-18), că Mesia va fi Lumina neamurilor (Isaia 49:6), că toate ostroavele vor nădăjdui în Legea Lui (Isaia 42:4), că după cele patru imperii care robiseră pe Israel, va venii judecata, după care, domnia, autoritatea și puterea tuturor imperiilor care sunt pretutindeni sub ceruri se va da poporului sfinților Celui Prea Înalt (Daniel 7:26-27), că Domnul va fi împărat peste tot pământul (Zaharia 14:19) și că El va nimicii moartea pe vecie (Isaia 25:8).

Dar în sulurile profetice erau și altfel de înștiințări: Mesia va muri de moarte năprasnică (Daniel 9:26), el va fi străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre, chinuit și asuprit, ca un miel pe care-l duci la măcelărie... (Isaia 53). Judecătorul lui Israel va fi lovit cu nuiaua peste obraz (Nica 5:1). În psalmul 22, Dumnezeul-om Își zugrăvise prin David, anticipând cu un mileniu, tabloul suferințelor Sale pe cruce: „Dumnezeule, Dumnezeule, pentru ce m-ai părăsit? ... Sunt un vierme, nu un om. Am ajuns de râsul oamenilor, în disprețul poporului. Toți cei ce mă văd Mă văd, își bat joc de Mine, strâmbă din buze, clatină din cap și zic: S-a încrezut în Domnul să-l salveze Domnul... Că doar Îl iubește! ... Mi-au străpuns mâinile și picioarele. Își împart hainele mele între ei și aruncă sorțul pentru cămașa mea... ”  Totuși în inimile celor ce Îl așteptau pe Mesia, profețiile suferințelor erau cu totul eclipsate de profețiile gloriei.

Și acum era, în sfârșit, vremea lui Mesia. Era timpul prorocit. Un glas răsuna pe țărmurile Iordanului. Un om sfânt străbătea pustiile și semi pustiile Iudeii, vestind iminenta apariție a Mântuitorului: „Pocăiți-vă! Căci împărăția cerurilor este aproape striga acest ultim profet al Vechiului Legământ.” Pocăiți-vă! Întoarceți-vă la Domnul și El se va întoarce la voi! Înrolați-vă sub steagul vlăstarului lui Isai pentru Marele Război al dragostei, căci împărăția cerurilor e aproape, vine cu putere (Matei 3:2). Era noul Ilie, care pregătea descoperirea regelui Mesia, apariția Căpeteniei oștirii, a marelui necunoscut pentru care fusese botezat poporul. O mare încordare pusese stăpânire pe suflete. Erau zile hotărâtoare.

Mesia

Și, într-o zi, undeva pe țărmul Iordanului, pe când Ioan boteza pe cei din urmă întorși la Dumnezeu, a apărut un om, un om care cerea să fie botezat și El. Era un om. Dar El se mai apropiase odată de Ioan, atunci pe când niciunul, nici altul nu vedeau încă lumina soarelui, iar mamele lor vorbeau între ele prin Duhul Sfânt... Ca și atunci, Ioan a tresărit în Duhul. Eu am nevoie să fiu botezat de Tine și Tu vii la mine? Dar abia în clipa botezului, Ioan a avut confirmarea categorică. Atunci i s-a arătat semnul despre care vorbise Dumnezeu: un porumbel a coborât și s-a oprit bătând din aripi asupra Celui botezat, în timp ce un glas din cer zicea: „Acesta este Fiul Meu Prea Iubit, în care îmi găsesc plăcerea!” (Matei 3:17).

Dar binecuvântatul botezat s-a retras și a dispărut. Nimeni n-a știut de El 40 de zile, cum nu mai știuseră de Moise în cele 40 de zile ale lui. Iar încordarea a crescut și mai mult în popor. Unii au început să-și îndrepte speranțele spre Ioan Botezătorul. Conducerea politico-religioasă s-a alarmat. O delegație de preoți și Leviți a fost trimisă în anchetă:

„Tu cine ești? Ce persoană anunțată de profeți afirmi că întruchipez?” „Eu nu sunt Mesia, ci sunt trimis înaintea Lui.” „Dar cine ești? Ești Ilie?” „Nu sunt”. Într-adevăr Ioan nu era Ilie, ci era un trimis în duhul și puterea lui Ilie. Ești profetul?” (profetul promis prin Moise). „Nu”. „Dar cine ești? Ca să dăm un răspuns celor ce ne-au trimis. Ce zici tu despre tine însuți?” „Eu sunt glasul celui ce strigă în pustie: neteziți calea Domnului! Cum a zis profetul Isaia.” Ce adâncă smerenie! Ioan nu vedea altceva în sine însuși decât un glas, un simplu glas și nimic mai mult. Eu botez cu apă, dar în mijlocul vostru este Acela pe care voi nu-l cunoașteți. El vă va boteza cu Duhul Sfânt și cu foc. După 40 de zile, a doua zi după anchetă, omul tainic apărut din nou pe țărmul Iordanului. Ioan Botezătorul L-a arătat ucenicilor săi. Dar, vai, Ioan n-a spus: Iată-l pe Șilo! Iată Steaua lui Iacov! Iată Lumina națiunilor! Iată împăratul întregului pământ! El nu a folosit niciuna din caracterizările profeților gloriei. Ci Ioan a zis: „Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii!” Mielul... Victima ispășitoare pentru adevărata jertfă, jertfa pe care, de mii de ani, simbolul atâtor jertfe o anunțau în fiecare zi. Mielul lui Dumnezeu, Mielul profețiilor suferinței, Mielul de Paște, Mielul fără prihană din Exod 12:5, Mielul fără protest din Isaia 53:7.

Israel, în ziua Domnului

Care era starea spirituală a lui Israel și pentru ce venea, prin întrupare pământească, Dumnezeul-om? Răspund pildele lui Isus-Mesia.

Israel era un lan de greu sfânt, în care năpădise neghina semănată de vrăjmaș. Și secerătorul ceresc venea să secere holda, să strângă și să ardă neghina. Israel era o vie dată în arendă. Și fiul stăpânului viei venea să ceară vierilor partea ce se cuvenea Tatălui Său. Israel era un cămin din care unul dintre cei doi fii ai tatălui plecase în lume. Și dragostea părintească venea să-l caute pe la turmele de porci ca să-l readucă în bucuria familială.

Israel era o cetate imperială. Și fiul împăratului venea să-i aducă invitația de a participa la marele ospăț al nunții Sale. Israel era o turmă fără păstor, o turmă risipită pe dealuri. Și adevăratul Păstor venea să caute oile rătăcite și să le izbăvească dintre lei cu prețul vieții Lui. Pe aceste oi, Păstorul-Căpetenie venea să le trimită în mijlocul lupilor întregii lumi idolatre. Căci el venea să ridice o armată de Avraami, de Iacovi, de Iosifi, de Ghedeoni, de Davizi, să le toarne în inimi Duhul Său și să le pună în mâini sabia spirituală, pentru a începe campania bimilenară îndreptată nu împotriva cărnii și a sângelui, ci împotriva puterilor păcatului care erau în locurile cerești, puteri care trudeau sufletele. Aceasta era sarcina corespunzătoare unei stări de maturitate spirituală pe care Mesia venea s-o încredințeze lui Israel.

Predica de pe munte

Și noul Moise Și-a început misiunea. Ioan Botezătorul avusese gloria de a-l identifica. Satan avusese îngăduința de a-L încerca. Ioan, fiul lui Zebedei, Andrei, Simon, Filip și Natanael, l-au auzit cele dintâi învățături. Maria cea binecuvântată între femei I-a cerut cel dintâi Miracol în public. Galileea a fost cea dintâi provincie căreia  i s-a adresat.

Atunci mulțimea s-a strâns la poalele unui munte și Dumnezeu Mesia a ținut prima Sa expunere doctrinală:

„Ferice de voi care sunteți săraci, pentru că împărăția lui Dumnezeu este a voastră! Ferice de voi care sunteți flămânzi acum, pentru că voi veți fi săturați! Ferice de voi care plângeți acum, pentru că voi vă veți bucura! ... ” În cartea prorocului Isaia era scris că Mesia va aduce vești bune celor sărmani, celor întristați, că el va vesti robilor eliberarea și prizonierilor izbăvirea. Isus împlinea acum această făgăduință în înțelesul ei spiritual. Totuși, în cea de-a doua parte a predicii, pentru a-l face pe Israel să înțeleagă acele fericiri anunțate, Învățătorul-Dumnezeu a înfățișat legea morală în intențiile depline ale divinității, ridicând exigențele de la nivelul concesiilor la nivelul absolut. „Ați auzit că s-a zis... Dar eu vă spun... ”

Astfel că ascultătorii, entuziasmați la început au rămas uimiți la sfârșit. Muntele predicii prelungea muntele Sinai, muntele vechii legi, până la înălțimi amețitoare. Cerul se vedea acum în adevăr mai limpede, mai real. Dar calea către cer apărea mai grea, mai îngustă, mai impracticabilă ca oricând. Însă predica avea un va urma, căci în zilele următoare, Învățătorul Isus a adăugat noi și noi comandamente morale, vorbind despre hula împotriva Duhului Sfânt, despre smerenie, despre iertare, despre căsătorie, despre bogăție, etc. Până când, într-o zi, ucenicii, uimiți de tot, au ajuns să exclame: „Atunci cine poate să fie salvat?              În clipa aceea, Isus s-a uitat țintă la ei și le-a zis: „Lucrul acesta e cu neputință! ... ” Cu neputință! Da. Salvarea nu era nici grea, nici ușoară; era cu neputință! Dar învățătorul a continuat: „e cu neputință la oameni, dar la Dumnezeu totul este cu putință... ”  Isus le descoperea astfel că salvarea și sfințirea sufletelor nu erau acțiuni posibile în plan fizic, ci erau un miracol, un fapt spiritual, gloria puterii a înțelepciunii, îndurării și a iubirii lui Dumnezeu. Această revelație era încheierea predicii de pe munte.

Miracole

Dumnezeu spusese primilor oameni: În ziua în care veți mânca din pomul cunoștinței binelui și răului, veți muri. Cei doi oameni au crezut aceste cuvinte, dar numai până în clipa când au acceptat negarea lor, pe care le-a sugerat-o Satan. Totuși ei nu au murit fizic chiar în ziua aceea. Și de atunci, toți oamenii sunt muritori trupește și morți duhovnicește, atâta timp cât nu se întorc să creadă din nou cuvintele lui Dumnezeu, căci viața cu Dumnezeu, viața eternă, e un fapt supranatural care începe cu prima licărire de credință, de încredere în Dumnezeu. De ce, pentru a câștiga această întârziere, această legătură cu divinitatea întreruptă prin acțiunea lui Satan, Dumnezeul-Mesia a folosit numeroase miracole, realizate asupra întregii structuri existențiale: în materia anorganică, în regnul vegetal, în regnul animal, în trupul, sufletul și spiritul omului, în desfășurarea istoriei. Nimănui nu i-a fost dat de Dumnezeu să săvârșească atât de multe și atât de puternice minuni.

Cuvântul sfânt ne va spune că toate lucrurile au fost create de Dumnezeu prin Isus. Ni se spune, de asemenea, că lucrurile care se văd nu au fost create din lucruri care se văd. (Evrei 11:3). Deci Isus a creat chemând la vizibilitate, prin credință, lucruri care nu se vedeau, dar preexistau. Aceste lucruri, pregătite de Tatăl și de Fiul (Coloseni 1:16) apăreau, căpătau existența vizibilă, experimentală, prin puterea, prin Duhul lui Dumnezeu. Dumnezeu a dat pentru toți această lege a credinței, pentru ca, prin ea, păcătosul care s-a pocăit să poată începe viața cu Dumnezeu, viața spirituală, chiar din cadrul vieții pământești.

Pe itinerarul ciudat al profeților

Cine nu intră pe ușă În staulul oilor, ci sare pe altă parte este un hoț și un tâlhar. Dar cine intră pe ușă, este Păstorul oilor (Ioan 10:12 Isus învăța că Mesia trebuia recunoscut după criteriile profețiilor, osândind ușurința cu care unii primiseră ca Mesia pe Teuda și pe Iuda Galileanul. Mesia trebuia să intre pe ușa profețiilor suferinței. Înșelătorii și hoții au intrat pe fereastră, dar oile turmei cerești nu i-au urmat. Mesia trebuia să aibă acel itinerar ciudat al profețiilor care prevedea nu numai conjuncturi istorice nerealizabile de către un om (continua regalitate și putere juridică în Iuda până la Mesia, succesiunea celor patru imperii stăpânind peste Israel, eclipsarea profetică de după Maleahi, reconstruirea Templului, acordul conducătorilor-judecători în sancționarea lui Isus, etc). Dar mai erau pe lângă toate și anumiți termeni contradictorii.

Iată de pildă, câteva enunțuri profetice care îl caracterizau pe Mesia, cu sute de ani înainte, ca personalitate divină-omenească și Îi jalonau drumul istoric prin indicații diametral opuse.

Mesia trebuia să fie lipsit de frumusețe și atractivitate fizică, afirma în text. („Nu va avea nici frumusețe, nici strălucire care să ne atragă privirile și înfățișarea Lui nu va avea nimic care să ne placă”) (Isaia 53:2). Și totuși trebuia să fie cel mai frumos dintre oameni după un alt text (Psalmul 45:2).

A soluționat în El, Isus, această contradicție? Bineînțeles. Isus nu s-a făcut remarcat ca fiu al omului prin frumusețe fizică. Altfel ar fi rămas o cât de mică mărturie, cum a rămas despre Iosif, despre Saul, despre David, despre Absalom, despre Adonia. Și, totuși, cei ce au cunoscut frumusețea spirituală a lui Isus, nu mai vedeau nimic din înzestrarea sau neînzestrarea lui fizică. Chiar dacă noi am cunoscut pe Hristos ca om în trup, scrie apostolul Pavel, acum nu-L mai cunoaștem așa.

Un alt exemplu: Mesia trebuia să nu fie un orator, un agitator de mase, după cum prorocise Isaia: „El nu va striga, nu-și va ridica glasul, nu îl va face să se audă pe uliță” (Isaia 42:2). Dar prin același profet, Isus însuși Își anticipa o caracterizare opusă: „Domnul Dumnezeu mi-a dat o limba iscusită, ca să știu să înviorez cu vorba pe cel doborât de întristare.” (Isaia 50:4). Iar David scrisese prin Duhul: „Harul va fi turnat pe buzele Tale” (Psalmul 45:2).

A sintetizat Isus și aceste două caracterizări contrarii ale profeților? Isus nu a făcut uz de retorică, nu a ținut discursuri agitatoare. Dar pe buzele lui era în adevăr un har dumnezeiesc. Acesta nu era nici talent, nici tehnică, ci era Duhul Sfânt. Mulțimea rămânea uimită de învățătura Lui, căci El îi învăța ca unul care avea putere. Îl ascultau zile și zile întregi! Îi sorbeau cuvintele de pe buze și ziceau: „De unde are el înțelepciunea aceasta? ... ” Până și gardienii trimiși să-L aresteze în Templu, pătrunși de vorbirea Dumnezeului-om, s-au întors fără să execute ordinul. „De ce nu l-ați adus?” au strigat cu furie preoții cei mai de seamă și fariseii. „Niciodată n-a vorbit vreun om ca omul acesta!” Au răspuns aprozii. Toate cuvintele lui Isus erau Duh și Viață (Ioan 6:63). Chiar și suflarea gurii lui era Duh Sfânt (vezi Ioan 20:22)

Un alt treilea exemplu: Mesia trebuia să se nască în Betleem Efrata. „... Din tine îmi va ieși Acela care va stăpâni peste Israel și a cărui origine urcă până în vremurile străvechi, până în zilele veșniciei” (Mica 5:2). Și totuși lumina trebuia să răsară din Galileia: „Totuși întunericul nu va împărăți veșnic pe pământul în care acum e necaz. După cum în vremurile trecute a acoperit cu ocară țara lui Zabulon și țara lui Neftali, în vremurile viitoare va acoperi cu slavă ținutul de lângă mare, țara de dincolo de Iordan, Galileea neamurilor. Poporul, care umbla în întuneric, vede o mare lumină; Peste cei ce locuiau în țara umbrei morții răsare o mare lumină” (Isaia 9:1-2).

Cine și-a putut imagina cât de simplu se va rezolva contradicția: Isus Mesia s-a născut în Betleem-Efrata, dar Și-a început misiunea în Galileia, unde a și trăit din copilărie și până atunci.

Și un ultim exemplu: Mesia trebuia să fie un om deosebit de umil, de desconsiderat, un vierme (Psalmul 22:6). Va fi disprețuit și părăsit de oameni un om al durerii, așa îl caracteriza Duhul Sfânt prin Isaia (vezi Isaia 53:3). Doar același Duh, programat prin același profil: Minunat... Dumnezeu... Părinte al veșnicilor... (Isaia 9:6). Cum? Un vierme, Dumnezeu?

Da, așa a fost Isus. Născut într-un staul, începându-și viața ca un pribeag, crescut în sărăcie și muncă într-o casă de dulgher, pornind în misiune între cei mai umili provinciali și smerindu-se între ei până la a le spăla picioarele, dus la moarte mai întâi în Nazaret, de două ori gata de a fi ucis cu pietre în Templu, condamnat de două tribunale, batjocorit, scuipat, lovit, însângerat și crucificat în cele din urmă, între tâlhari. Da, un vierme. Un vierme care se lăsa strivit de oamenii pe care îi crease. Și viermele a fost totuși Dumnezeu. Isus nu a fost un geniu, excelent doar în vreun domeniu al vieții, ci Supraom, Minunat în toate. (Fotografi ai vieții omenești, lărgiți-vă clișeul!)

Între oamenii de jos, era un miracol de neînțeles. Între fruntași, era o răspântie. Între pescari cu experiență, era călăuza pescuirilor uimitoare. Între nuntași, avea taina vinului cel mai bun. Între toți cei ce-l ascultau, împărțea Pâinea spirituală și cea fizică. În mijlocul stihiilor dezlănțuite poruncea și era ascultat. Ca păstor, împlinea idealul duioșiei și al abnegației. Ca invitat la masă, El aducea bucatele cele mai alese. Mai sărac decât vulpile și păsările cerului, El încredințat tot ce primea unui hoț... (Iuda, cel cu punga).

Pretutindeni era dumnezeiesc. Pe munți, veghind între îngeri și fiare; pe întinderea mării, pășind peste valuri. Și, în pustiu, eliberând pe demonizat. Și, în Templu, biruitor în subtile dispute teologice. Și, între leproși, atingându-le rănile cu mâna și vindecându-le. Și, în fața sicrielor, poruncind îngerului morții; în mijlocul mulțimii, ca învățător, cristalizându-Și revelația în pilde, imagini și aforisme nepieritoare. Și, alături de cei cu inima sfâșiată de păcat, aducând bucuria iertării. Și, între intimi, dezvăluind taine. Și, între cei ce îl ovaționau, plângând pentru cei împietriți; în ceasurile chinurilor de iad, dăruind cerul. Îndurător, duios, răbdător și înțelegător față de toți. Și fără milă numai față de propriul Său trup, pe care nu l-a cruțat de nici o Suferință, pentru a dărui o izbăvire cât mai largă.

Dacă am înmănunchea gândirea celui mai îndrăzneț filozof cu energia celui mai dinamic om de acțiune, cu puterea supranaturală a celui mai înzestrat făcător de minuni, cu exigența celui mai înalt moralist, cu subtilitatea celui mai înalt teolog, cu știința celui mai competent psihiatru, cu entuziasmul celui mai captivant orator, cu perspicacitatea celui mai consacrat strateg, cu dăruirea celui mai îndrăgostit logodnic; dacă am însuma toate valorile lumii, toate sclipirea geniilor ei și toată afecțiunea de care e in tare, am egala oare frumusețea și puterea personalității Isus, care ne dă naștere din nou, hrană inimii, punct de sprijin, puternica speranța a vieții veșnice, a fericirii inepuizabile?

S-au numărat câteva sute de falși Mesia, începând cu cei ce l-au precedat pe cel veritabil și până la ultimii aventurieri semnalați în zilele noastre. Satan a aruncat sute de diamante false peste singurul veritabil dar dintre toți acești falși salvatori, a fost vreunul, măcar într-o singură latură, asemenea lui Isus.

Isus, viermele lui Israel, a fost totuși, și este gloria fără echivalent a acestui popor și a lumii întregi. A fost și este Dumnezeu și numai ca Dumnezeu a putut realiza, în întregime și fără eroare, (itinerarul ciudat al profețiilor) programul mesianic anunțat în profețiile biblice.

Fără Isus, ușa profețiilor mesianice ar fi rămas închisă pentru totdeauna. Fără Isus, cărțile Vechiului legământ ar fi căzut sub rușinea ne împlinirii profețiilor și ar fi rămas doar ca un document omenesc, doar ca pagini de poezie și ficțiune, doar ca o curiozitate (așa cum au rămas Centuriile divagante ale lui Nostradamus) sau s-ar fi pierdut, așa cum se pierd, sub osânda neîmplinirii, profețiile universaliste ale lui Baha Ullah, sau senzaționalele previziuni ale Păianjenului Negru. Prin împlinirea uimitoare a tuturor profețiilor mesianice în Isus, Biblia a devenit o ușă a miracolului, deschisă tuturor.

Isus învăța Israelul

Mirați de cunoștințele lui Isus, unii israeliți ziceau: „Cum de cunoaște omul acesta scripturile? Căci nu are studii.” Se știa că Isus nu studiase scrierile sfinte la picioarele vreunui mare rabin, ca să aibă apoi dreptul de a da învățătură la rândul Său. Dar Isus Mesia spunea: învățătura mea nu e a mea, ci a Aceluia care m-a trimis. Isus învățase la picioarele Tatălui Său. El nu-Și revărsa însă, revelațiile cu impetuozitatea unui torent, ci cu drămăluirea unui izvor. Și nu atât în predici, cât mai ales în convorbiri intime. Ba și atunci chiar, proporționat după starea și după trebuințele ascultătorilor. Mai am să vă spun multe lucruri, mărturisea el ucenicilor Săi, dar acum nu le puteți purta.

Nașterea din Dumnezeu

Astfel, în noaptea când teologul Nicodim a venit în secret la Isus, ca să-și exprime credința în El, Învățătorul i-a zis cu simplitate: „Îți spun adevărul dacă un om nu se naște din nou, nu poate vedea împărăția lui Dumnezeu.”  „Cum se poate naște un om matur?” A replicat fariseul surprins.” „Ce este născut din carne este carne. Și ce este născut din spirit este spirit, a explicat Isus.”

Doctrinarii lui Israel măguleau poporul, punându-le înainte descendența lor fizică din Avraam, drept valoare de prim ordin. Învățătorul venit din cer descoperă acum că nu descendența fizică e decisivă, ci nașterea din Dumnezeu Însuși. „Cum se poate realiza așa ceva?” a întrebat Nicodim.”Tu ești învățătorul lui Israel și nu știi aceste lucruri? ... ”

Atunci învățătorul învățătorilor i-a vorbit oaspetelui Său despre șarpele de aramă pe care Moise îl țintui-se pe un stâlp și îl înălțase în pustie pentru ca cei mușcați de șerpi veninoși să privească spre el și să fie salvați de moarte. Nimeni, nici învățătorul Nicodim, nici apostolii, nici toți învățătorii Israelului, nimeni nu știuse până atunci că acel Nehuștan, salvator prin credință, fusese un tainic simbol profetic al biruinței lui Isus pe cruce. Ori, această biruință era tocmai ceea ce trebuia să facă posibilă nașterea din Dumnezeu.

Cu un alt prilej, un tânăr foarte bogat a alergat înaintea învățătorului Isus ca să-l întrebe: „Rabbi, ce trebuie să fac ca să moștenesc viața veșnică? Dar acum, învățătorul n-a pus de la început problema nașterii din nou, ci a pus înainte legea morală. „Dacă vrei să intri în viață, păzește poruncile!” le-am păzit cu grijă din tinerețea mea,” a răspuns tânărul.

Învățătorul divin l-a privit cu dragoste. Împlinirea dispozițiilor legii morale era o cale spre viața eternă. Căci aceeași gură care îi vorbea tânărului bogat, aceeași gură îi spusese lui Moise: omul care va împlinii poruncile Mele, va trăi prin ele. Dar a intra în viață, nu e totuna cu a împărăți cu Hristos. Legământul legii morale, spunea marele Apostol Pavel, naște pentru robie, nu pentru împărăție. Cei ce împlinesc legea morală sunt robi, nu împărați. Împărăția este pentru fii. Pentru cei născuți din nou pe  trepte de desăvârșire. „Dacă vrei să fii desăvârșit... vino și urmează-Mă!”

Dar tânărul bogat era prea sărac duhovnicește. Era doar un rob. Un rob corect. Dar un rob. El nu avea loc în inimă pentru dragoste, pentru părtășia cu Cristos. Locul dragostei era ocupat de lăcomia de bani. Era un rob legat în lanțuri. Lanțuri de aur, dar totuși lanțuri. Legea îl născuse pentru robie, iar aurul îl împiedica să se nască din Dumnezeu.

Și cei doi bogați, Nicodim, prinț al Talmuldului, și tânărul, prințul talanților au fost prilejul providențial prin care Dumnezeul-om a descoperit, fără sunete de trompetă și fără amvon, marele adevăr al nașterii din Dumnezeu.

Nașterea din Satan

Altădată, rabinul Isus a rostit în fața mulțimii pilda neghinei, rezervând pentru intimii Săi cheile interpretării: „Țarina e lumea, sămânța bună sunt fiii împărăției, neghina sunt fiii celui rău, etc.” Isus a relevat simetria: fii împărăției sunt cei ce se nasc din nou, duhovnicește, din sămânța bună, sămânța Cuvântului lui Dumnezeu, atunci când cred în acest Cuvânt. Fii celui rău sunt cei ce se nasc din sămânța rea, sămânța cuvântului lui Satan, atunci când cred în acest cuvânt.

Satan nu creează oameni. Dar El le poate da o falsă naștere din nou. Prin ea el face să apară neghină în grâu, pești răi între pești buni, capre între oi (Matei 13:24-43; 13:47-50; 25:31-33). Prin ea, Cain, care era fiul lui Adam, deci fiu al unui fiu al lui Dumnezeu, s-a născut din nou de la cel rău (vezi Geneza 4:1; 1 Ioan 3:12)

Închinarea spirituală

Într-o zi, Dumnezeul-om a întâlnit o femeie samariteană și i-a dat pe față tainele trecutului și ale prezentului ei. „Doamne, văd că ești profet! A exclamat femeia.” Și îndată i-a pus în față o problemă care o preocupa: „Unde e bine să ne închinăm lui Dumnezeu, în Ierusalim (ca iudeii), sau pe muntele Gherazim? (ca samaritenii).” „Vine ceasul, și acum și venit, a răspuns Mesia, când adevărații închinători se vor închina tatălui în Duh și în Adevăr. Dumnezeu e Duh și cine se închină Lui trebuie să-i se închine în Duh și în Adevăr.” Dumnezeu așezase construcția Templului ca și în ritualurile  din Templu, un mare număr de simboluri ca profeții ce trebuiau să se transmită din generație în generație. Împlinind aceste simboluri, Isus Mesia le-a anulat rațiunea de a mai fi practicate ca ritual, ridicând pe om la adorația spirituală.

Pentru ce suferim

Întâlnind un orb din naștere, ucenicii și-au întrebat maestrul: „Învățătorule, de ce s-a născut orb? Cine a păcătuit? El sau părinții lui?” „N-a păcătuit nici omul acesta, nici părinții lui, a fost răspunsul, ci s-a născut așa ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu.” Isus vorbea despre vindecarea care a urmat. Așadar suferința nu este întotdeauna consecința păcatului, așa cum se credea până atunci. În adevăr, pentru ce a suferit Iov? Pentru a ispăși păcate? Nu. Ci pentru a învăța încrederea în Dumnezeu chiar și atunci când El nu-și dezvăluie intențiile.

Pentru ce a suferit regele Ezechia, generalul sirian Naman sau tinerii Șadrag, Meșag și Abed-Nego? Pentru păcate? Nu. Ci ca să se arate gloria lui Dumnezeu. Pentru ce au suferit Iosif, Moise, David, împotrivirile celor pe care îi iubeau? Pentru a-și ispăși păcatele? Nu. Ci pentru a fi prototipuri care să înlesnească înțelegerea dragostei lui Mesia. Pentru ce a suferit apostolul Pavel acel țăpuș în carne? Pentru ispășirea unor păcate? Nu. Ci ca leac preventiv împotriva îngâmfării.

Ba chiar însuși Salvatorul nostru nu a suferit numai pentru a ispăși vinovăția noastră, ci și pentru ca El, Cel desăvârșit, să câștige o și mai înaltă treaptă de slavă ajungând la desăvârșire prin suferință (vezi Evrei 2:10). Suferința are o largă funcționalitate.

Calea Adevărul și viața

„Știți unde Mă duc. Și știți și calea într-acolo,” spunea învățătorul ceresc ucenicilor Săi. „Doamne, nu știm unde Te duci. Cum putem să știm calea într-acolo?” „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.” Iată o triplă revelație pentru Israel și pentru tot poporul credinței.

Isus e Calea

Singura cale spre cer. Nu există alta. Nici biserica, nici doctrina, nici faptele. Calea e Isus. Biserica nu este Calea, ci călătorii. Doctrina, prin înțelegerea ei în parte, a ocazionat apariția partidelor. Faptele nu duc pe nimeni în cer, ci ele ne urmează după ce am ajuns acolo (vezi Apocalipsa 14:13). Chiar a intra în viață prin lege, la nivelul robiei, nu a fost o cale posibilă fără Isus. Căci orice jertfă a vechiului legământ nu era decât un simbol, nu era decât un bilet de bancă a cărui acoperire în aur era doar făgăduită. Abia după jertfa adevărată de pe Golgota, toate jertfele Legii au căpătat valoare și poarta locuinței morții a putut fi deschisă. Calea e Isus. Și această cale e îngustă. E greu de găsit și nu e lipsită de asperități. E îngustă, dar tocmai de aceea e foarte precisă. Nu e o vagă împletire de cărări. E o linie bine determinată. Cei ce vor merge pe ea, era anunțat în Isaia, chiar și cei fără pricepere, nu vor putea să se rătăcească. E îngustă, pentru ca cei ce o aleg, să meargă strâns uniți unii lângă alții...

Iisus e adevărul

Legea a fost dată prin Moise, dar harul și adevărul au venit prin Isus-Mesia, citim în evanghelia lui Ioan. Cum? Legea nu a fost adevărată? A fost o minciună? Legea a fost adevărată. Dar ea nu avea decât umbra bunurilor viitoare, nu adevăratul chip al lucrurilor (Evrei 10:1). Legea era o lucrare de simboluri și profeții. Isus e Adevărul, e împlinirea lor, e concretizarea lor. Isus e Adevărul. Dacă îl ai pe Isus, ai tot Adevărul, chiar dacă nu-l cunoști pe deplin. Și nu poți cunoaște adevărul fără El.

Isus e viața

Viața este lumina oamenilor (Ioan 1:4). Lui Isus-Mesia I S-a dat putere să dea viața veșnică, adică pe Sine însuși. Isus e adevărata viață. Când El trăiește în noi, atunci trăim cu adevărat. Când un om se lasă înrobit de păcat, atunci, față de Cristos, e ca o persoană adormită sau chiar în agonie. Când cineva se dăruiește cu totul lui Satan (ca Iuda vânzătorul) atunci față de Cristos e un om mort, un om fără speranță. Când cineva primește pe Cristos, e un om care înviază.

 Intimitatea cu Dumnezeu

Odată, un grup de Iudei L-a înconjurat pe Isus: „Până când ne tot ții sufletele în încordare. Dacă ești Mesia, spune-ne hotărât!” „V-am spus și nu credeți... Pentru că nu sunteți oile mele... Eu și Tatăl una suntem.”

Atunci iudeii au luat pietre ca să-l ucidă. Trimisul Tatălui a rostit un adevăr prea mare. Isus una cu Tatăl! Isus primul intim al Tatălui! Isus venit pe pământ pentru a câștiga sufletele care să ajungă una cu El și una cu Tatăl, intim al Tatălui! (Așa s-a rugat Isus la sfârșitul emisiunii către Israel: „Mă rog ca toți să fie una, cum Tu, Tată, ești în Mine și Eu În Tine... Eu în ei și Tu în Mine.” Și cum citim în scrisoarea către Corinteni: „Dumnezeu v-a chemat la părtășie cu Fiul Său.” Da. Era un adevăr prea mare. Dar Isus era gata să sufere pentru el.

Învățătorul-Dumnezeu vorbise mai înainte despre intimitate și despre lipsa acesteia prin pilda celor 10 fecioare, dintre care cinci au trebuit să audă dureroasele cuvinte ale Mirelui: „Nu vă cunosc.” Fără îndoială că nici un atom nu se mișcă fără ca acest fapt să fie cunoscut de Dumnezeu. Dar acest „nu vă cunosc!” Se referă la intimitate. Căci era vorba de o nuntă, de o bucurie familială, la care nu puteau fi primiți decât intimii, cunoscuții. Nu robi, nu slujitorii care au pregătit nunta, oricât de corecți au fost aceștia în lucrarea lor.

Dar cine este socotit intim sau cunoscut lui Dumnezeu? Isus-Dumnezeu a zis: „Oricine face voia tatălui meu care este în ceruri, acela îmi este frate, soră și mamă.” Iar prin apostoli a  adăugat mai târziu: „Oricine iubește, e născut din Dumnezeu (1Ioan 4:7) și e cunoscut de Dumnezeu (1 Corinteni 1:3).” Intimii lui Dumnezeu, aceia care vor împărăți cu Dumnezeu-om, sunt aceia care umblă cu Dumnezeu în fiecare zi, aceia care cultivă continuitatea alipirii de Dumnezeu.

Cuvântul „a cunoaște” a fost folosit în biblie și în sensul intimității conjugale: Adam a cunoscut pe Eva, Cain a cunoscut pe soția lui, etc. Iar intimitatea conjugală este arătată ca un simbol: „Te voi logodi cu Mine... Și vei cunoaște pe Domnul” (Osea 2:19). De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa, ca să se unească cu soția sa. Și cei doi vor fi un singur trup. Mare e această taină! Mă refer la Histos și la biserică (Efeseni 5:31-32).

La judecata popoarelor, a generației aflate pe pământ în clipa revenirii lui Isus în glorie Matei 25 nu va fi nimeni condamnat pentru păcate, căci Isus a suferit pentru toate păcatele omenirii. Și oamenii vor fi judecați după un singur criteriu: atitudinea avută in viață față de frații neînsemnați ai lui Isus.

Șterși din registrele morți

„Vă spun adevărul: dacă păzește cineva Cuvântul meu, nu va vedea moartea niciodată!” „Vedem bine acum că ești posedat de un demon. Avram a murit, proorocii  de asemenea au murit. Și tu zici: „Dacă păzește cineva cuvântul Meu, nu va gusta moartea niciodată.”  Isus aducea, în adevăr, o făgăduință minunată, dar greu de crezut atunci ca și azi, în Iudeea ca și în toată lumea. Atunci, în Iudeea, pentru că oricine putea vedea mormântul lui Ioan Botezătorul. Azi, pretutindeni, pentru că peste tot se pot vedea mormintele creștinilor. Și, totuși, această revelație reapare în acel dramatic dialog pe Golgota: „Doamne, adu-Ți aminte de mine, când vei veni în împărăția ta... ” „Adevărat îți spun că: astăzi vei fi cu mine în rai.”  În adevăr, a fi dus în rai, lângă Isus, asta nu poate însemna a muri! Până la jertfa de pe Golgota, toate sufletele oamenilor coborau undeva în Șeol, în țara întunericului și a umbrei morții. Deși nu toți în același loc (Psalmul 26:9; 29:3; Apocalipsa 20:12-13): Dar de la suprema jertfă, clipa morții tuturor celor ce cred cu sinceritate, este clipa înălțării sufletului lor la cer. „Tată, în mâinile tale îmi încredințez Duhul!” A strigat Isus. „Doamne Isuse, primește duhul meu! A exclamat Ștefan, primul martir,” „Aș dori să fiu împreună cu Hristos, scrie apostolul Pavel. „Azi e ziua încununării mele, spun, în ziua plecării lor, luptătorii de azi pentru steagul lui Isus.” Nenumărați creștini sinceri au harul, încă în zilele noastre, de a vedea, în ceasul morții lor, aspecte ale vieții eterne. Unii îl văd pe Dumnezeul-om alții văd îngeri, alții văd locurile cerești spre care sunt luați. A nu vedea moartea nu înseamnă a nu muri, ci a nu vedea îngerul morții și a nu fi luat de el, ceea ce este cu totul altceva. Cat despre trup, Isus a anunțat o înviere a tuturor: „Toți cei din morminte vor ieși afară din ele. Cei ce au făcut binele, vor învia pentru viață, iar cei ce au făcut răul, vor învia pentru judecată” (Ioan 5:28-29.) Dar și o înviere deosebită, în trup de slavă, ca premiu al chemări cerești (vezi 1 Corinteni 15:35-55; Filipeni 3:14-21); Apocalipsa 20:4-5) acordat celor chemați pentru a împărți cu Cristos, care trebuie să fie văzuți de aceia peste care vor împărăți.

Dar de ce, totuși, mai murim, dacă suntem iertați? De ce, totuși, așteptăm și nu avem acum înfierea, răscumpărarea trupului? (Romani 8:23), dacă sufletul a căpătat acest har? Iar casa domnitoare a lui David a fost mereu însângerată, până când sabia romană a lovit în Isus vlăstarul lui David, lăsând în trupul Său rănile care nu vor dispărea niciodată. De aceea, până la atât de mult așteptata înviere a celor ce vor împărăți cu Hristos, până la nimicirea morții, a ultimului vrăjmaș, după judecata finală, cât de prețioase sunt, până atunci aceste revelații adresate omului credincios: nu vei vedea moartea niciodată! Și, în ziua morții tale, vei fi cu Mine în rai! ...

Reveniri

Ucenicii l-au întrebat pe Învățătorul: spune-ne... Care va fi semnul venirii tale. În entuziasmul lor, ei credeau că împărăția lui Dumnezeu are să se arate îndată. În zadar le spusese Isus pilda talanților pe care un stăpân i-a încredințat slujitorilor săi. Ei nu au înțeles de la început că trebuie să urmeze o lungă perioadă de lucru și de luptă până la revenirea lui Isus. De aceea, după înviere, L-au întrebat: „Doamne, în vremea aceasta ai de gând să așezi din nou împărăția lui Israel?” Și Isus le-a răspuns: „Nu este treaba voastră să știți vremurile sau soroacele. Acestea Tatăl le-a păstrat sub stăpânirea Sa. Ci voi veți primi puterea Spiritului Sfânt, care va coborî peste voi, și-Mi veți fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria și până la marginile pământului.” Până la marginile pământului! ... Pentru asta trebuie timp! Și totuși alte ori se părea că Isus anunța o revenire mai apropiată. El spusese doar: „Unii din cei ce stau aici nu vor gusta moartea până nu vor vedea pe Fiul omului venind în împărăția Sa (Matei 16:28). „Vă spun că în curând veți vedea pe Fiul omului șezând la dreapta puterii lui Dumnezeu și venind pe norii cerului (Matei 26:64). Vreau ca Ioan să rămână până voi veni eu (Ioan21:20-24). Vă spun adevărul, nu va trece generația aceasta, fără ca toate aceste lucruri (enunțate în profeția de pe dealul Măslinilor) să se împlinească” (Matei 24:34). Era o contradicție? Nu. Ci totul devine limpede când ne dăm seama că Fiul Omului a  vorbit despre mai multe veniri sau reveniri: revenirea între ucenici imediat după înviere: nu vă voi lăsa orfani. Peste puțină vreme, lumea nu mă va mai vedea, dar voi mă veți vedea (Ioan 14:18). Venirea pentru a lua la cer pe ucenici în clipa morții: „După ce Mă voi duce și vă voi pregăti un loc mă voi întoarce și vă voi lua cu Mine (Ioan 14:3). Veniri pentru cercetare, fie că e vorba de ins, fie că e vorba de o colectivitate: „Căci este o zi a Domnul oștirilor cu privire la orice om... ” (Isaia 2:12). „N-ai cunoscut vremea când ai fost cercetată, cetatea a Ierusalimului! Voi veni la tine, biserică din Efes, și îți voi lua sfeșnicul... ” (Apocalipsa 2:5). Venirea în sufletul omenesc... „Dacă mă iubește cineva... Vom veni la el și vom locui împreună cu el” (Ioan 14:23). Cristos va lua chip în voi. (Galateni 4:19). Venirile cu putere, venirile împărăției în luptă. Revărsările de Duh: veți primi puterea Duhului Sfânt, care va coborî peste voi, și îmi veți fi martori... (Fapte 1:8) luptând în lupta cea bună a credinței... (1Timotei 6:12), cu armele luminii (Romani 13:12). Venirea pentru pedepsirea Ierusalimului. Pilda Vierilor: „Acum ce va face stăpânul viei? Va veni, va pierde pe acei vieri și via o va da altora” (Luca 20:15-16). Venirea pentru răpirea Bisericii: Va coborî din cer și vom fi răpiți toți în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh (1Tesaloniceni 4:15-18). Și venirea pentru împărăția de o  mie de ani: „Fiul Omului va veni în gloria sa cu toți sfinții îngeri și nu v sta pe scaun de domnie al gloriei Sale (Matei 25:31), împreună cu intimii Săi” (vezi Apocalipsa 20:4).

Sabatul

Învățătorul-Dumnezeu a zis: Veniți la Mine voi toți cei trudiți și împovărați și Eu vă voi da odihnă (Matei 11:28).

Se respecta atunci cu rigurozitate în Israel, sabatul, ca o odihnă devenită un ritual. Isus-Mesia însă aducea din cer un alt înțeles al sabatului și al odihnei: „Luați jugul Meu și învățați de la Mine, căci Eu sunt blând și smerit cu inima. Și veți găsi odihnă pentru sufletele voastre. Căci jugul Meu este bun și sarcina mea este ușoară (Matei 11:29-30). Jugul care nu apasă și povara ușoară, povara care îți dă aripi, iată adevărata odihnă. Nu odihna devenită o povară în interpretare rațională a fariseismului, ci Isus Însuși și mesajul Său, iată sabatul etern.

Mai marii lui Israel făcuseră din sabat un instrument de control al  supunerii oarbe a poporului. De aceea, în împietrirea inimii lor ei nu puteau vedea în Isus decât o primejdie pentru autoritatea lor.

„Omul acesta nu vine de la Dumnezeu,” ziceau ei, „pentru că nu ține sabatul.” Călca oare Isus sabatul? Dar mai întâi, ce înseamnă, biblic a ține sabatul?

În Exod era scris: Să lucrezi șase zile... Dar ziua șaptea e ziua de odihnă a Domnului. Totuși, în niciuna din cărțile lui Moise nu se spunea ce înseamnă a ține ziua a șaptea ca zi închinată Domnului. Se arăta numai ceea ce trebuie să nu se facă: să nu faci nicio lucrare, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici robul tău, etc. Dar oare simpla suspendare a activității fizice, simpla odihnă trupească sub viță și sub smochin, putea fi o închinare Domnului? Este de înțeles că prin porunca sabatului, Dumnezeu hotăra un popas, un vid în care El aștepta ceva deosebit, ceva spiritual.

Nicăieri în biblie, nici în vechiul, nici în noul legământ, nu găsim scris că Dumnezeu a poruncit să fie iubit. Da, este scris: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău... Și: îți poruncesc azi să iubești pe Domnul Dumnezeul tău.” Dar aceasta e porunca lui Moise, îndemnul izvorât din zelul său clocotitor. Da, Isus a rezumat toată legea veche în cele două porunci: a iubi pe Dumnezeu și a iubi pe aproapele. Dar El a ales porunca iubirii aproapelui dintre poruncile divine, iar porunca de a iubi pe Dumnezeu dintre poruncile personale ale lui Moise, după cum a și zis: în aceste două porunci se cuprinde toată legea și prorocii.

Dumnezeu nu a poruncit să fie iubit. Și totuși, aceasta este ceea ce așteaptă El mai presus de orice. (Este de remarcat, de asemenea, că Dumnezeu a poruncit lui Adam să nu mănânce din pomul cunoștinței morale, dar nu i-a poruncit să mănânce din pomul vieții). Tot așa, Dumnezeu nu a poruncit de la început ce era de făcut în ziua sabatului, dar El a dorit ca omul se găsească, el singur, ceea ce Dumnezeu nu poruncise. Abia după mai bine de șapte secole de la darea legii, Dumnezeu, vorbind prin Isaia, a scris conținutul spiritual pe care îl aștepta în odihna sabatică: dacă îți vei opri piciorul (conduită în viață) în sabat, pentru a nu-ți împlinii voința ta firească în ziua închinată mie, dacă sabatul va fi desfătarea ta glorificându-L pe Dumnezeu, adorându-L și ne dându-te gândurilor tale firești și neținându-te de flecării, atunci vei fi fericit în Domnul... (Isaia 58:13-14).

Iată, deci, ce înseamnă a ține sabatul. Iată ce așteaptă Dumnezeu de la om: părtășie fericită cu El în adorație și mărturie. Sabatul nu e ordine trupească, ci bucuria lucrării spirituale a luptei ce o desfășoară iubirea. Iată de ce, cu toate că lucrările lui Dumnezeu  fuseseră terminate de la creația lumii (Evrei 4:3), totuși Fiul și colaboratorul lui Dumnezeu a ținut să declare: „Tatăl meu lucrează până acum. Și Eu de asemenea lucrez (Ioan 5:17). Putem să mai acceptăm astăzi interpretarea literală și antropomorfă a unui creator suprem obosit, odihnindu-și trupul în ziua a șaptea? (Isaia 40:28) Nu. Dumnezeu nu a fost obosit. El a încheiat doar lucrurile fizice, trecând la încununarea operei sale: lupta și lucrarea pentru câștigarea iubirii. Iar a urma exemplul lui Dumnezeu, înseamnă pentru noi a încheia vremea simbolurilor și a eforturilor firești, vremea legilor morale, pentru a intra în odihna, bucuria luptei și a lucrării spirituale. Cine intră în odihna lui Dumnezeu, se odihnește și el de lucrările sale, așa cum s-a odihnit Dumnezeu de lucrările Sale. Să ne grăbim dar să intrăm în odihna aceasta... (Evrei 4:10-11). Deoarece Cuvântul cere să ținem sabatul pentru că Dumnezeu a ținut sabatul, atunci pentru a nu greși, să învățăm de la Isus și să ținem sabatul, așa cum l-a ținut El, căci El a înțeles mai bine ca oricine exemplul Tatălui său. Nu vreau sabate și adunări de sărbătoare (Isaia 1:13), ritualuri neînțelese, ci pace și odihnă în liniște și încredere (Isaia 30:15). Luați jugul Meu! Iată adevăratul sabat, adevărata odihnă: a te înjuga alături de Isus prin credință, a lucra cu El lucrarea dragostei, lucrare divină, lucrarea care nu e o povară, ci o plăcere. Să ne grăbim dar să intrăm în odihna aceasta! Când? După moarte? În Eden? Apostolul Pavel accentuează repetând: Astăzi! ... Astăzi! . .

Dar dacă adevăratul sabat nu putea fi nici instrumentul de autoritate al căpeteniilor lui Israel, nici odihna tristă a celor trudiți și împovărați de lege, ci o entuziastă intimitate cu Dumnezeu, atunci de ce aceasta ar fi legată de o singură și de o anumită zi? Isus, Domnul sabatului, a dezlegat sabatul. La dezlegat de sub jugul apăsător al legii și l-a legat alături de Sine, sub jugul înaripat al credinței. Dar El nu a dezlegat numai sabatul ci întreaga săptămână. De aceea nu are rațiune întrebarea: ce zi să ținem? , ci, ce înseamnă a ține.

Iar dacă sabatul Legii făcea parte dintre umbre, dintre simboluri (vezi Coloseni 2:16-17) și el trebuia transformat în realitate, atunci cine ține cu adevărat sabatul: fariseii, care rămâneau la simboluri, sau Isus, care îl împlinea?

Cât de limpede trata marele Apostol Pavel această temă când scria bisericii din Roma: „Unul socotește o zi mai presus decât alta; pentru altul, toate zilele sunt la fel. Fiecare să fie deplin încredințat în mintea lui” (Romani 14:5,6, 10,13). Cu câtă mâhnire scria el bisericii din Galatia: „Voi ține-ți zile, luni, vremi și ani. Mă tem să nu mă fi ostenit în zadar pentru voi... ” (Galateni 4:10-11). Și cu cată înțelepciune spirituală punea el în toate legătura dragostei: „În lucrurile în care am ajuns de aceeași părere, să umblăm la fel.” Căci, dacă ne despărțim de frați pentru sabat, pentru simboluri, pentru umbre, încă n-am primit destulă lumină.

Cea mai înaltă poruncă

„Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți!” Aceasta era sinteza poruncilor lui Dumnezeu în vechiul legământ. Un ideal etic într-o ecuație: iubirea aproapelui este egală cu iubirea de sine. În nici unul din cei doi termeni ai ecuației nu se găsea exigența jertfei. Dar Isus, ambasadorul noului legământ, aducea un nou ideal: „Să vă iubiți unii pe alții cum v-am iubit Eu!” Deci o nouă ecuație: iubirea aproapelui este egală cu iubirea lui Isus. Acum termenul secund nu mai era iubirea de sine, ci iubirea care jertfește.

Dacă Isus ne-ar fi iubit după idealul Vechiului Legământ, noi am fi murit toți în păcatele noastre și veșnicia noastră ar fi fost fără speranță. Dar Isus nu ne-a iubit ca pe Sine, ci mai mult decât pe Sine. Acestea sunt legea dragostei și exemplul Său. Cine împarte Pâinea în două cu cel flămând, având milă de el exact atât cât are de sine, acela împlinește porunca Vechiului Legământ. Cine își dă toată pâinea pentru o familie flămândă și rămâne flămând, acela împlinește legea dragostei lui Cristos, legea dragostei care jertfește.

Frica și dragostea

Voi sunteți prietenii mei, a zis Mesia intimilor Săi. Nu vă mai numesc robi, pentru că robul nu știe ce face Stăpânul său. Ci v-am numit prieteni, pentru că v-am făcut cunoscut tot ce-am auzit de la Tatăl Meu. Isus ridica pe Israel de la frică la dragoste. Frica de Dumnezeu, supunerea înfiorată, spiritul legii, fuseseră un început bun. Căci  mai jos de frică se găsesc nepăsarea și răzvrătirea. „Frica de Dumnezeu este începutul înțelepciunii” (Proverbe 9:10), dar e numai un început. Pe când „dragostea e legătura desăvârșirii” (Coloseni 3:14), e o îmbrățișare fericită pe o cale care depășește timpul. Spre dragoste țintesc toate eforturile divinității. O navă, pentru a-și asigura o bună plutire, trebuie să încarce în cală o anumită greutate: mărfuri sau lest. Se încarcă lest numai în măsura în care lipsesc mărfurile. Tot așa, frica e necesară exact în măsura în care lipsește dragostea. Idealul armatorului e marfă de preț, sută la sută. Idealul divinității e dragostea desăvârșită. Apostolul Pavel, experimentat cunoscător al oamenilor, a vorbit adeseori despre frică. Dar Ioan, apostolul iubirii, a privit mai mult spre ideal decât spre limitarea omenească. El nu voia să vadă în nava sufletului de creștin altceva decât încărcătură de maximă valoare: în dragoste nu este frică... Cine se teme (de Dumnezeu), n-a ajuns desăvârșit în dragoste (1 Ioan 4:18). Bineînțeles, există totuși un anumit respect care nu-i exterior iubirii.

Ce diversitate de atitudini față de Dumnezeu! Ură, nepăsare, groază, frică, respect, dragoste, râvnă. Dacă vorbești despre Dumnezeu oamenilor, unii se înfurie, alții cască, alții se înfioară și fug, alții își fac cruce cu evlavie, alții ascultă cu plăcere un timp, iar alții ar asculta toată viața...

Mai presus de orice

Cine iubește pe tată sau pe mamă, pe fiu sau pe fiică mai mult decât pe Mine, nu e vrednic de Mine. Isus a rostit aceste cuvinte adresându-Se celor care Îl iubeau. Prin această afirmație, El nu Poruncea să fie iubit, nici nu lua atitudine împotriva dragostei frățești, așa după cum, odinioară, nu-i ceruse lui Avram să nu-l mai iubească pe Isaac. Ci, dimpotrivă, după încercarea de pe muntele Moria, Avraam l-a iubit și mai mult pe fiul său și a câștigat pentru el și mai multă binecuvântare. Isus nu cerea să fie micșorată dragostea familială ci să nu depășească dragostea față de Dumnezeu, El punea în mai multă lumină treptele dragostei.

Un om născut din Dumnezeu nu iubește mai puțin pe ai săi, ci în el se naște o dragoste nouă care nu desființează dragostea familială, deși o depășește. Dragostea de Dumnezeu dă mai multă substanță dragostei familiale și câștigă har pentru întreaga familie. În Faptele apostolilor citim: „Vei fi mântuit tu și toată casa ta.” Iar în Apocalipsa, Dumnezeul-om spune despre cei salvați de El: „Dumnezeu va șterge orice lacrimă din ochii lor,” deci va avea un har pentru toți cei dragi ai celor mântuiți. Pentru Noe, pentru Avram, pentru Rahav, pentru David, pentru sutașul Corneliu, pentru temnicerul din Filipi, Dumnezeu a revărsat har și peste familia și rudele lor. Pentru Lot a fost ocrotită nu numai familia lui, ci și cetatea Țoar. Pentru apostolul Pavel au fost salvați de la naufragiu 276 de suflete. Pentru 10 oameni buni, Dumnezeu ar fi iertat Sodoma și Gomora. Pentru un singur om desăvârșit, Dumnezeu n-ar fi dus poporul Ierusalimului în robia babiloniană. Pentru toți cei ce-L iubesc, Dumnezeu își prelungește îndurarea până la a mia generație.

Ambuscadele doctrinale

Chiar și atunci când era atacat cu întrebări-curse sau cu întrebări-căluș, Isus, Fiul lui Dumnezeu și Fiu al omului, răspundea tot cu bunăvoință, fără a osândi, ci descoperind și atunci noi adevăruri. Corifeii și sectarii zeloși ritualismului își ticluiau cu dibăcie interpelările lor, astfel ca să nu fie posibile decât două răspunsuri, amândouă compromițătoare: unul, o dezicere doctrinală, celălalt în actul de îndemn la răscoală, așa încât evitând o prăpastie, să cadă în cealaltă.

Astfel, o delegație a fariseilor și irodienilor a venit la Isus, căutând mai întâi, să-l măgulească prin laude: „Învățătorule știm că ești un om al adevărului și că înveți pe oameni cu adevărat calea lui Dumnezeu, fără să-ți pese de nimeni. .”. Apoi și-au întins cursa... „Spune-ne dar, ce crezi, se cuvine să plătim bir Cezarului sau nu?”

Planul cursei era acesta: primul răspuns posibil: plătiți! Ar fi însemnat, după concepția atacanților, o dezicerea de la mesianism; ar fi constituit un temei pentru a i se cere crucificare. Dar răspunsul lui Isus a depășit prevederile adversarilor. El a apărut ca o lumina călăuzitoare și pentru oamenii din zilele noastre. Arătați-Mi moneda birului. Ale cui sunt chipul și literele de pe ea. Ale Cezarului... Dați dar Cezarului ce este al Cezarului și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu!

Un grup din secta saducheilor, sectă care nega, între altele, învierea, a venit la Isus ca să-l reducă la tăcere printr-o întrebare căluș... „Învățătorule, erau la noi șapte frați. Cel dintâi s-a însurat și a murit, nevasta lui rămânând fratelui său, așa cum cerea legea. Al doilea a murit și el, femeia rămânând celui de-al treilea frate. Și tot așa... până la al șaptelea. La urmă după ei toți, a murit și femeia. La înviere, a căruia dintre cei șapte va fi ea? ... ” Și iată cu câtă milă le-a răspuns Isus-Mesia: „Vă rătăciți pentru că nu cunoașteți nici scripturile, nici puterea lui Dumnezeu. Căci la înviere oamenii nici nu se vor însura, nici nu se vor mărita, ci vor fi ca îngerii lui Dumnezeu în cer. În ce privește învierea morților, oare n-ați citit ce vi s-a spus de către Dumnezeu: Eu sunt Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac și Dumnezeul lui Iacov? Ori, Dumnezeu nu e un Dumnezeu al morților, ci al celor vii. Tare vă mai rătăciți!”

Un învățător al legii impresionat de răspunsurile noului teolog, a venit și a întrebat: „Învățătorule, care este cea mai mare poruncă din lege.” Acesta voia să știe adevărul, chiar dacă în Israel erau atunci destul de multe partide, dintre care unele erau ele însele divizate: farisei, saduchei, Irodieni, Esenieni, Caraiți, Vatichini. Bineînțeles, ele nu cădeau de acord în multe puncte, inclusiv referitor la prioritatea poruncilor. Unii înălțau pe prima treaptă sabatul, alții circumcizia, alții credința în unicitatea lui Dumnezeu, alții purtarea filacteriilor, etc. Se pare că Iisus nu putea da un răspuns care să-i satisfacă pe toți. Dar Păstorul ceresc știa că în toate partidele erau și viitoare oi ale turmei Lui. Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău și să iubești pe aproapele tău, a răspuns Isus. În aceste două porunci se cuprind toată legea și prorocii. Răspunsul a putut contraria pe țapii sectarismului, dar a fost o bucurie pentru toate oile unității.

Într-o dimineață, Învățătorul-Dumnezeu vorbea poporului în Templu. Deodată un grup de fariseii au dat năvală cu brațele încărcate de pietre, ducând între ei o femeie cu hainele sfâșiate, cu părul în dezordine. „Învățătorule,” vorbi unul dintre farisei, „femeia aceasta a fost prinsă chiar în timp ce săvârșea adulterul. Moise, în lege, ne-a poruncit să ucidem cu pietre pe astfel de femei. Tu, dar, ce zici?” Cuvântul Evangheliei notează: spuneau lucrul acesta ca să-l ispitească și să-l poată învinui. Era, deci, o nouă ambuscadă. Planul lor era acesta: primul răspuns posibil ucide ți-o! Aplicați legea! Totală dezicere de învățătura despre iertare adusă de Fiul lui Dumnezeu, de Isus; al doilea răspuns posibil: n-o ucideți! Iertați-o! Ar fi fost o încălcare a legii, deci un cap de acuzare pentru a I se cere crucificarea. Un al treilea răspuns părea că nu există. Dar Isus s-a aplecat în jos și scria cu degetul pe pământ... Atacanții au insistat. Li se părea că victoria era aproape. Atunci Isus s-a ridicat în picioare, i-a privit țintă și le-a zis: „Acela dintre voi care e fără păcat, să arunce cel dintâi!” Apoi S-a aplecat iar și scria cu degetul pe pământ. Cuvintele acestui răspuns nu le putea rosti un om, ci numai divinitatea. Dumnezeu spusese lui Moise: „Le voi ridica din mijlocul fraților lor un profet ca tine și voi pune cuvintele Mele în gura Lui.” Și acum Cuvintele lui Dumnezeu Însuși, puse în gura lui Isus, descopereau, într-o emoționantă ilustrare trăită, o cheie a îndurării divine: „a ierta pentru a fi iertat.”

Când au auzit ei cuvintele lui Isus, s-au simțit mustrați de cugetul lor (erau niște farisei care aveau conștiință) și au ieșit afară unul câte unul. „Femeie, a zis învățătorul iertării, unde sunt acuzatorii tăi? Nici unul nu te-a condamnat?” „Nici unul, Doamne.” „Nici eu nu te condamn. Du-te... ”  Isus, Fiul lui Dumnezeu, nu avea nevoie să ierte pentru a fi iertat, căci era desăvârșit. Dar El a iertat pentru că în El era dragostea Tatălui ceresc, după cum este scris: „Acesta e Fiul meu în care mi-am pus toată dragostea!” Și mai mult trebuie să iertăm noi, cei care avem nevoie de atâta iertare! Isus a privit cu milă la această Evă din nou amăgită și nu a mai adăugat decât aceste cuvinte: „Să nu mai păcătuiești.” (Era o poruncă? Era un avertisment? Era o rugăminte? ...

Niște perceptori, însărcinați cu încasarea impozitelor, s-au prezentat și ei cu o problemă, însă nu cu una teologică nu ca teologii. Ei s-au adresat Apostolului Simon Petru ca oricărui alt cetățean israelit aparținând unei secte. Învățătorul vostru nu plătește didrahma. Era vorba de darea pentru Templu în valoare de două drahme de persoană. Ba da! A răspuns apostolul și s-a grăbit să-l caute pe învățătorul. Căci el nu vedea atunci ridicolul îndrăznelii agentului fiscal care cerea Autorității divine să plătească bir autorității pământești. Dar înainte de a spune apostolul un singur cuvânt, Isus, împăratul Dumnezeu, l-a întrebat: „Ce crezi, Simone, împărații pământului de la cine iau dări sau biruri? De la fii lor sau de la străini?” De la străini. „Așadar, fiii sunt scutiți... ” Da. Fiii sunt scutiți. Fiii sunt deasupra legii. Și, totuși, Isus a plătit. Dar a plătit dumnezeiește! Du-te la mare, a spus El apostolului Simon Petru, aruncă undița și trage afară peștele care va veni întâi. Deschide-i gura și vei găsi în ea un statir. Statirul valora patru drahme... Dăli-l pentru Mine și pentru Tine (Două drame pentru Isus și 2 drahme pentru Petru. Ferice de Simon Petru! Plata miraculoasă, făcută și pentru el, îl confirma chiar de atunci ca fiu al lui Dumnezeu și frate al lui Hristos!

În cele din urmă, ciudatul teolog Nazarinean a pus, la rândul Său, o problemă înaintea învățătorilor legii și fariseilor: „Ce credeți despre Mesia? Al cui fiu este El?” „Al lui David, au răspuns cei întrebați. „Cum atunci David, fiind insuflat de Duhul, Îl numește Domn, când zice: Domnul a zis Domnului meu: Șezi la dreapta Mea până voi pune pe vrăjmașii Tăi sub picioarele Tale. Deci dacă David Îl numește Domn, cum este el Fiul Său (Fiul lui David)?”

Ei nu I-au putut răspunde un cuvânt, ne spune evanghelia. Și din ziua aceea n-a mai îndrăznit nimeni să-I pună întrebări (Matei 22:42-46). Teologii Sinedriului și-au dat seama că erau înfrânți pe plan doctrinal. Toate  armele teologiei raționale rataseră în fața lui Isus, în fața doctorului fără diplomă. Rămăsese un singur argument; dar acela nu era de natură teologică...

Așa învăța Isus Israelul. Cu simplitate și cu dragoste. „V-am făcut cunoscut tot ce am auzit de la Tatăl Meu.”

Și cei curați cu inima, cei sinceri, cei blânzi, cei săraci, cei care aveau urechi de auzit și ochi de privit, au crezut în Isus, au văzut gloria Lui și L-au iubit.

Profeții

Cuprind oare cărțile Noului Legământ cu adevărat relațiile și acțiunile lui Isus-Mesia? Care sunt argumentele veridicității acestor mărturii? Ar fi suficient să ne gândim la două dintre ele. Sigiliul profețiilor și eficiența doctrinei experimentabile și experimentate până în zilele noastre. Cât despre profețiile nou-testamentare, iată câteva:

Profeția distrugerii Ierusalimului

„Vedeți voi toate aceste lucruri?” (construcții și ziduri împrejmuitoare ale Ierusalinului). „Vă spun adevărul (nu un simbol, ci realitatea concretă). Nu va rămâne aici piatră pe piatră care să nu fie dărâmată... Când veți vedea Ierusalimul înconjurat de oști, să știți că atunci pustiirea lui este aproape. Atunci, cei din Iudeea să fugă la munți, cei din mijlocul Ierusalimului să iasă afară din el... Va fi o structurare mare în țară... Vor cădea sub ascuțișul sabiei, vor fi luați robi printre toate neamurile. Adevărat vă spun că: nu va trece generația aceasta până nu se vor întâmpla toate aceste lucruri.” (Matei 24:1-2,15-20; Luca 19:43-44; 21:20-24,32). Aceste cuvinte-fragmente dintr-o profeție mai amplă au fost rostite cu câteva decenii înainte de împlinirea lor. În anul 70 după primul asediu de la rostirea profeției, Ierusalimul a fost distrus. Cei asediați au căzut în mare numărul, decimați de arme, de foamete, de epidemii și de incendii. Supraviețuitorii au fost vânduți ca robi și au peregrinat cu multă amărăciune printre popoare, trecând în lunga diasporă, de la ritualism la ateism. (Așa cum vestiseră și vechile profeții: pe aripa urâciunilor idolești va veni unul care pustiește... (Daniel 9:27). Sionul va fi arat ca un ogor, Ierusalimul va ajunge un morman de pietre (Mica 3:12). Voi arunca țara în doliu ca pentru un fiu unic (Amos 8:10). Voi vântura casa lui Israel între toate națiunile... (Amos 9:9) și copiii lui Israel vor rămânea multă vreme fără rege și fără căpetenie, fără jertfă și fără idol, fără efod (fără ritualuri), fără terafimi, (fără cultul idolatru) (Osea 3:4). Deci fără stat fără nici un cult.

Dar cei ce au crezut în Isus, cei ce au ținut seama de profețiile Lui, a fost salvați. În adevăr, după prima desfășurare a  forțelor în jurul zidurilor cetății sfinte, asediatorii s-au retras pe neașteptate. Atunci, israeliții creștini care se adăpostiseră în cetate, au ieșit și au trecut Iordanul, refugiindu-se în Perea. De acolo, după război, Israelul viu, rămășița, constituită într-o armată spirituală, a pornit, sub conducerea nevăzută, dar reală, a Căpeteniei oștirii lui Dumnezeu, să-și împlinească sarcina corespunzătoare maturității sale duhovnivești.

Profeția suspendării prezenței spirituale a Divinității în Israel

„Îndată după zilele acelea de necaz, soarele se va întuneca, luna nu-și va mai da lumina ei, stelele vor cădea din cer și puterile cerului vor fi clătinat.” (Matei 24:29).

Era o profeție în simboluri, dar în simboluri cunoscute din mesajele profetice ale Vechiului Legământ sau descifrabile prin anumite revelații ale Noului legământ. Soarele, e simbolul Israelului ca vas al lucrării spirituale (vezi Genesa 37:9-10) a prezenței spirituale a lui Isus în Israel  (Vezi Maleahi 4:2; Apocalipsa 12:1). Luna e simbolul     Duhului Sfânt care reflectează lumina Soarelui, Isus (vezi Ioan 6:13-15; Apocalipsa 12:1). Luna este sub picioarele femeii-simbol, deoarece puterile spirituale acordate profeților sunt supuse profeților (1 Corinteni 14:32). Stelele simbolizează fruntașii spirituali ai Israelului (vezi Daniel 12:3). Isus anunțase deja eclipsarea spirituală a poporului ales, și anume prin pilda vierilor. De altfel și prin profetul Vechiului Testament - Ioel 2:31. Dar el preciza că această eclipsă trebuia să aibă loc îndată după zilele acelea de necaz. S-a împlinit profeția? A avut Israelul necreștin vreun profet de la distrugerea Ierusalimului până azi? Oameni de geniu, mulți. Profeți nici unul.

Profeția propovăduirii Evangheliei tuturor popoarelor

„Evanghelia aceasta a Împărăției va fi propovăduită în toată lumea, ca să servească de mărturie tuturor popoarelor” (Matei 24:14). Iisus nu a prorocit că Evanghelia, vestea cea bună, va fi adusă la cunoștința tuturor oamenilor, ci a tuturor popoarelor. Cuvântul ne arată că, de la început, Duhul Sfânt nu a călăuzit pe Evangheliști spre o mărturie dată tuturor oamenilor care alcătuiau un popor, ci numai către anumiți inși din fiecare popor (vezi Faptele Apostolilor 15:6-7   în comparație cu 18:9-10). Da e adevărat că Isus Mesia a zis: „Propovăduiți evanghelia la orice făptură!”  Dar aceasta ca un îndemn, nu ca o profesie. Și nu numai în înțelesul de a vesti numai evreilor, ci și neevreilor. Cu alt înțeles ar fi scris apostolul Pavel, în scrisoarea către Coloseni, că Evanghelia a și fost propovăduită oricărei făpturi de sub cer (Coloseni 1:23). Astfel, în zilele noastre, profeția e pe punctul de a-și încheia împlinirea. Căci, după cel de al doilea război mondial, misionari creștini au pătruns în ultimele state în care nu fusese încă anunțată vestea cea bună.

Profeția eficienței Evangheliei în lume

„Atunci se va arăta în cer (va apărea în sfera de luptă spirituală) semnul Fiului Omului” (jertfa supremă, biruința asupra lui Satan, culminând pe crucea de pe Golgota, Steagul luptei spirituale (vezi Isaia 11:10-12). „Toate semințiile pământului vor plânge (oameni din toate semințiile pământului își vor plânge păcatele, se vor întoarce cu căință la Dumnezeu și vor vedea pe Fiul omului venind pe norii cerului cu putere și cu o mare glorie, experimentând legătura cu Isus, ne evreii vor primi puterea care de 2000 de ani fusese numai gloria lui Israel și vor privi gloria lui Isus în lucrările Lui). El va trimite pe îngerii Săi cu trâmbița răsunătoare (Pe solii Săi, vestitorii Evangheliei) și ei vor aduna pe aleșii Lui din cele patru vânturi (cele patru puncte cardinale, de sub raza celor patru urgii trimise ca pedeapsă (vezi Zaharia 6:5; Ezechiel 14:21) de la o margine a cerurilor până la cealaltă.”  Toate acestea s-au împlinit până în zilele noastre, chiar sub ochii noștri. Rămâne doar ca ultima generație a celor salvați prin Isus să-L vadă venind pe norii cerului în sens literal.

Profeția înstrăinării Ierusalimului în cursul vremurilor neamurilor

Ierusalimul va fi călcat în picioare de neamuri, până se vor împlinii vremurile neamurilor (Luca 21:24). Ierusalimul, cetatea lui Dumnezeu, era atunci călcată în picioare de romani. S-au succedat apoi tălpile dominatoare ale arabilor, ale turcilor, ale cruciaților  și ale englezilor. Astăzi, Ierusalimul e din nou în posesia lui Israel. Și, totuși, puterea Evangheliei lucrează încă pe toate continentele numai pentru că peste inima Ierusalimului, pe amplasamentul  vechiului Templu, domină încă ultimul picior al neevreilor: moscheea lui Omar

Profeția suferințelor Bisericii

„În lume veți avea necazuri Ioan (16:33). Dacă M-au prigonit pe Mine, și pe voi vă vorbi Prigoni” (Ioan 15:20, etc.). Istoria bisericii dovedești, cu prisosință, și împlinirea acestei profeții.

Cărțile noului Legământ poartă încă multe alte sigilii profetice, relații directe ale Dumnezeului întrupat, sau acordate prin mijlocirea ucenicilor. Între acestea, Apocalipsa este un adevărat sistem profetic.

Preludii

Risipa

Cu șase zile înainte de Pesah, Omul-Dumnezeu a venit din nou în Betania, ca să petreacă o seară de intimitate mângâietoare între prieteni buni, alături de Lazăr, pe care îl înviase din morți, alături de Maria, de Marta, de Simon din Betania, alături de apostolii iubiți. Maria, sora lui Lazăr și a Martei, a luat o livră de parfum de Nard de mare preț, a turnat-o pe picioarele lui Isus și I-a șters picioarele cu părul ei... În atmosfera îmbălsămată a camerei pe când Iisus Mesia Își ascundea emoția, iar Maria își apleca fața acoperită cu maramă umezită de parfum și de lacrimi, un murmur se făcu auzit prin ungherele  încăperii... „Ce rost are risipa aceasta? Acest mir s-ar fi putut vinde cu mai mult de 300 de dinari și banii să fie dați săracilor.” Erau cuvintele lui Iuda  Iscarioteanul. (Zicea aceasta nu pentru că ducea grija săracilor ci pentru că era un hoț și, fiind el cel ce ținea punga, lua ceea ce se punea în ea... ) Dar ceea ce e și mai dureros e că nu era numai părerea lui, ci și a câtorva dintre apostoli, contaminați de Iuda. Ba, mai mult. Aceasta e o ispită cu care ne confruntăm mai toți, cei ce Îl iubim pe Iisus. Să mă rog o oră întreagă, sau două? Să meditez, să citesc, să cânt, ore întregi? Nu e o risipă de timp? Nu e o bucurie vinovată? Nu-i de ajuns să mă rog 10 minute și apoi să lucrez ceva de folos? O mărturie, o faptă de dragoste. Aceasta e o continuă ispită a morții. Dumnezeul-frate a luat apărarea Mariei: „Lăsați-o în pace. De ce o întristați. Ea a  împlinit un lucru frumos față de Mine. Pentru că pe săraci îi aveți totdeauna cu voi, dar pe Mine nu Mă aveți totdeauna... Dacă a turnat  acest parfum pe trupul Meu, ea a făcut lucrul acesta în vederea pregătirii Mele pentru îngropare. Vă spun adevărul: oriunde va fi propovăduită Evanghelia aceasta, în toată lumea, se va spune și ce a făcut această femeie, în amintirea ei.”

Iată valoarea adorației. În exprimarea iubirii noastre față de Dumnezeu, nimic nu e prea mult. Maria risipit pentru Salvatorul ei mai mult decât valoarea unui an de muncă (vezi Matei 20:2). Și Isus a legat pentru totdeauna de Evanghelie această risipă, așa cum a legat numele lui Dumnezeu de credința lui Avraam, Isaac și Iacov.

Cea mai bună investiție a timpului e risipa adorației. E risipa Mariei ce și-a ales partea cea mai bună. E risipa lui Ioan, ucenicul preferat. E risipa veșniciei.

Ziua cercetării

A doua zi, în ziua de 14 a lunii ebraice Nissan (numită și Abib, prima lună a anului religios, în zi de duminică, întâia zi a săptămânii, în fermecătorul peisaj de primăvară, pe drumurile care duceau din nordul Palestinei spre  Ierusalim, veneau numeroși pelerini din Galileea, din  Decapole și de peste hotare, pentru sărbătoarea Pesahului. Se cântau în grupuri psalmii treptelor. Se făceau popasuri însuflețite de discuții. Undeva, în apropiere de cetatea Sionului, se vedea un mare convoi, înaintând cu o deosebită înflăcărare. Erau două cete de galileeni care legănau frunze largi de palmier și scandau un verset din psalmul 118: „Binecuvântat este cel ce vine în Numele Domnului!” La care adăugau: „Regele lui Israel!”  Între cele două cete, călare pe un măgăruș, se vedea, înaintând încet și un miel, omul care era obiectul acestor omagii, flancat de 12 bărbați. El venea între cele două cete, așa cum călătorea odinioară în pustie cortul întâlnirii în mijlocul semințiilor lui Israel.

Dinspre Ierusalim, pelerini veniți mai înainte, ca și unii dintre iudei, veneau mereu în întâmpinarea lui Isus-Mesia și-L salutau, așternându-I în cale ramuri de palmieri și veșminte.

Într-un anumit loc, undeva spre coborâșul dealului Măslinilor, convoiul s-a oprit deodată și toți manifestanții au tăbărât de-a curmezișul drumului și peste marginile lui. Era un loc unde totdeauna se opreau cu emoție pelerinii, căci de acolo se vedea desfășurându-se impresionanta panoramă a Ierusalimului, peste care domina Templul, îmbrăcat în marmura albă a lui Irod cel Mare, casa lui Dumnezeu de pe altarul cărei se înălța spre cer fumul Jertfelor, ca un suspin al marii așteptări.

În inima tuturor era acum o bucurie cu atât mai mare, cu cât se simțeau că duc spre marele sanctuar pe Acela care va fi suprema lui glorie (așa cum era scris în cartea lui Hagai 2:9).

Dar, când unii dintre apostoli și-au întors privirea fericită spre Cel omagiat, au rămas străpunși în inimă și înmărmuriți, căci el, Omul providențial al acestui ceas de bucurie, nădejdea lui Israel, Omul atât de așteptat, el, Omul-Dumnezeu... , plângea... Și Acela pe picioarelecăruia mai stăruia încă parfumul de Nard, mireasma risipei, a fost auzit murmurând cu glas înlăcrimat: „Ierusalime, Ierusalime. . Dacă ai fi cunoscut tu... măcar în această zi... lucrurile care puteau să-ți dăruiască pacea! Dar acum ele sunt ascunse de ochii tăi. Vor veni peste tine zile când vrăjmașii tăi te vor înconjura cu șanțuri, te vor strânge din toate părțile, te vor face una cu pământul pe tine și pe copiii tăi din mijlocul tău și nu vor lăsa în tine piatră pe piatră, pentru că n-ai cunoscut vremea când ai fost cercetat... ” Convoiul a pornit apoi la vale, în strigătele și mai intense ale manifestanților. Dar pe fețele apostolilor nu mai strălucea aceeași bucurie. Cuvintele acelei ciudate plângeri asupra Ierusalimului li se  înfipseseră  în inimi ca niște spini. Dacă ai fi cunoscut tu măcar în această zi... măcar în această zi... De ce măcar în această zi? Era aceasta o ultimă zi? Un ultimatum ceresc? Cu mai bine de cinci secole și jumătate înainte, în anul dintâi al lui Dariu, fiul lui Ahașveroș, în vremea din urmă a robiei babiloniene, Daniel, profetul, se ruga într-o seară în sac și cenușă, în liniștea odăii de sus, pentru iertarea Ierusalimului, a cetății sfinte în care un eșalon de prizonieri întorși din robie începuseră construirea Templului.

„Doamne Dumnezeule mare și înfricoșat, Tu, care ții legământul şi dai îndurare celor ce Te iubesc și păzesc poruncile Tale! ... Noi am păcătuit... , am săvârşit nelegiuire, am fost răi şi îndărătnici, ne-am abătut de la poruncile şi orânduirile Tale... N-am ascultat pe robii Tăi prorocii, care au vorbit în Numele Tău împăraţilor noştri, căpeteniilor noastre, părinţilor noştri şi către tot poporul ţării.

Tu, Doamne, eşti drept, iar nouă ni se cuvine astăzi să ni se umple faţa de ruşine, nouă, tuturor oamenilor lui Iuda, locuitorilor Ierusalimului şi întregului Israel, fie ei aproape, fie departe, în toate ţările în care i-ai izgonit, din pricina fărădelegilor de care s-au făcut vinovaţi faţă de Tine!

Doamne, nouă ni se cuvine să ni se umple faţa de ruşine, da, nouă, împăraţilor noştri, căpeteniilor noastre şi părinţilor noştri, pentru că am păcătuit împotriva Ta! La Domnul Dumnezeul nostru însă este îndurarea şi iertarea, căci împotriva Lui ne-am răzvrătit!

N-am ascultat glasul Domnului Dumnezeului nostru, ca să urmăm legile Lui pe care ni le pusese înainte prin robii Săi prorocii; ci tot Israelul a călcat Legea Ta şi s-a abătut astfel ca să n-asculte de glasul Tău. De aceea ne-au şi lovit blestemele şi jurămintele scrise în Legea lui Moise, robul lui Dumnezeu, pentru că am păcătuit împotriva lui Dumnezeu. El a împlinit astfel cuvintele pe care le rostise împotriva noastră şi împotriva căpeteniilor noastre care ne-au cârmuit şi a adus peste noi o mare nenorocire, aşa cum niciodată şi nicăieri sub cer nu s-a mai întâmplat o nenorocire ca aceea care a venit acum asupra Ierusalimului.

După cum este scris în Legea lui Moise, toată nenorocirea aceasta a venit peste noi; şi noi n-am rugat pe Domnul Dumnezeul nostru, nu ne-am întors de la nelegiuirile noastre şi n-am luat aminte la adevărul Tău. De aceea, şi Domnul a îngrijit ca nenorocirea aceasta să vină peste noi; căci Domnul Dumnezeul nostru este drept în toate lucrurile pe care le-a făcut, dar noi n-am ascultat glasul Lui.

Şi acum, Doamne Dumnezeul nostru, Tu, care ai scos pe poporul Tău din ţara Egiptului prin mâna Ta cea puternică şi Ţi-ai făcut un Nume aşa cum este şi astăzi: noi am păcătuit, am săvârşit nelegiuire.

Dar, Doamne, după toată îndurarea Ta, abate mânia şi urgia Ta de la cetatea Ta, Ierusalimul, de la muntele Tău cel sfânt; căci din pricina păcatelor noastre şi din pricina nelegiuirilor părinţilor noştri este Ierusalimul şi poporul Tău de ocara tuturor celor ce ne înconjoară. Ascultă, dar, acum, Dumnezeul nostru, rugăciunea şi cererile robului Tău şi, pentru dragostea Domnului, fă să strălucească faţa Ta peste Sfântul Tău Locaş pustiit! Pleacă urechea, Dumnezeule, şi ascultă! Deschide ochii şi priveşte la dărâmăturile noastre şi la cetatea peste care este chemat Numele Tău! Căci nu pentru neprihănirea noastră Îţi aducem noi cererile noastre, ci pentru îndurările Tale cele mari. Ascultă, Doamne! Iartă, Doamne! Ia aminte, Doamne! Lucrează şi nu zăbovi, din dragoste pentru Tine, Dumnezeul meu! Căci Numele Tău este chemat peste cetatea Ta şi peste poporul Tău!”

Și pe când se ruga încă, a venit în zbor grăbit, îngerul Gabriel în clipa când se aducea jertfa de seară.

El m-a învăţat, a stat de vorbă cu mine şi mi-a zis: „Daniele, am venit acum să-ţi luminez mintea. Când ai început tu să te rogi, a ieşit cuvântul, şi eu vin să ţi-l vestesc; căci tu eşti preaiubit şi scump. Ia aminte, dar, la cuvântul acesta şi înţelege vedenia! Şaptezeci de săptămâni au fost hotărâte asupra poporului tău şi asupra cetăţii tale celei sfinte, până la încetarea fărădelegilor, până la ispăşirea păcatelor, până la ispăşirea nelegiuirii, până la aducerea neprihănirii veşnice, până la pecetluirea vedeniei şi prorociei şi până la ungerea Sfântului sfinţilor. Să ştii, dar, şi să înţelegi că de la darea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului până la Unsul, la Cârmuitorul, vor trece şapte săptămâni; apoi timp de şaizeci şi două de săptămâni, pieţele şi gropile vor fi zidite din nou, şi anume în vremuri de strâmtorare. După aceste şaizeci şi două de săptămâni, Unsul va fi stârpit, şi nu va avea nimic... ”

După câțiva ani de la această viziune și după ce lucrările de reconstrucție a Templului fuseseră încheiate, dar majoritatea caselor din Ierusalim, ca și zidurile înconjurătoare erau încă în ruine, cuvântul lui Dumnezeu a adus un nou mesaj dătător de speranțe, încredințându-l profetului Zaharia: saItă de veselie, fiica Sionului! Strigă de bucurie, fiica Ierusalimului! Iată că Împăratul tău vine la tine; el este neprihănit și biruitor, smerit și călare pe un măgar, pe un mânz, pe mânzul unei măgărițe (Zaharia 9:9).

Astfel, Israel, împovărat de neputința de a păzi toată legea și lovit de multe încercări, primea înviorarea unor conturări mesianice tot mai precise.

În ziua de 14 Nissan a anului 445, în Palatul împăratului persan Artaxerxe Mănă-Lungă se servea masa cu fastul obișnuit și cu veselia de rigoare (vezi Neemia 1 și 2). Sorbindu-și paharul, monarhul își observa discret curtenii și slujitorii. Deodată, privirile suspicioase i se opriră asupra chipului paharnicului său. De ce ți-e fața tristă? Bolnav nu ești. Nu poate fi altceva decât o frământare sufletească...

Paharnicul s-a înfiorat. Cu toate străduințele depuse, nu își putuse ascunde, sub o mască surâzătoare, durerea care îi ardea inima. Căci Neemia, paharnicul lui Artaxerxe, prizonier din Iudeea, om credincios și patriot, aflase de curând care era starea cetății lui Dumnezeu, ajunsă în cea mai mare nenorocire. Și acum în ziua de Pesah, în cea mai sfântă zi a vieții religioase israelite, Duhul Sfânt îi răscolise tot jarul din inimă. Și aceasta, spre împlinirea planurilor lui Dumnezeu.

Să trăiască în veci împăratul! a răspuns Neemia, după protocol. Cum să n-am fața tristă când cetatea în care sunt mormintele părinților mei e pustiită și porțile ei sunt arse de foc? Pătrunzător, Artaxerxe a fost imediat în temă. Ce-mi ceri. ? Nu fără a înălța în fulgerător apel spre cer, Neemia a răspuns: dacă găsește cu cale împăratul și dacă robul tău îți este plăcut, trimite-mă în Iudea, la cetatea mormintelor părinților mei, ca să o zidesc din nou. Împăratul și împărăteasa au privit spre paharnic înduioșare. Cât va dura călătoria ta și când te vei întoarce. Au urmat discuții de detaliu. Dumnezeu lucrase. Edictul a fost semnat chiar în acea zi de 14 Nisan a anului 445. Acesta era reperul sfânt dat de îngerul Gabriel. Să știi dar și să înțelegi că de la edictul de rezidire a Ierusalimului până la Mesia-Naghid vor trece... 483 ani...

Osana, fiul lui David! Binecuvântat este cel ce vine în numele Domnului! Strigau manifestanții din convoiul care intra pe porțile cetății sfinte. Dacă ai fi cunoscut, (Ierusalime), măcar în această zi... Suna în urechile apostolilor...

În oraș se răspândise vestea că vine un mare convoi de pelerini, aducându-L  în mijlocul lor, în înflăcărate ovații, pe Isus, profetul din Galileia, omul incomparabil care vindeca și învia, omul care punea înaintea lui Israel cele mai mari semne de întrebare, omul care câștiga inimile pentru Dumnezeu cu farmecul sfânt al vorbirii Sale. Astfel, Ierusalimul, care și așa era în freamătul pregătirilor pentru Pesah, ajunsese în și mai mare tensiune. Cine a mai băgat de seamă că, în fiecare curte, undeva, într-un ungher, plângea cu atâta tristețe un miel smuls de la ugerul mamei sale, smuls din turma lui, intre cei dragi ai lui, un miel fără cusur, pus deoparte pentru Pesah. Sărmanul mielușel Pascal... El trebuia înjunghiat, fără nici o vină, peste patru zile, în clipa jertfei de seară... Fără să poată ști că, de data aceasta, simbolica lui jertfă va fi, pentru prima oară după cincisprezece secole cu totul inutilă... Pe la chindii, convoiul a străbătut străzile capitalei în psalmi și strigăte entuziaste. „Cine-i acesta? întrebau cei neinformați?” „Este Isus, prorocul din Nazaretul Galileii!” Se grăbeau multe voci să răspundă. „Osana, Fiul lui David! ... Osana în cerurile prea înalte!” Striga un grup de adolescenți. Între cele două coloane, Isus Mesia a intrat în templu, în casa Tatălui Său. Dar mai mari Templului nu I-au așternut în cale nici veștminte, nici frunze de palmier, ci și-au încruntat sprâncenele și au strigat, arătând spre adolescenți: „Auzi ce zic aceștia?” „Da,” a răspuns Fiul lui Dumnezeu. „N-ați citit niciodată cuvintele: Tu ai scos laude din gura pruncilor și din gura celor ce sug? ! ... Vă spun că, dacă vor tace ei, pietrele vor striga!”

Trimisul Tatălui ceresc, Solul Stăpânului viei era respins. El se prezentase exact la termenul și în circumstanțele anunțate de profeți. Fusese ziua cercetării, suprema zi a Domnului. Isus adusese în fața lui Israel, ca și Moise odinioară, viața și moartea, binecuvântarea și blestemul (vezi Deuteronom 30:19). Dar în Ierusalim nu mai ardea făclia lui Iahve. Nu prevăzuse Dumnezeu această derută al lui Israel? Ba da. Nu era scris în Amos? : „Ce așteptați voi de la ziua Domnului? Ea va fi întuneric și nu lumină!”

Da. Fusese ziua cercetării. Se intersectaseră în ea principalele linii de fugă ale perspectivei profetice. Se împliniseră cei 483 de ani anunțați de îngerul Gabriel cu privire la Mașia Nugid. Apăruse în proporțiile realității ornamentația (vinieta) profetică din cartea lui Zaharia: „Iată, Regele tău... Călare pe un măgăruș.”  Devenise fapt concret simbolul din profetica punere deoparte a mielului pascal, a mielului fără cusur și fără protest. (Respins ca Mesia, Isus fusese pus deoparte ca Miel Pascal al lumii întregi). Se încheiase ciclul de 490 de ani ai pecetluirii lucrării profetice. Și începea săptămâna legământului iubirii (Daniel 9:27).

Dar pe când mai marii lui Israel, fierbând de mânie, căutau căi și mijloace pentru eliminarea Nazarineanului, un grup de străini, veniți ca oaspeți atrași de adevărurile scripturilor sfinte, s-a apropiat de unul dintre ucenici, zicându-i: „Domnule, am vrea să-l vedem pe Isus.”

Ucenicii l-au înștiințat pe învățătorul lor, curioși de a vedea care va fi atitudinea Aceluia care zisese: „Eu nu sunt trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel.” Ei nu înțelegeau încă sensul evenimentelor la a căror desfășurare contribuiau totuși. Nu bănuiau semnificația acestui demers al străinilor. Nici ei, nici nimeni altul pe pământ, afară de Iisus.

Dumnezeul-Mesia aștepta acea delegație, deoarece ea trebuia să apară exact in ceasul când Israel își respingea Mântuitorul. Cuprins de emoție Isus a murmurat: „A venit ceasul ca Fiul omului să fie glorificat!”

Ucenicii erau nedumeriți. Mai putea fi vorba de glorie? Atunci, pe când îl aduceau spre glorie, Isus plângea. Și acum, după respingere, Iată-l vorbind de glorie. Despre care glorie?

Adevărat, adevărat, vă spun, că, dacă grăuntele de greu, care a căzut pe pământ, nu moare, rămâne singur; dar dacă moare, aduce multă roadă (Ioan 21:24). Ce puteau să însemne aceste cuvinte și cum puteau fi împletite gloria și moartea? Misiunea pentru Israel se încheiase. Acum Isus era al lumii întregi. Israel rostise ultimul și decisivul nu. Glasul popoarelor neisraelite rostea primul da. Dar aceasta însemna jertfa. Altă soluție nu era. „Tată proslăvește Numele Tău!” „L-am proslăvit și îl voi mai proslăvi!” Un glas de tunet confirma din cer pe Cel respins pe pământ.

Jertfa anticipată

Ultima cină de Pesah pe pământ... Ultima masă de Seder  a Dumnezeului-fiu de om. Ar putea fi cuprinsă pe deplin în zeci sau sute de volume? Cu câtă binecuvântare ne întoarcem privind întotdeauna în tabloul „Cinci lucruri noi și lucruri vechi... ”

Era în seara de joi 14 Nissan. din ziua de 10 Nissan, din ziua respingerii și până atunci, Isus, mielul ceresc pus deoparte pentru jertfă, rostise pilde, profeții și făcuse descoperiri de supremă importanță, revelând viitorul Israelului împietrit, misiunea în lume a Israelului duhovnicesc și judecata lumii la revenirea lui Mesia. Acum era vremea împlinirii simbolului cinei de Pesah.

Așezați pe paturi în jurul mesei, după moda romană - acceptată în casele celor înstăriți - Isus și apostolii Săi așteptau sunetul de corn care trebuia să vestească din Templu începutul cinei sfinte. Binevoitoarea gazdă care le pusese la dispoziție camera de sus, uitase să adauge la această faptă de credință și gestul de a fi trimis, așa cum se obișnuia, un rob sau un copil care se spele picioarele oaspeților înainte de cină. Aceasta devenea din ce în ce mai stingheritoare. Ce vom face? Se gândeau apostolii. Nu-i nimeni să ne răcorească picioarele... Oare să iau eu ștergarul și să-i spăl pe ceilalți. Iar eu sunt totuși cel mai bătrân... Oare să iau eu ștergarul? Dar de ce tocmai eu? Sunt eu ultimul venit la învățătorul? Oare să iau eu ștergarul. Eu l-aș lua dar mi-e inima atât de tulburată... Doar n-or fi vrând să iau eu ștergarul? Eu am făcut destul. Am făcut cumpărături, am înjunghiat mielul. .

Atunci... Isus, fiindcă știa că Tatăl îi dăduse toate lucrurile în mâini, că de la Dumnezeu a venit și la Dumnezeu se duce, fiindcă era conștient de atotputernicia Lui în cer și pe pământ, S-a sculat de la masă, S-a dezbrăcat de hainele Lui, a luat un ștergar și S-a încins cu el. Apoi a turnat apă într-un lighean și, cu mâinile acelea cărora Dumnezeu le dăduse totul, a început să spele picioarele ucenicilor și să le șteargă cu ștergarul cu care se încinsese. „Doamne, Tu să-mi speli mie picioarele?” a protestat Simon Petru. „Ce fac Eu, Tu nu înțelegi acum. Dar vei înțelege după aceea... ” Da, marele Apostol a înțeles bine după aceea. Și nu numai el. Sunt până și astăzi mulți frați și surori care știu să ia ștergarul smereniei. Unii frați lustruiesc pantofii fraților oaspeți. Unele surori le spală cămășile sau ciorapii. Alți frați duc valiza la gară. Unele surori stau lângă copiii mici. Câte cunune eterne vor fi împletite din astfel de ștergare ale fraților din lucrare! Reîmbrăcându-Și hainele, Isus s-a întins din nou pe patul său, între Apostoli. Apoi S-a uitat la toți cu o duioșie fierbinte. „Voi mă numiți Învățător și Domn. Și bine ziceți. Că sunt. Deci, dacă Eu, Domnul și Învățătorul vostru, v-am spălat picioarele, și voi sunteți datori să vă spălați picioarele unii altora. Pentru că Eu v-am dat o pildă, ca și voi să faceți cum am făcut Eu.”

După aceste cuvinte, cornurile leviților au sunat prelung. Isus a rostit rugăciunea de mulțumire. Apoi S-a tulburat în Duhul Său și a zis: „Adevărat, adevărat vă spun că unul din voi mă va vinde.” apostolii au întrebat unul câte unul: „Nu cumva sunt eu?” Nici unul n-a numit pe altcineva, ci fiecare a întrebat despre sine. Iuda a întrebat și el luând imitația sincerității ca mască. Simon Petru a privit cu înțeles spre Ioan, care era așezat pe pat, lângă Isus. „Doamne, cine este?” A întrebat in șoaptă Ioan, aplecându-și capul pe pieptul Învățătorului. „Acela căruia îi voi întinge bucățica și i-o voi da,” a răspuns Isus tot în șoaptă. Apoi, cu glas tare, a continuat: „Negreșit, Fiul omului se duce după cum este scris despre El. Dar vai de omul acela prin care este vândut Fiul omului! Mai bine ar fi fost pentru el să nu se fi născut” (Matei 26:24). În clipa când Iisus a întins bucata de azimă, Satan a intrat în Iuda. Până atunci îl purta de lanț. Atunci s-a întrupat în el, ca în șarpele din străvechiul Eden. „Ce ai de făcut, fă repede!” Aceste cuvinte nu erau adresate lui Iuda, ci vrăjmașului din el. Iuda a ieșit afară în grabă. Era noapte. Noapte deplină. A luat cina de Pesah cu Isus, asta nu sfințește pe nici un Iuda.

Rămas între ai Săi, între cei care erau cu adevărat ai Săi, Fiul lui Dumnezeu și al omului și-a deschis larg inima: „Am dorit mult să mănânc acest Pesah cu voi, înainte de patima mea... ”

Pe masa de Seder erau mielul înjunghiat și fript, azimile și ierburile amare. Toate acestea erau cerute de Lege. Toate erau simboluri profetice. Dar și tradiția își spune cuvântul: erau adăugate ouă, în saramură și pahare de vin. Paharele erau sorbite rând pe rând: patru sau cinci pahare de fiecare ins, din care unul era lăsat pentru Eliahu (Ilie). Isus, care dezvăluise că bunătatea lui Dumnezeu a acordat o semnificație profetică mirului oferit de Maria, a revelat că era ceva profetic chiar în ceea ce adăugase tradiția evreiască mesei de Paște. Căci Isus, mai marele obștii apostolice, a cuprins în taina supremei cine și pâinea legii și vinul tradiției omenești. Învățătorul-Dumnezeu a ridicat mai întâi o azimă. Toate privirile erau ațintite asupra Lui. Toate urechile așteptau străvechile cuvinte, acea mărturie care venea din Pentateuh, sărbătorind secolele: „Aceasta este pâinea pe care au mâncat-o părinții noștri când au ieșit din Egipt.”  Dar spre uimirea tuturor, Isus, care zisese: „Am venit nu ca să stric, ci ca să împlinesc! ,”  a frânt azima, spunând cu emoție: „Acesta este trupul meu care se frânge pentru voi” Ce ciudat au răsunat aceste cuvinte! Apostolii erau înmărmuriți. Dar era totuși o încălcare a legii? Ei nu știau, ei trebuiau să nu știe încă taina cinei. Nu, Isus nu strica, ci împlinea. După 1500 de ani, simbolul, ritualizat an de an, devenea o realitate. O realitate încă neînțeleasă.

Apoi Isus a luat un pahar de vin, element al tradiției și a zis: „Acest pahar este Legământul cel Nou în sângele Meu care se varsă pentru mulți prieteni... ” Apostolii priveau tulburați ochii lui Isus care scânteiau ca niciodată și ascultau glasul care vibra atât de neobișnuit: „Acum Fiul omului a fost glorificat... Acum stăpânitorul lumii acesteia este judecat... Acum las lumea și mă duc la Tatăl... ”

Totul era acum. Dumnezeul întrupat în om trăia acum, în mijlocul preaiubiților Săi, fericirea nepământească de a li se dărui pe deplin și totuși în secret. Neînțeles între cei 11 Apostoli, ca Iosif îndrăgit, între cei 11, Isus trăia o neînțeleasă fericire, o tainică anticipare a jertfei, începutul afundării de bunăvoie în moarte sub privirile lor nedumerite, mângâierea atât de dulce de a se gândi la clipele când ei, cei dragi, vor afla totul după aceea.

Inima lui Isus li se adresa în suspine negrăite: „Vedeți voi cât de mult vă iubesc? ... Pentru voi... De dragul vostru... Primesc cea mai amară suferință. Am toată puterea în cer și pe pământ. Pot nimici pe toți cei ce mă urăsc. Dar... Iată, Eu las toată puterea deoparte. Mă afund în suferință și mor pentru voi și în locul vostru. Acum voi nu puteți înțelege iubirea Mea. Pentru că Eu vreau să nu puteți înțelege acum.”  Dar, după aceea, veți înțelege...

Undeva, în celula unei închisori, o tânără condamnată la moarte își trăia ultimele ore din viață. Stând nemișcată, ea se silea să nu se gândească la ceea ce-o aștepta. Ci se învăluia cu iluzii și amintiri. Deodată se auziră pași. Ușa se deschise în lături și în celulă intră un bărbat cu fața radiind de bucurie: ești grațiată! Era un prieten. Un prieten, față de care, fără să știe de ce, nu simțise aceeași atracție ca față de ceilalți prieteni care se întreceau să-i câștige inima. Poate pentru că El era altfel decât ceilalți. Poate pentru că El dorea să-i schimbe felul de viață, nesocotința care o adusese aici. Nu se aștepta la vizita Lui, nu se aștepta nici de cum la vestea pe care i-o aducea. Grațiată? Eu grațiată? E cu neputință! Peste câteva ore vei fi eliberată. Eliberată? Îmi este imposibil să cred. Ești grațiată. S-a găsit o soluție judiciară. O acoperire acceptată. O acoperire? Nu pot să înțeleg. Atunci, tânărul care adusese vestea și-a scos un inel din deget și ațintind  asupra prietenei lui o privire adâncă și duioasă, i-a spus: primește acest inel. Știi că nu l-aș fi dat nimănui. Să-l păstrezi cu grijă. El îți va aminti întotdeauna cum ai fost grațiată.

În inelul dăruit, în privirea duioasă a tânărului, în strângerea lui de mână neobișnuit de emoționantă, se ascundea un secret, un mare secret, secretul unei iubiri ieșite din comun. Acest tânăr se despărțea acum de ființa pe care o iubea nespus de mult, spre a se duce să fie executat în locul ei. Aceasta era soluția judiciară, în acoperirea acceptată despre care vorbise. Dar în această întrevedere El trăise bucuria de a se dărui în secret, bucuria de a se gândi la clipele când aceea pe care a salvat-o, va afla cu ce preț i-a fost redată viața. El își închipuise cu emoție imaginea iubitei privind inelul, după ce va fi înțeles aceea supremă înălțime morală a jertfei secrete, a jertfei care avea astfel toate valorile ce-i puteau regenera viața.

Desigur, aceasta nu-i decât o ilustrare palidă, un simplu ajutor în efortul de exprimare. Isus-Mesia a trăit, în fața ucenicilor Săi, o neînțeleasă, o neîmpărtășită anticipare a jertfei Sale; izvor spiritual și afectiv de eternă duioșie, preludiu al supremei simfonii eroice și mângâiere pentru El însuși în propria Sa suferință.

Am dorit mult să mănânc acest Pesah cu voi înainte de suferința mea. Am dorit mult... Și m-am gândit îndelung la ceasul acesta, când dragostea de Mine însumi se va afunda și va dispărea în dragostea mea pentru voi... Și astfel vom fi pentru totdeauna uniți, contopiți în iubire.

Luați, mâncați! ... Voi nu vedeți acum nimic altceva decât o pâine care se frânge; beți din acesta toți! ... Voi nu vedeți acum nimic altceva decât o băutură. Dar, după aceea, veți afla cât de mult v-am iubit. Veți înțelege cu câtă duioșie v-am privit mâncând pâinea și sorbind vinul care de sute de ani vă vesteau suferința mea pentru voi, suferință la care m-am gândit, suferință care a și început, suferință pe care o și trăiesc... De acum ori de câte ori veți frânge pâinea și veți împărți vinul, vă veți aminti de seara aceasta, veți înțelege ceea ce acum nu puteți înțelege și mă veți iubi. Și astfel, Eu voi fi în voi și voi în Mine... Luați, mâncați... Cuvintele Mele sunt Duh și Viață.

Apoi, dumnezeiești cuvinte de despărțire au prelungit Pesahul. „Să nu vi se tulbure inima. Aveți credință în Dumnezeu și aveți credință în Mine!” (Ioan 14:1). Eu voi ruga pe Tatăl și el vă va da un alt Mângâietor... (1 Ioan 14:16.) Peste puțină vreme, lumea nu mă va mai vedea, dar voi mă veți vedea (Ioan 14:19). Vă las pacea, vă dau pacea mea. Nu v-o dau cum o dă lumea... Mă duc, dar mă voi întoarce la voi... Rămâneți în Mine și eu voi rămânea în voi (Ioan 14:27; 15:4). aceasta e porunca mea: Să vă iubiți unii pe alții cum v-am iubit Eu... Voi sunteți prietenii mei. Voi nu sunteți din lume pentru că Eu v-am scos din mijlocul lumii (Ioan 15:12,14, 19). Îndrăzniți, eu am biruit lumea!” (Ioan 16:33).

În cele din urmă, s-au ridicat toți în picioare și Isus Mesia a rostit rugăciunea de încheiere a Pesahului și de încheiere a misiunii pentru Israel. „Tată, a sosit ceasul... Eu te-am glorificat pe pământ, am sfârșit lucrarea pe care mi-ai dat s-o fac... Am făcut cunoscut Numele tău oamenilor pe care mi i-ai dat din lume... Le-am dat cuvintele pe care Mi le-ai dat Tu. Ei le-au primit și au cunoscut cu adevărat că am venit de la Tine și au crezut că tu m-ai trimis... Și nici unul din ei n-a pierit afară de fiul pierzării, ca să se împlinească scriptura... ” (Ioan 17:1-12).

Semnul lui Iona

Îngerul Gabriel îi spusese lui Daniel profetul: „După cei 483 de ani de la edictul de rezidire a direct la Ierusalimului, un sul va murii de moarte năprasnică. dar el va face un legământ trainic. Timp de o săptămână, dar la jumătatea săptămânii va face să înceteze jertfa și darul de mâncare... ” (Daniel 9:27). Săptămâna legământului a fost prima săptămână de zile care a urmat după împlinirea celor 483 de ani. Iar ziua de mijloc a fost ziua de joi, ziua începutului mari suferințe. Din această zi, simbolul tuturor jertfelor era împlinit, iar ritualul lor devenise inutil. Pentru Dumnezeu, erau desființate. Un grup de cărturari și de farisei îi ziseseră lui Isus: „Rabi am vrea să vedem un semn de la Tine.” „Nu vi se va da alt semn, răspunse învățătorul, decât semnul profetului Iona. Căci, după cum Iona a stat trei zile și trei nopți în pântecele chitului, tot așa și Fiul omului va sta trei zile și trei nopți în inima pământului” (Matei 12.38-40). Va sta trei zile și trei nopți; fiecare zi urmată de noaptea ei. Acuma era ziua de joi, prima zi din cele trei. Înserase. Începuse prima noapte. Isus, fiul lui Dumnezeu și fiul Mariei, fiind și acum Atotputernic, nu mai făcea uz de puterea lui. Isus era acum numai dragoste, numai miel de jertfă. Și el a stat, ca miel, trei zile și trei nopți sub puterea pământului...

Paharul din Ghetsimani

După cina ultimului Pesah, Isus-Mesia și apostolii au ieșit din Ierusalim și au trecut pârâul Chedron, spre Muntele Măslinilor, pentru a-l aștepta pe Iuda. (Cu 8 decenii înainte, Iuliu Cezar trecuse Rubiconul în fruntea legiunilor sale, pentru a câștiga, cu prețul sângelui a numeroase victime, o putere pe care a pierdut-o nu după multă vreme. Isus a trecut Chedronul în fruntea a 11 Miei, pentru a câștiga, prin propriul său sânge, imperiul etern al dragostei).

Acolo, pe Muntele Măslinilor, în grădina Ghetsimani, a avut loc cea mai clocotitoare luptă în rugăciune care s-a dat vreodată. Cât de copilărească ne apare, prin comparație, lupta lui Iacov de pe malul Iabocului! Aruncat cu fața la pământ Isus, fiul lui Dumnezeu din veșnicie, s-a rugat cu strigăte mari și lacrimi. A ajuns într-un chin ca de moarte și sudoarea I s-a făcut ca niște picături mari de sânge care cădeau pe pământ. Erau primii stropi ai sângelui salvator. „Tată, Ție toate lucrurile îți sunt cu putință. Depărtează de la Mine paharul acesta. Totuși, să se facă nu ceea ce vreau Eu, ci ceea ce vrei Tu!

Misiunea pentru Israel se încheiase. Dar înainte de a fi venit ziua Domnului pentru întreaga omenire, în fața lui Isus-Mesia stătea acum un pahar, paharul cel mai amar care a putut exista vreodată, paharul vinovăției tuturor oamenilor, paharul pedepsei tuturor păcatelor. Dar dacă misiunea pentru Israel fusese o sarcină, o poruncă primită de la Tatăl, a sorbi acest pahar nu era o poruncă, ci o faptă, liber consimțită de Fiul, prin care Acesta se identifica în chip nesilit cu voința Tatălui Său și concretiza dragostea Sa pentru omenirea pe care Tatăl și Fiul o creaseră.

Îmi dau viața, spusese Isus. Nimeni nu mi-o ia cu sila. Nimeni. Nici chiar Tatăl. Ci o dau Eu de la Mine. Am încuviințarea s-o iau iarăși. Am primit această împuternicire de la Tatăl Meu. Cu șapte secole înainte cuvântul profetic anunțase: se va da pe Sine Însuși la moarte (Isaia (3:12). Jertfa iubirii divine nu era obiectul unei porunci. Și totuși, Isus venise în lume hotărât să se dăruiască tuturor și pe deplin. Eu pentru aceasta am venit, spusese El. Dar acum, când cutremurătoarea suferință începuse, și punctului culminant se întrezărea pe Golgota, acum când Isus, Dumnezeu și om, avea nu numai o cunoaștere divină a tragediei umane, dar și o inimă de carne, o inimă care trebuia străpunsă, acum, Isus-Mesia mărturisea prietenilor Săi: „Acum sufletul meu este tulburat... sufletul meu este cuprins de o întristare de moarte.” În fața lui Isus stătea un pahar pe care nimeni nu-l putea sorbi, un pahar care era tulburător chiar și pentru Isus! Au fost sute de oameni care s-au dat drept Mesia. Dar niciunul n-a ajuns, decât să soarbă, cel mult, din paharul propriei sale vinovății. Și nici pe acela nu l-au luat de bunăvoie.

În acest timp în întunericul nopții, cineva aștepta cu groază revărsatul zorilor. Era un bărbat osândit pentru învinuiri grele. Osândit la moarte. Nimeni nu-l putea izbăvit. El nu aștepta altceva decât execuția. Îngrozitoarele, nesfârșitele chinuri ale crucificării. Și Isus, Fiul Tatălui iubirii, Se gândea la el. La Baraba... Fiul tatălui, fiul tatălui urii. Inima lui Isus se înfiora pentru Baraba și pentru toți fiii tatălui lor... Dacă Isus Mesia va da înapoi, cine altul va putea pune capăt suferinței pedepselor eterne. Cine altul va duce în lume dragostea lui Dumnezeu?

Și Iisus se gândea la Adam, primul învins, la dragostea copilărească al lui Avram, la credința nestrămutată a lui Iacov în puterea binecuvântări divine, La neîntinatul Iosif, La înflăcăratul David, la milioanele de suflete din Șeol peste care treceau secolele... Se gândea la afecțiunea adâncă a lui Petru, la sufletul duios și înaripat al lui Ioan, la prietenia lui Lazăr, la toți ucenicii, la credința lor sinceră și entuziastă.

Și Isus se gândea la Tatăl. La dragostea aceea pe care nimeni altul n-o putea înțelege. Și se gândea la hotărârea sfântă cu care venise din cer. Stropi de lacrimi se amestecau cu picăturile de sânge. „Tată dacă nu se poate să se depărteze de Mine paharul acesta fără să-l beau, facă-se voia Ta!”

Andrei, Toma, Matei și ceilalți apostoli dormeau. Doar Petru, Ioan și Iacov, cei mai apropiați, vegheau în rugăciune alături de Isus. Dar inima le era atât de întristată și pleoapele atât de neputincioase... Cu ochii îngreuiați de somn, ei asistau mirați, sub licărirea stelelor, la ciudata bătălie a acestui ceas de rugă fără seamăn. Aproape adormiți, au zărit un înger care coborâse lângă Isus ca să-L întărească. Apoi somnul și-a întins vălul și peste ei. „Cum? Un ceas n-ați putut să vegheați împreună cu Mine?” Erau cuvinte de mustrare. Dar Isus a adăugat îndată cu bunătate: „Duhul în adevăr este plin de râvnă, dar carnea e neputincioasă... Dormiți de acum și odihniți-vă.” Treziți din somn, apostolii priveau îngrijorați fața crispată a Învățătorului și fruntea îmbrobodită de sânge.

Și, deodată, gardieni și ostași, câteva sute, purtând felinare, făclii și arme, au dat năvală în grădină. Erau cu ei ofițeri, fruntașii politici și arhierei. Iuda, apostolul trădător, s-a apropiat de Isus-Dumnezeu și L-a îmbrățișat cu un lung și odios sărut. Shalom, Rabi... Rabi... Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii! Spusese glasul care strigă în pustie. Iată Mielul de Pesah pe care vi l-am vândut pentru o pungă de arginți! spunea acum sărutarea lui Iuda. Isus a înaintat liniștit... „Pe cine căutați?” „Pe Isus din Nazaret.” Vai, cât de puțini au fost cei ce L-au căutat pe Isus care s-a coborât din cer! ... „Pe cine căutați. Pe Isus din Nazaret.” „Eu sunt!” Un fior de groază a trecut prin inimile gardienilor și ostașilor. Câțiva din față au dat înapoi și au căzut. Ceilalți s-au rostogolit peste ei. Isus putea trece în chip miraculos printre ei, așa cum trecuse și altădată printre cei ce voiau să-L omoare. Isus putea arunca foc peste ei, cum aruncase peste Sodoma. Dar acestea erau cele trei zile ale lui Iona... „Eu sunt... Cel ce sunt... Pentru Tatăl, Isus din cer. Pentru voi, Isus din Nazaret.”

Simon Petru, într-o deplină dăruire, a scos sabia și a lovit. „Lasă-i! Bagă-ți sabia în teacă! Nu voi bea paharul pe care mi l-a dat Tatăl să-l beau!” Isus privea cu milă și tulburarea apostolilor și întunericul din inimile gloatei înarmate. „Lasă-i, crezi că n-aș putea să-L rog pe Tatăl meu care mi-ar trimite îndată mai mult de 12 legiuni de îngeri?”

Legiuni de îngeri. Împotriva cui. Un singur înger a omorât într-o noapte pe toți întâii născuți ai Egiptului, atât ai oamenilor cât și ai vitelor. Un singur înger a omorât într-o noapte 185000 de luptători din armata împăratului Sanherib care asedia Ierusalimul. Un singur înger va suna din trâmbiță și va fi pustiită a treia parte a pământului. Nu. Isus nu avea nevoie de legiuni. Dar El îl liniștea și îl punea în temă pe Simon Petru, așa cum făcuse Elisei cu ucenicul său când îi spusese: „Nu te teme de sirieni, căci mai mulți sunt cei cu noi decât ce-i cu ei” (2 Regi6:16). „Lasă-i! bagă-ți sabia în teacă!”

Isus a atins urechea sfârtecată de sabia lui Petru și urechea s-a vindecat. Isus nu avea nevoie de legiuni... El avea și are și acum toată puterea divină asupra Sa. Iar acum El era Mielul lui Dumnezeu, Mielul supus și fără apărare.

Gardienii și ostașii Îl priveau tremurând. Apostolii erau și ei înfricoșați. Nici unii, nici alții nu se așteptau la un deznodământ simplu. Isus stătuse 40 de zile între fiare; Isus luminase marea; Isus biruise legiuni de demoni; Moise, Ilie, îngerii și Tatăl Însuși vorbeau cu Isus.

Ați ieșit ca după un tâlhar, cu ciomege, ca să mă prindeți. În toate zilele ședeam în mijlocul vostru, și învățam norodul în templu, și n-ați pus mâna pe Mine (Matei 26:55). Isus, Fiul lui Dumnezeu a întins mâinile, și oamenii întunericului L-au legat. Era inutil să-L lege. Isus se legase El Însuși de noi încă mai înainte de a ne fi creat. Dar nici Avraam odinioară, nici cei ce l-au legat acum pe Isus nu înțeleseseră simbolul berbecului de pe Moria care se dăruise El însuși, lăsând totuși să pară că este reținut de un tufiș, că este legat. Ostașii și gardienii, mâna înarmată a celor două puteri, își împliniseră cu succes misiunea Isus era învins...

Apoi omul-Dumnezeu a pornit la vale în mijlocul învingătorilor Săi, purtând pe obraz, peste picăturile de sânge, ultima sărutare, sărutarea lui iuda...

Golgota

Cel mai înalt, cel mai adorabil, cel mai semnificativ moment înălțat pe planeta noastră este Golgota. El exprimă și adâncul căderii noastre și uimitoarea aplecare al lui Dumnezeu până la acest adânc. El cristalizează și severitatea justiției Stăpânului Suprem și nemărginirea iubirii Tatălui ceresc. El constituie mărturia că cea mai înfiorătoare crimă a omului a fost folosită de Dumnezeu ca să dea făpturii Sale cel mai măreț dar.

Pe soclul acestui monument, omul căzut în păcat citește cuvintele: privește ce-ai făcut! ... Iar omul salvat descifrează întrebarea: înțelegi tu cât te-am iubit? ... Privind spre Golgota, pătrundem în intimitatea lui Dumnezeu și înțelegem că acolo divinitatea a creat, pentru Sine și pentru noi, un dramatic trecut comun prin care suntem legați împreună pentru totdeauna. Iubirea cuprinsă în momentul Golgotei e proporțională cu veșnicia.

În fața celor două tribunale

Tăcut, umil, supus, ca un Miel pe care îl duci la măcelărie, așa a apărut în fața judecătorilor Săi Isus, Judecătorul Suprem. „Te jur, pe Dumnezeul cel viu, a strigat marele preot al lui Israel. Te jur, pe Dumnezeul cel viu, să ne spui dacă ești Tu Mesia, Fiul lui Dumnezeu!” „Da! A răspuns fără ezitare Marele Preot al veșniciei. Da, sunt! Ba mai mult. Vă spun, în curând, veți vedea pe Fiul omului șezând la dreapta puterii lui Dumnezeu și venind pe norii cerului!” Era tocmai răspunsul  pe care-l aștepta Caiafa. În sfârșit, o întrebare capcană care a izbutit, își zicea el, fericindu-se. Și acum, fără întârziere, la Pillat! Căci sanhedrinul, vai, nu mai avea puterea de a osândi la moarte. Se împlinise profeția din binecuvântările lui Iacov: „Sceptrul nu se va depărta din Iuda, nici toiagul puterii judecătorești dintre urmașii săi, până va veni Șilo (Genesa4 9:10). Iar Șilo venise și Iuda pierduse nu numai regalitatea, ci, de curând, și puterea judecătorească pentru sentințele capitale. Or Caiafa nu voia nimic mai puțin decât moartea lui Isus. Și nu o moarte oarecare, ci o moarte rușinoasă. Iar pentru aceasta trebuia forțată mâna lui Pilat printr-o acuzație grea. Dar ce acuzație putea fi mai grea ca Mesianismul. Căci după răscoalele lui Teuda și Iuda Galileeanul, orice nouă afirmare mesianică echivala, pentru Roma, cu o nouă rebeliune. „Ești tu Regele iudeilor?” A întrebat Pillat în numele Romei. „Da!” a răspuns Isus în numele cerului. „Da, sunt.” Era tocmai ce nu dorea Pillat. Căci înțelesese că din invidie îl dăduseră mai marii preoți în mâinile lui. Și astfel, prin doi de „da”, Isus Mesia, tăcut, umil, supus, Și-a condus propriul Său proces și a obținut propria Sa condamnare la moarte.

Cine poartă răspunderea acestei sentințe? Sanhedrinul care a cerut-o? Autoritatea romană care a pronunțat-o? Sau noi, fiecare dintre noi, fiecare om căzut în neascultare, omenirea întreaga căzută în păcat și pentru care nu există altă soluție?

Iuda

Aflând sentința, Iuda a fost cel mai tulburat, cel mai lovit. O adevărată furtună s-a dezlănțuit în sufletul lui. El, apostol al lui Isus-Mesia, el, unul din cei 12, ales după o noapte de rugăciune, el căruia Isus îi încredințase punga, căruia Isus îi dăduse putere asupra duhurilor rele, căruia Isus îi dăduse dar de vindecare, el, căruia Isus îi făgăduise unul din cele 12 scaune de domnie ale lui Israel, el, căruia Isus îi spălase picioarele, el, Iuda, era acum vânzătorul Învățătorului și Dumnezeului său. Vechile profeții se împliniseră întocmai: chiar și acela în care îmi puneam încrederea și care mănâncă din pâinea mea, ridică și el călcâiul împotriva mea (Psalmul 41:9). Și vor cântări ca plată 30 de sicli de argint (Zaharia 11:12).

Ce-l aștepta acum? Blestemele scripturilor, iadul, focul etern. Ce va lăsa în urmă? Osânda tuturor generațiilor viitoare, un nume care va deveni un termen de îngrozitoare injurie. Și vânzătorul s-a căit... S-a cutremurat. Dar nu L-a căutat pe Isus ca să-i ceară iertare. Deși mai era timp. S-a dus la preoți, în Templu. Am păcătuit... Am vândut sânge nevinovat. (Auziți, oameni dibaci ai lumii acesteia. Iuda, un om dibaci ca și voi, a mărturisit sfințenia Aceluia pe care-L trădase. Nu era mărturia unui naiv, ci a unui om dibaci în viață... „Am păcătuit! ... Am vândut sânge nevinovat?” Auziți? Nevinovat! „Ce ne privește pe noi? Treaba ta.” Au răspuns preoții. (Au fost măcar sinceri).

Dar Iuda a ieșit de la spovedanie fără ușurare. Ba mai apăsat. Își mărturisise păcatul, dar nu lui Isus. Își aruncase arginții, dar era prea târziu. Acum arginții veneau după el... Pe mesele zarafilor, pe tarabele negustorilor, lângă condicile vameșilor, în brâiele trecătorilor bogați, peste tot numai pungi, numai arginți. Sute de demoni se luaseră după el. Rânjeau, dansau, zornăiau pungi pline.

Iuda își grăbea pașii. Picioarele îi ardeau în sandale. Picioarele spălate de Isus. Un copac uscat... Se vedea un copac uscat, undeva, pe un mal abrupt. Atunci ideea a izbucnit în minte ca o izbăvire. Cu bucurie triumfătoare, Iuda s-a descins, a făcut un laț și și-a dat drumul... A atârnat în gol, până când creanga uscată s-a rupt. Iuda a căzut cu capul în jos, a plesnit în două de la mijloc și i s-au vărsat toate măruntaiele (Faptele apostolilor 1:18).

Iar sufletul... Vai sufletul s-a rostogolit, s-a rostogolit... Și acolo, în adânc, ah, acolo, în adânc, numai pungi, numai arginți, numai arginți...

Preoții au cules cei 30 de sicli și au ținut sfat. Cineva s-a pronunțat: „Nu este îngăduit să-i punem în visteria Templului, căci sunt preț de sânge.” În cele din urmă s-a găsit o soluție. Cei 30 de arginti au intrat în punga unui olar, ca preț al unui ogor. Era nevoie de un cimitir pentru străini. Sângele lui Isus era bun pentru străini... „Aruncă olarului prețul acesta scump cu care m-au prețuit.” Anticipase cuvântul lui Isus prin profetul Zaharia. „Voi lua cei 30 de arginti și-i voi arunca în Casa Domnului pentru olar” (Zaharia 11:12-13). Cunoscuse Iuda cuvintele acestea care îi jalonaseră destinul de fiu al pierzării.

Doi regi

Doi regi au stat față în față. Unul impus de forța brutală a însângeratelor săbii romane. Celălalt neavând... decât Ungerea sacră a  lui Dumnezeu... Unul, împărțind greutate de pe un scaun de domnie uzurpat. Celălalt, adus ca delicvent sub acuzația de impostură... Judecătorul, stingherit totuși de liniștea neobișnuită a inculpatului. Inculpatul, suspinând din pricina milei față de judecătorul Său... „Ești tu regele iudeilor?” A întrebat de sus adevăratul impostor. „Spui aceasta ca o părere personală sau după cum ți-am spus alții?” A răspuns de jos autenticul judecător.

De ar fi putut înțelege Pilat că în fața lui era chiar Acela pe al cărui tron stătea să-L judece. De ar fi putut înțelege Pillat că în fața lui era Regele etern al iudeilor și al întregului univers. Dar Pillat nu aștepta altceva decât un răspuns care urma să-i confirme ideea unei metafore, a unei regalității a sfințeniei.

„Sunt eu iudeu? Pot eu să mă identific cu voi iudeii în toate aspirațiile voastre?” „Dacă nu ești iudeu,” i-ar fi putut răspunde Isus, „atunci ce cauți aici? ... Dacă te-ai fi urcat pe oricare alt tron din lume și încă ar fi trebuit să te gândești la răspunderea față de divinitate. Dar așa că te-ai urcat pe însuși scaunul de domnie al Fiului lui Dumnezeu! Nu știai, n-ai auzit că Israel e un popor cu totul deosebit, un popor care nu face parte dintre celelalte popoare? (Numeri 23:9). Că în Ierusalim este scaunul de domnie al Domnului?” (Ieremia 3:17; Ezechiel 43:7). „Eu sunt iudeu? Neamul tău și preoții cei mai de seamă Te-au dat în mâna mea. Ce ai făcut?” Cu ultimele cuvinte Pilat și-a reluat, din obișnuință, tonul de anchetă. Isus a răspuns cu umilință.

Dar răspunsul trecea peste Pilat... „Împărăția mea nu e din lumea aceasta. Dacă împărăția mea ar fi din lumea aceasta, slujitorii mei s-ar fi luptat ca să nu fiu dat în mâinile iudeilor. Dar acum împărăția Mea nu e de aici... ” Acest  acum ar fi trebuit să-l cutremure pe Pilat. Acum Regatul meu nu e de aici... , Dar... Pilat încă urmărea deocamdată elementul politic. „Atunci un împărat tot ești? ... „Da. Eu sunt Împărat... Eu m-am născut și am venit pe lume pentru aceasta: ca să mărturisesc despre adevăr. Adevăr... ? Cuvânt plin de rezonanță. Pilat e ispitit acum să filozofeze. Minciuna își permite uneori capriciul de a vorbi despre adevăr. Asta dă iluzii... Și minciuna a întrebat: „Ce este adevărul?” Iar adevărul... A tăcut. Era destul să articuleze un singur cuvânt: Eu. Dar era inutil. Căci minciuna nu putea renunța la ea însăși.

Cei drept, Pillat a încercat să iasă curat din tragicul proces. O primă încercare: declinare a competenței. O trimitere la Irod. O umilire în plus. Irod s-a eschivat. A doua încercare: Pe cine vreți să vi-l eliberez? pe Baraba sau pe Isus-Mesia, regele iudeilor? Pilat își încerca dilema lui în fața maeștrilor genului. Nu vor putea alege dintre cei doi pe care îi propun decât pe Isus, se gândea Pillat. Căci a-l alege pe Baraba, răzvrătit notoriu, ar însemna să fie de partea răzvrătirii. Cu orice risc însă arhipăstorii și bătrânii au îndemnat mulțimea să ceară pe Baraba. A treia încercare: „Ecce  homo!” Isus apăruse ca rege însângerat. A fost împlinită profeția din Isaia: „Mi-am dat spatele înaintea celor ce mă loveau și obrajii înaintea celor ce Îmi smulgeau  barba; nu Mi-am ascuns fața de ocări și de scuipări” (Isaia 50:6). S-au împlinit și cuvintele din psalmul 129: „Plugarii vor ara pe spinarea mea vor trage brazde adânci pe ea.” În curtea pretoriului, sub privirile înlăcrimate ale Tatălui Său și ale îngerilor, Isus a acceptat să suporte îngrozitoarele lovituri ale nuielelor romane, de care nu toți cei loviți scăpau cu viață. A acceptat să fie ridiculizat, să poarte o cunună de spini și o improvizată Toga purpurea. (Totul poate fi și a fost ridiculizat: omul, dragostea, durerea, moartea și chiar Divinitatea.)

„Ecce Homo!” A strigat Pillat, cu un gest larg, încercând să liniștească furtuna gloatelor. „Iată omul, omul cel mai sfânt dintre voi... Însângerat, încununat cu spini, batjocorit... Nu aveți conștiință? Nu aveți inimă?” „Noi avem o lege! Și după legea aceasta El trebuie să moară... ”

Vai, acesta era totuși adevărul. Fiul omului, spusese Isus însuși, trebuie să moară după cum este scris despre El, trebuie să moară pentru că s-a făcut pe Sine Fiul lui Dumnezeu! Fiul lui Dumnezeu... Guvernatorul Roman s-a înfiorat. Și-a adus aminte de mesajul primit din partea soției sale: „Să nu ai nimic de-a face cu neprihănitul acesta, căci azi am suferit mult în vis din cauza Lui.”

Ah, scaunul acesta de domnie a lui Israel. Nu era ca oricare altul. Întotdeauna s-au petrecut lucruri ciudate pe el. Dar să stai pe acest scaun tocmai atunci când apărea cineva investit nu de Roma, ci de Acel înfricoșat Iahve, Dumnezeul lui Israel! Era de nesuportat. Pilat s-a retras din fața mulțimii.

Și cei doi regi au stat iarăși față în față. Fiul lumii și Fiul cerului. amândoi în haine regale... Caricatura, în vesminte veritabile; veritabilul în veșminte caricaturale. Dar Pillat nu știa ce să întrebe. „De unde ești Tu?” Isus îi spusese de unde este... Dar Pillat punea întrebarea în chip mecanic. Așa cum întrebi pe un vecin în tren sau pe un țăran care își vinde merele în piață: De unde ești dumneata? Isus n-a răspuns. „Mie, nu-mi vorbești? Nu știi că am putere să te răstignesc și am putere să-Ți dau drumul?” Isus, bineînțeles, știa. Știa mai bine ca Pilat. „N-ai avea nici o putere asupra Mea, dacă nu ți-ar fi fost dată de sus.”

Pillat a mai continuat câteva minute lupta. Dar agitația creștea. se auzeau strigăte supărătoare, ca replică dilemei lui Pilat: Dacă dai drumul acestui om, nu ești prieten cu cezarul! Și prietenul sângerosului Tiberiu a cedat. Cei drept el și-a spălat cu anticipație, mâinile de sângele sfânt care urma să curgă. Sunt nevinovat de sângele acestui Sfânt! Vă privește pe voi!

Și uzurpatorul a trimis la moarte pe uzurpat, asigurând pe toată lumea de bunele sale sentimente. Lui Isus i-au smuls mantia și simbolurile regale și I-au dat în schimb o cruce. Iar Pilat și-a păstrat totuși acest ciudat, acest straniu scaun de domnie...

Regele veritabil a pornit între ostași, aplecat sub greutatea bârnelor. Regele impostor (cei drept nu prea mulțumit de sine a poruncit să se înfigă totuși pe crucea lui Isus inscripția: „Isus, regele iudeilor.” Nu scrie: regele iudeilor, i-au zis arhiereii, ci scrie că El a zis: Eu sunt regele iudeilor. Ce am scris, am scris. Pillat nu avea atâta har ca să scrie, mai mult. Dar nici atâta împietrire ca să scrie mai puțin. Așa cum era, inscripția era actul său de auto condamnare. O parte din Israel își câștigase destinul celor două milenii de împietrire.

Pilat a mai rămas patru ani pe scaunul de domnie al lui Israel. Isus a rămas pentru totdeauna, după cum este scris: totuși, Eu am uns pe Regele meu pe Sion, Muntele Meu cel sfânt (Psalmul 2:6). Și scaunul Tău de domnie, Dumnezeule, este veșnic. (Psalmul 45:6).

În fața omului

În fața omului au fost prezentate de trei ori dragostea și robia. Prima oară, în Eden. Dragostea era pomul vieții, robia era pomul conștiinței morale. A doua oară, prin Moise. Dragostea era Mielul salvator, robia era legea. A treia oară, în procesul lui Isus Mesia. Dragostea era însuși Isus, robia era ritualismul rabinic. Și omul a ales, de fiecare dată, robia. O șoaptă rea îi spune omului mereu că dragostea înseamnă dăruire, pe când în robie rămâi al tău. Tatăl minciunii și-a fluturat mereu balonul Libertății absolute. Dar fericirea adevărată, eternă, nu se află în el.

Eu sunt vinovat

„Disprețuit și părăsit de oameni, om al durerii și obișnuit cu suferința, era așa de disprețuiești că îți întoarce fața de la el, și noi nu l-am băgat în seamă” (Isaia 53:3). Era vineri spre prânz. Convoiul a ieșit din Ierusalim și a înaintat spre Golgota. Ostași călări și pedeștri, oficialități religioase și laice, mulțime, în grupuri ostile sau compătimitoare. Tropote, strigăte, râsete, lacrimi. Regizorul nevăzut al lumii, în plin paroxism, acționa intens, insuflând gânduri și atitudini. Edenicul șarpe dădea lupta hotărâtoare. Cei mari se sfătuiau în mers. Ce măsuri să se mai ia pentru ca nimicirea lui Isus să fie absolută. Strivirea fizică nu era suficientă. Isus trebuia șters fără urmă din inimile oamenilor. Era o zi de primăvară. Era la jumătatea lunii Nissan. Condamnatul Isus urca cu greu sorbind paharul din Ghetsimani, paharul cel mai mare din univers.

Armele întunericului îi loveau fără întrerupere trupul, sufletul și spiritul. Omul Isus purta, cu ultimele puteri, bârnele crucii pe spinarea brăzdată de loviturile din pretoriu, legănându-Se sub povară pe urcușul stâncos al Golgotei, înaintând între două mulțimi, una a batjocurilor și alta a lacrimilor. El părea un impostor pentru unii, o victimă pentru alții. Cât de dureroasă era absența ucenicilor iubiți, amintirea serilor din Betania, amintirea ultimei cine de Pesah... Cu ce inimă și cu ce ochi privea Isus-Dumnezeu cum îl duceau la moarte propriile Sale făpturi, unii urându-L ca pe un tâlhar, alții plângându-l ca pe un muribund. Ce milă, ce dragoste trebuia să fie în pieptul lui Isus, ca să poată îndura totul, ca să nu arunce foc peste unii, ca să nu-i părăsească dezamăgit pe ceilalți.

Da, au fost mulți eroi. S-au jertfit mulți oameni, pentru zei, pentru împărați, pentru principii. Ei au trăit în schimb ceasuri de glorie. Dar Isus Mesia, eroul incomparabil al mântuirii, a suferit deghizat în hainele neputinței. Batjocorit, plâns, strivit ca un vierme de aceea la care venise cu atâta dragoste. Un impostor pentru unii, o victima pentru alții. Și, totuși, povara cea mai grea, ceea ce apăsa mai dureros pe rănile sângerânde, peste sufletul curat și bun al lui Isus, nu erau nici crucea, nici batjocurile, nici tânguirile. Era vinovăția. Isus Fiul în chip unic al puterii absolute, fusese întotdeauna sufletul cel mai nevinovat, cel mai pur, crinul cel mai alb al Tatălui etern. Dar acum lumina veșmântului său ceresc nu mai era albă. În inima Lui nu mai cânta harfa eternă a nevinovăției. Isus luase asupra lui vina păcatelor lumii întregi. Isus era vinovat...

Cât este de greu când ți se aduce cea mai mică învinuire nedreaptă. Dar mai ales o acuzație gravă. Cât este de greu pentru o tânără fecioară să poarte învinuirea calomnioasă de a fi păcătuit. Cât este de greu de suportat să fii condamnat pe nedrept pentru delapidare sau pentru crimă și să nu te poți descurca. Doar să fii nevinovat, cum a recunoscut până și Iuda, și să porți o infinitate de vinovăție, vinovăția tuturor generațiilor din toate națiunile lumii, un univers întreg de infamii, de urâciuni... Cine altul ar fi avut puterea și dragostea s-o facă. Adam, după căderea în păcat, a dat vina pe aceea cu care se făcuse un singur trup, care era os din oasele lui și carne din carnea lui: femeia... pe care mi-ai dat-o să fie lângă mine... Ea mi-a dat din pom... Și am mâncat... Isus, logodnicul omenirii, a luat toată vina logodnicei iubite asupra Lui, scriind cu sânge pe dealul Golgotei: Tată, nu ei. Eu sunt vinovat...

Pe culme

Convoiul s-a oprit pe culme. Oficialitățile au făcut cerc în jurul condamnaților. O unitate de cavalerie a făcut un al doilea cerc, înconjurând pe cel dintâi. Gravitatea preoților se împletea cu sarcasmul cărturarilor și fariseilor, cu sclipirea de zale și de sulițe. Vizionari ai creștinismului L-au urmărit cu emoție pe Isus, în vedeniile lor, ajungând la locul de execuție, îndreptându-Și spinarea obosită, ridicându-și fața plină de sânge. Isus i-a privit în ochi, de jur împrejurul Său, pe mai marii lui Israel. Atunci I s-a adus vin amestecat cu fiere și smirnă, ca anestezic. Dar fiul lui Dumnezeu a respins orice alinare. În dragostea Lui fără margini, El nu a vrut să se micșoreze cu nimic prețul de suferință pe care îl plătea. Cândva toți cei ce-l iubesc pe Isus vor vedea desfășurându-se  în viața lor întregul film ceresc al suferințelor care ne-a mântuit. Atunci se va vedea și tot ceea ce nu era vizibil pe Golgota.

Unul dintre călăi s-a apropiat de Isus. Dezbracă-Te! Inima lui Isus Mesia s-a înfiorat. O șoaptă pe care o cunoștea de mult și pe care o cunoaștem și noi I-a pătruns în urechi: Destul! Aruncă prăpădul asupra lor, căci este scris: Domnul revarsă peste cei răi cărbuni, foc și pucioasă. Isus privea în zări. Dezbracă-Te... Nu, acesta nu era cuvântul călăului. Era un cuvânt de sus. Dezbracă-Te... Isus purta un șal de in specific misiunii Sale de învățător. Cu un gest hotărât, El a desfăcut șalul și l-a lăsat să cadă. Învățătorul dădea ultima sa lecție în trup pământesc. Isus purta o cingătoare, semn al puterii. Isus era căpetenia oștirii. Legiuni de îngeri Îl priveau din cer cutremurându-se. Isus a desfăcut cingătoarea, încingându-Se, în schimb, cu umilința. Isus purta o tunică cu ciucuri așa cum cereau legea și tradiția. El și-a scos haina sacră. Marele preot după rânduiala lui Melsihedec era acum doar Mielul de jertfă al întregii omeniri. Și Isus avea o cămașă. O cămașă fără cusături, dintr-o singură țesătură de sus până jos. Un dar de preț al unor inimi pioase. O risipă sfântă... O secundă, poate, mâna a întârziat. Să nu dai cămașa, a încercat vechea șoaptă. Să nu dai. Să nu dai. E tot ce ți-a rămas în lume. Nu, Nu era tot. Isus a desfăcut cămașa de pe răni și i-a dat drumul peste celelalte veștminte. Apoi, noul Adam s-a așezat singur pe altarul crucii, să dea făpturilor sale ultimul său dar: un trup însângerat și istovit.

Sămânța femeii

S-a dat pe Sine însuși la moarte și a fost pus în numărul celor fărădelege, pentru că a purtat păcatele multora și S-a rugat pentru cei vinovați (Isaia 53:12). Sămânța femeii, Dumnezeul întrupat, aștepta pe cruce cu brațele larg deschise, într-un gest de îndurerată apărare a întregii planete. Ciocanul a izbit greu, însângerând acele mâini care dăruiseră vindecare, hrană și binecuvântări; Însângerând picioarele care străbătuseră, fără odihnă, toate drumurile lui Israel. Călăii și-au împărțit apoi veșmintele între ei și au tras la sorți pentru cămașă. Iar batjocurile nu conteneau. Pe alții i-a izbăvit... (Ce confirmare!) Să Se izbăvească pe Sine Însuși, dacă-i El Mesia. Să coboare de pe cruce și vom crede în El! S-a încrezut în Dumnezeu. Să-L scape acum Dumnezeu, dacă Îl iubește! (Nu se putea mai bună urare). (Putem urmări tot atât de bine evenimentele în relatarea evangheliilor ca și în viziunea profetică din Psalmul 22 scris cu un mileniu înainte... ) Trupul sfânt atârnat în cuie. Patru izvoare de sânge au curs pentru cele patru puncte cardinale ale lumii. Dar durerile înfiorătoarelor torturi nu au putut înfrânge dragostea care era în omul-Dumnezeu, în Prea Iubitul nostru Ieșu...

El avea mereu cuvinte de duioasă grijă pentru toți. Femeie, iată fiul tău... Lui Ioan: iată mama ta... (În aceste cuvinte, rostite după un protocol tradițional, era nu numai dragostea omului Isus, ci și a Dumnezeului Isus, purtând de grijă femeii binecuvântate). „Adevărat îți spun că: astăzi vei fi cu mine în rai!” (Prin lege, cei doi tâlhari crucificați erau de două ori sub blestem: odată pentru păcatele lor și o dată pentru faptul morții pe lemn. Isus luase asupra Lui și nimici-se amândouă blestemele). „Tată, iartă-i, căci ei nu știu ce fac!” (Nu era o rugă formală, ci o mijlocire care aducea un argument de nerefuzat. (Când Samson a pierdut semnul Nazireatului său, lăsând  să i se radă pletele, el a pierdut și puterea supranaturală. Isus, însușindu-și păcatele lumii întregi, a predat și El puterea divină. Cu nemărginita  diferență că Samson a pierdut puterea fiind realmente vinovat, pe când Fiul lui Dumnezeu a pierdut-o prin acceptarea voluntară a vinovăției noastre.

Astfel, în orice clipă din orele de suferință, Isus avea libertatea de a renunța la jertfă folosind puterea care nu era propriu-zis pierdută, ci doar pusă deoparte). Pe neașteptate, la ora 12:00, cerul a început să se întunece. O noapte stranie a îndoliat țara în plină zi. Era un chip al numărului de păcate și de duhuri ale întunericului ce puneau un zid de despărțire între Isus și Tatăl Său. Părea că milioane de mâini erau întinse acuzator, din cerul de smoală, spre Isus. Părea că milioane de chipuri negre strigau cu o neînduplecată  ură spre Isus: Ești vinovat! Ești vinovat! Toți munții de păcate ale lumii sunt acum asupra Ta! În zadar te mai rogi! În zadar! Ruga Ta nu mai poate ajunge până la cer! Ruga Ta se sfărâmă de zidul nostru! Ești despărțit de Dumnezeu pe veșnicie! Ești vinovat! Vinovat! Vinovat! „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit.” A strigat cu glas tare vinovatul Isus, lăsând ca celelalte versuri ale psalmului 22 să se depene singure în gândul celor ce le știau... „Pentru ce Te depărtezi fără să-Mi ajuți și fără să asculți plângerile mele. Sunt un vierme, am ajuns de ocara oamenilor și disprețuit de popor. Toți cei ce Mă văd își bat joc de Mine, își deschid gura, dau din cap și zic: s-a încrezut în Dumnezeu, să-L mântuiască Domnul, să-L izbăvească fiindcă Îl iubește! Da, din pântecele mamei Tu ai fost Dumnezeul meu! Nu Te depărta de Mine căci se apropie necazul. O mulțime de tauri sunt împrejurul meu, tauri puternici de Basan mă înconjoară. Își deschid gura împotriva Mea, ca un leu, care sfâșie și răcnește. Am ajuns ca apa care se scurge și toate oasele Mi se despart. Mi s-a făcut inima ca ceara și se topește în lăuntrul Meu. Mi se usucă puterea ca lutul și Mi se lipește limba de cerul gurii. O ceată de nelegiuiți dau târcoale împrejurul Meu... Mi-au străpuns mâinile și picioarele... Toate oasele aș putea să Mi le număr. Ei însă pândesc și mă privesc și trag la sorți pentru cămașa mea... Dar Tu, Doamne, nu te depărta! Tu, tăria Mea, vino degrabă în ajutorul Meu!” 

Maria, sfânta mamă, plângea lângă cruce. Chiar sufletul tău va fi străpuns de o sabie! , Spusese Mariei profetul Simion, întâmpinând-o pe când urca treptele Templului cu pruncul în brațe. Ioan plângea și el îngrozit. „Puteți voi să beți paharul pe care am să-l beau eu? ... ” Le spusese lui Ioan și fratelui său învățătorul. „Mi-e sete... ” Un burete înfipt într-o ramură de isop a umezit buzele arse ale Dumnezeului crucificat. Se împlinise cea din urmă dintre profețiile suferințelor. „S-a sfârșit... ” Întunericul s-a făcut tot mai compact, tot mai înfricoșător. Se părea că ceva ne mai trăit trebuia să se întâmple. Ironiile au înghețat pe buze. Lacrimile s-au uscat pe obraji. Un strigăt a zguduit inimile. „Tată, în mâinile Tale îmi încredințez Duhul!”  Îngerul morții a înmărmurit îngrozit între cruci. Un cutremur de pământ a materializat fiorul întregii creații. Mulțimea a început să se retragă spre Ierusalim, bătându-se cu pumnii în piept. Perdeaua dinlăuntrul Templului s-a despicat de sus până jos. Atât pe pământ cât și în cer. Isus a murit. Dar a plătit dumnezeiește tributul morții. A fost primul om de la care îngerul morții s-a întors cu mâinile goale.

Șarpele de aramă

Când straniul întuneric s-a risipit, când stihiile au reintrat în făgașul obișnuit, mai-marii lui Israel și-au recăpătat sângele rece și au fost iarăși copleșiți de ură. Ei au obținut aprobarea lui Pilat ca osândiții să nu fie lăsați pe cruce până a doua zi. (Agonia crucificaților dura două, trei zile). Ci să fie imediați uciși și îngropați, ca nu cumva să fie întinat sabatul din Pesah cu sângele lui Ieșu... (Desigur nici asta nu era o surpriză pentru Isus. El doar spusese tâlharului pocăit: „Astăzi vei fi cu mine în rai!”) Ostașii au venit să execute ordinul. Începea sabatul. Dar Isus, Domnul sabatului, murise... Mielul Paștelui universal atârna însângerat, cu capul aplecat în piept. Totuși, pentru mai multă siguranță, unul dintre ostași a înfipt sulița în inima lui Isus. În inima aceea atât de vinovată. Atât de vinovată... Pentru că a iubit pe oameni mai mult decât pe Sine.

Se apropia seara. Șarpele lui Moise, șarpele de aramă, șarpele despre care Isus îi vorbise învățatului Nicodim, nu se vedea nicăieri. Ochii oamenilor nu văzuseră altceva decât o execuție. Și totuși în Ierusalim și pe Golgota se dăduse cea mai hotărâtoare luptă din istoria omenirii. Cine învinsese și cu ce arme. Cu 4000 de ani înainte, Dumnezeu îi spusese șarpelui: „Vrăjmășie voi pune între tine și femeie, între sămânța ta și sămânța ei. Aceasta îți va zdrobi capul, iar tu Îi vei zdrobi călcâiul. Și cele două semințe, cei doi giganți, căpetenia oștirilor luminii și căpetenia oștirilor întunericului, se încleștaseră în suprema luptă piept la piept. Dar nu o luptă de nimicire prin forță și dibăcie. Ci o bătălie cu un caracter unic. O titanică încleștare între a iubi și a urî.

Se apropia seara. Învățatul Nicodim și bogătașul Iosif din Arimateea, fruntași ai lui Israel, au cerut guvernatorului trupul lui Yeșu- Hanoțri pentru elementare ritualurile funerare. Ei au privit printre lacrimi cum robii lor coborau de pe lemnul însângerat pe Acela în care văzuseră nădejdea lui Israel... Dar când crucea a rămas goală, când mielul Paștelui universal a fost luat între robi, un ochi spiritual ar fi putut să vadă atârnând în locul lui Isus, în cuiele lui, dar înfrânt, șarpele de aramă, Satan.

Golgota... Cuvânt care sună ca un clopot al veșniciei. După două milenii, biruința lui Isus Mesia, victoria cea nevăzută, acel Nebuștan al întregii planete, vindecă încă în fiecare zi, suflete înveninate de păcat, redându-le veșnicia. Miliarde și miliarde de oameni salvați de Isus vor îngenunchea mereu, cu imnuri de înflăcărată dragoste, în fața Dumnezeului-om care a biruit dăruindu-Se pe Golgota.

Între moarte și înviere

În Șeol

Sfintele pagini ale Bibliei spun puține cuvinte despre răstimpul dintre moarte și înviere. Dar ele ne dau totuși câteva prețioase raze de lumină. Astfel, în cea dintâi scrisoare a apostolului Petru citim: Isus a fost omorât în trup, dar a înviat în duh, în care s-a dus să ducă vestea cea bună sufletelor din închisoare, care fuseseră răzvrătite odinioară, când răbdarea lui Dumnezeu era în așteptare în vremea lui Noe (1 Petru 3:18-20). Este de înțeles că Isus salvatorul nu a dus numai vestea cea bună, ci a și eliberat acele suflete din locul lor de pedeapsă, ducându-le la Tatăl. Căci apostolul Petru a adăugat: Pentru aceasta vestea cea bună a fost dusă celor morți pentru ca, după ce fuseseră judecați (condamnați) ca oameni în trup, să trăiască după Dumnezeu în duh (1 Petru 4:6). Cine au fost aceștia. Nu ni se dă o precizare. Dar, oricum fiind vorba de oameni care au fost duși în cer ca să trăiască după voia lui Dumnezeu, înțelegem că acești oameni avuseseră totuși ceva din Dumnezeu. Căci altfel nimeni nu ar putea trăi în cer, nu i-ar putea suporta frumusețea înaltă.

În Eden

Cat despre marea bucurie cu care Dumnezeul-om a fost primit în Eden, în fruntea convoiului de eliberați, unele locuri biblice permit o întrezărire: „Porți, ridicați-vă capetele! Ridicați-vă, porți eterne, ca să intre împăratul gloriei! Cine e acest împărat al gloriei! E Domnul oștirilor! El e împăratul gloriei!” (Psalmul 20:7). „Îi voi da partea lui între cei mari și va împărți prada cu cei puternici” (Isaia 53:12). „Șezi la dreapta Mea până voi pune pe vrăjmașii Tăi sub picioarele Tale! ” (Psalmul 110:1).

În mormânt

Tu nu vei îngădui ca prea iubitul Tău să vadă putrezirea Psalmul 16:10, spusese Isus cu un mileniu înainte, prin David. Și acea mînă nevăzută care cârmuiește istoria, a trimis pe Nicodim și pe Iosif ca să așeze trupul născut din fecioară într-un mormânt nou, în care nu mai fusese pus nimeni. Au luat deci trupul lui Isus și l-au înfășurat în fâșii de pânză de in cu miresme, turnând peste ele un amestec de aproape 100 de livre de smirnă și de aloe, circa 50 de kilograme! Era mai mult decât suficient pentru a-l asfixia, dacă n-ar fi fost mort... Apoi, robii celor doi fruntași au prăvălit o lespede grea pe gura mormântului. Maria Magdalena și o altă Marie au fost cele din urmă ființe care au părăsit grădina în care era mormântul. Înserarea, care aducea răcoare și umbre ciudate, le-a gonit...

A doua zi, mai mari poporului s-au dus la Pillat și au zis: „Domnule, ne-am adus aminte că înșelătorul Acela, pe când era încă în viață, zicea: „după trei zile voi învia!” Dă poruncă dar ca mormântul să fie păzit până a treia zi, ca nu cumva să vină ucenicii lui noaptea să-I fure trupul și să spună mulțimii: „A înviat din morți!” „Atunci înșelăciunea aceasta din urmă ar fi mai rea decât cea dintâi.” Câtă precauție! Aureola lui Isus trebuia ștearsă cu cea mai mare atenție, ca nu cumva să rămână vreo rază ascunsă bine pe undeva. „Aveți o strajă a spus Pilat, duceți-vă de păziți cum puteți!” În lumină de lanterne și torțe, piatra de mormânt a fost pecetluită și o strajă a fost lăsată în fața mormântului. Poate tot ar mai atârna ceva în talerul îndoielii, dacă trupul lui Isus ar fi fost supravegheat de cei ce-L iubeau și nu de cea mai strașnică și înverșunată ură...

Dimineața învierii

Miracolul suprem

La sfârșitul zilei sabatului, când începea să se lumineze în spre ziua dintâi a săptămânii, Maria Magdalena și cealaltă Marie, împreună cu un grup de surori, urcau din nou spre mormânt, aducând vase cu miresme. Pe spini și pe arbuști licărea roua. Iar pe pământ se mai zăreau ici-colo stropi de sânge... Cine ne va prăvăli piatra de la ușa mormântului. Întrebarea a apărut prea târziu. Surorile văzuseră doar câți robi și cu ce efort rostogoliseră lespedea de închidere. Dar... în dragostea lor, să se mai gândească la dificultăți? Pe drum însă, imaginându-și mormântul, de care se apropiau, problema li s-a înfățișat deodată și tot mai chinuitoare devenea întrebarea: cine ne va prăvăli piatra... ? Dar ele nu știau că sâmbătă dimineață se puseseră și sigilii și gardă... Dacă ar fi aflat, nici nu ar mai fi pornit la drum. Dar totul este să pornești cu dragoste. De rest... Iahve iire... (Domnul va purta de grijă).

Pe când Maria Magdalena și celelalte surori ieșeau din Ierusalim și se îndreptau spre Golgota, sub primele raze ale zorilor, un nor nevăzut de ochi omenești se cobora din înălțimi, lăsându-se către Ierusalim. Era Isus, Dumnezeul-om, cel mort în trup, dar înviat în duh, înconjurat de sfinți aleși dintre cei eliberați din Șeol. Norul s-a așezat deasupra culmei Golgotei. Iar Domnul a coborât spre mormânt. Cine va fi avut harul să ne însoțească în cripta miracolului suprem? Apostolii? Marii profeți? Ce cutremur îi va fi cuprins pe toți, când au văzut giulgiul scorțos din cauza sângelui închegat și a uleiurilor de parfum... Un înger a ridicat mahrama de pe față, a făcut-o sul și a pus-o deoparte. „Iată Mielul lui Dumnezeu care a ridicat păcatul lumii!” În acest trup a fost trăită suferința care a depășit prețul vinovăției lumii întregi! Cu câtă emoție s-au concentrat toate privirile în clipa când trupul spiritual al Dumnezeului-Isus a reintrat în trupul de carne, dându-i viață și schimbându-i substanța.

 Am putere să-mi dau   viața și am putere s-o iau iarăși, zisese Isus Mesia. Acum el era cel dintâi născut dintre cei morți (Coloseni 1:18). „Hristos a înviat! ... Vrednic este Mielul care a fost junghiat să primească puterea bogăția, înțelepciunea, tăria, cinstea, slava și lauda!” Apoi, aleșii lui Isus care înviaseră au primit și ei trup de glorie, trup de lumină. Acum ei puteau fi văzuți, când voiau ei, de ochi omenești. Puteau apărea și dispărea, așa cum Dumnezeul-om apărea și dispărea pentru Adam, pentru Avram, pentru Iacov... Și putea străbate spațiile cu viteza gândirii... Multe trupuri ale sfinților care muriseră au înviat, scria evanghelistul Matei. (Matei 27:52-53). După învierea lui Isus ei au intrat în sfânta cetate și s-au arătat multora. În acest timp, un înger a fost destul, unul singur a prăvălit lespedea grea de pe intrarea în mormânt și s-a arătat străjerilor romani. Înfățișarea lui era ca fulgerul și îmbrăcămintea albă ca Zăpada. Ostașii  au căzut ca morți, lângă focul la care se încălzeau. Când și-au ridicat privirile, îngerul nu mai era, dar lespedea era răsturnată și mormântul, vai, mormântul. Învierea lui Isus însemna, pentru ei, condamnare la moarte.

În lumina zorilor care se revărsau, Maria Magdalena și grupul de surori urcau spre mormânt, suspinând... „Cine ne va prăvăli piatra? ... Ah cine? ... ” Când au intrat în grădina mormântului, inima li s-a umplut de amărăciune și ochii de lacrimi. Dar ce-i asta. În fața peșterii funerare era un foc care pâlpâia încă... Și lespedea cea mare și grea... Doamne! ... era răsturnată. Surorile și-au lăsat vasele în iarbă și au alergat. Peștera era goală. L-au luat din mormânt. Până unde, până unde a putut să ajungă ura omenească. Femeile au izbucnit în plâns și în tânguieli. Deodată, în întunericul mormântului au apărut doi tineri îmbrăcați în haine albe care răspândeau o lumină puternică. De ce căutați pe Cel viu între cei morți? Aduceți vă aminte ce v-a spus, pe când era încă în Galileea, când zicea că Fiul omului trebuie să fie dat în mâinile celor fără de lege, să fie răstignit și a treia zi să învieze! După aceste cuvinte, îngerii au dispărut. Iar ucenicele, încă neștiind ce să creadă, dar zguduite de cele întâmplate, au lăsat vasele cu miresme și au pornit în grabă la vale, spre Ierusalim, pe cărări pustii, tremurând de spaimă de spaimă.

Arhiereii

Dis de dimineață, preoții cei mai de seamă se pregăteau să își desăvârșească biruința. Era treia zi după îngroparea demagogului. Acum trebuia convocat poporul pentru ca, acolo, sus pe Golgota, în prezența oficialităților, să se desfacă sigiliile, să se dea la o parte piatra mormântului și să se constate că pretinsul Mesia zace mort în giulgiurile înecate în uleiurile de smirnă și de aloe, omagiu nemeritat, și că nici o înviere nu avusese loc. Și cu aceasta nu numai că aureola lui Isus va fi stinsă până la ultimul licăr, nu numai că numele lui Isus va fi definitiv trecut în rândul nenumăraților și imemorabililor aventurieri, dar nimeni nu va mai îndrăzni de acum să mai afirme: eu sunt Mesia. Da. Era în adevăr timpul ca Mesia să fi venit. Dar... din cauza multelor noastre păcate, așa citim în Talmud, el n-a mai venit. Să mulțumim Celui veșnic, avem Templu cu sfinții lui, preoți și luminații săi învățători ai legii. Dar pe când marii preoți dădeau ordinele necesare, delegația străjerilor de pe Golgota, în disperare de cauză, venise să le dea de veste despre cele întâmplate și să-i implore pe arhierei să nu-i reclame guvernatorului. Era singura lor șansă. A fost cutremur, au povestit străjerii. Piatra de pe mormânt s-a prăvălit... Și... Un înger... Da, un înger... Strălucitor ca fulgerul... cu haine albe ca zăpada... a stat deasupra pietrei. Marele preot Caiafa și mulți din jurul său erau saduchei. Nu admiteau existența îngerilor. Sunteți nebuni? Pentru o nălucă ați părăsit postul? Unde-i... Demagogul? Isus... Isus... A înviat... A înviat. Ce vorbă-i asta? L-ați lăsat fără pază tocmai acum? În mormânt nu mai e nimeni! Altfel cum am fi plecat din post? Acum guvernatorul ne va condamna la moarte. Vai... Demagogul nu mai era în mormânt. Ce lovitură! Ce surpriză! ... A înviat... Asta-i prea mult. Fiți tari, arhierei!

Fiți tari, mai mari ai lui Israel! Voi nu sunteți un Nebucadnețar, un Darius, un Belșațar, ca să vă cutremurați în fața miracolului... Voi nu sunteți doar în fața primului act miraculos realizat de sus... Într-adevăr, ce lucru ciudat! Să vezi cu ochii tăi leproși curățiți de Isus, să vezi un vindecat după 38 de ani de paralizie, să ți se aducă un ordin naștere care a căpătat vederea prin Isus, să cunoști, în sfârșit, învierea lui Lazăr și să nu-ți pierzi sângele rece, e uimitor! Dar să rămâi neclintit în fața celui mai uluitor miracol al tuturor timpurilor, asta întrece orice limită! Preoții cei mai de seamă nu se îndoiau. Ostașii nu aveau nici un interes să mintă. Mai degrabă ar fi fost normal să fi încercat o mistificare. Să fi adus, de pildă, unul din cadavrele celor doi tâlhari. Dar erau prea turbați pentru a căuta soluții. Capii religioși au crezut în realitatea absolută a învierii. Au crezut și totuși nu și-au sfâșiat hainele, nu au căzut cu fața la pământ, nu s-au pocăit în sac și cenușă. Este scris: și dracii cred și se înfioară (Iacov 2:19). Dar acești oameni credeau și nu se cutremurau. Ce înfiorătoare moarte e împietrirea inimii! Ați plecat de lângă mormânt! Vă duc la guvernator. Meritați moartea! ... Ba nu... Stați! Să chibzuim... Să vedem ce e de făcut...

Arhiereii au convocat bătrânii și au ținut sfat. Apoi au dat o mare sumă de bani ostașilor și le-au zis: să spuneți așa, ucenicii Lui au venit noaptea când dormeam noi, și l-au furat. Și dacă va ajunge lucrul acesta la urechile guvernatorului, îl vom potoli noi și vă vom scăpa de grijă... Smochinul sfânt, bimilenarul smochin, se uscase.

Prima dovadă materială

Sub puternica impresie a celor petrecute, grupul de surori ucenice s-au risipit pe străzile Ierusalimului. Numai Maria Magdalena, cu încă trei sau patru surori, s-au dus să dea de veste apostolilor. „Au luat pe Domnul din mormânt și nu știm unde L-au pus.” Surorile au povestit cum au găsit piatra răsturnată și mormântul gol și cum li s-au arătat doi îngeri care le-au spus: „De ce căutați pe cel viu între cei morți.” Au fost ascultate toate acestea fără bucurie li se păreau basme, năzăriri femeiești. Căci apostolii erau credincioși, dar nu creduli. Or, asemenea vești din gura unor femei, în loc să-i bucure, îi întristau și mai mult. Petru și Ioan, însă, au sărit, s-au îmbrăcat și au alergat spre mormânt. În ei nu se stinsese lumina nădejdii. Ioan, fiind mai tânăr, a ajuns cel dintâi, dar n-a avut curajul să intre singur. Petru a sosit gâfâind, a dat năvală înăuntru și Ioan l-a urmat.

Ei au văzut fâșiile de pânză jos, iar ștergarul care fusese pe capul lui Isus, nu era cu fâșiile de pânze, ci era făcut sul și pus într-alt loc, singur. Iar apostolul Ioan spune, în special despre sine, că a văzut și a crezut. Dar ce a văzut? Ce l-a făcut să creadă? Fâșiile de pânză și sulul? Nu le văzuseră și femeile? Au putut să le spună apostolilor ceva deosebit aceste pânze. Bineînțeles. De altfel altceva nu era în mormânt. Se știe că israeliții înfășurau trupurile morților cu pânze muiate în miresme uleioase (uneori pânzele fiind unse și cu argilă) pentru a opri răspândirea mirosului de putrefacție. Fâșiile de pânză înveleau  trunchiul și membrele, apoi gâtul și capul, lăsând fața liberă, ca cel mort să mai poată fi văzut. Totuși se așeza și pe față o bucată  de pânză, un ștergar. Ca să poată fi scos cineva din aceste pânze, ar fi trebuit ca pânzele să fie desfăcute sau tăiate. Nu se putea altfel. Ori, dacă apostolii ar fi văzut niște fâșii de pânză răvășite sau strânse, ei nu ar fi avut de ce să creadă atunci în înviere. Dar ei au găsit numai ștergarul făcut sul și pus deoparte. Pe când celelalte pânze rămăseseră ca o carapace goală, ca un balon dezumflat. Trupul lui Isus Mesia ieșise din învelișul scorțos, rigidizat de sânge și miresme, ca un abur... Iată de ce apostolii au  văzut și au crezut. Aceasta era prima dovadă materială. O dovadă puternică. Și cei care înțeleseseră puteau chema și pe alții să le arate. Dar n-au chemat pe nimeni pentru că peste câteva ore n-a mai fost nevoie... Sunt niște argumente care demonstrează că Isus e viu în veci. Cel mai bine dovedit fapt din istoria antică, așa a numit marele istoric german Theodor Mommsen învierea lui Isus Mesia. Dar toate devin inutile când ne apare Isus, El Însuși. Când răsare soarele, putem stinge becurile.

Rabuni! ...

În urma celor doi apostoli, Maria Magdalena și celelalte surori (poate nu toate) au pornit din nou spre Golgota. Dragostea nu cedează ușor. Când au ajuns la mormânt, Petru și Ioan nu mai erau acolo. Focul se stinsese. Vasele erau tot în iarbă. Lespedea zăcea răsturnată. În mormânt... aceleași pânze însângerate își răspândeau parfumul  de smirnă și de aloe... Maria a simțit că i se strânge inima și a izbucnit în plâns. Ce mult Îl iubea Maria pe Dumnezeul-Isus! Ce dragoste înaltă și fericită înflorise în inima ei din clipa de neuitat când învățătorul a scos șapte demoni, șapte vipere care o orbeau și o întinau. De atunci, ea Îl urmase mereu, slujindu-I cu bucurie în misiuni, sorbindu-I cuvintele sfinte, trăind ceasuri de nesperată înălțare spirituală. O astfel de dragoste n-o poate înțelege cu nici un chip cineva care n-a gustat niciodată clipe de intimitate cu Isus.

Și acum... Pentru ce ar trebui să fie toată această durere, această întâmplare neașteptată, uluitoare, de neînțeles. Maria s-a aplecat să mai privească odată încăperea umbrită și plină de miresme a mormântului. Și atunci... Din nou... Doamne, ce lumină! ... Din nou îngerii... Femeie, de ce plângi? Plâng... Pentru că L-au luat pe Domnul meu... Și nu știu unde L-au pus... Dragostea dă curaj. Maria vorbea cu îngerii... Dar, chiar atunci, s-au auzit pași în grădină... Maria a întors capul. În lumina limpede a zilei care se revărsase, ea zărit o siluetă de bărbat. E grădinarul, și-a zis ea. Femeie, de ce plângi? ... Pe cine cauți? ... Pentru o secundă Maria s-a înfricoșat. După obiceiul vremii, obicei care-i intrase în fire, Maria și-a ascuns fața și și-a ridicat marama. Să fugă? Ba nu. Pentru Isus e gata să înfrunte primejdii. Dragostea te face să cauți căi. La urma urmei, grădinarul are și el o inimă. De ce n-ar încerca să-l înduplece. Cu atât mai mult cu cât glasul care vorbise era totuși atât de blând... Grădinarul trebuie să știe cine a luat trupul din mormânt. Sau poate chiar el... Domnule, dacă L-ai luat... Spune-mi unde L-ai pus... Și mă voi duce să-L iau... Marie... Maria? E cineva care o cunoaște? Dar cine poate fi? Trecând peste datina bunei cuvinte, Maria și-a întors fața. E cu putință. Rabuni! ... În hohote de plâns, Maria s-a aruncat la picioarele preaiubitului. Nu mă ținea... Căci încă nu m-am suit la Tatăl Meu! Ci du-te la frații Mei și spune-le că mă sui la Tatăl Meu și la Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu și Dumnezeul vostru! ...

La Tatăl

La Tatăl... Dar unde? Amețitoare întrebare. Nu avem asemenea mijloace de cercetare care să ne permită a formula un răspuns. Nu este de ajuns să ne imaginăm că undeva... În cer... În cerul cerurilor... Dincolo de nu știu câte galaxii... Dincolo de spațiu... Există un cort al întâlnirii, Templul care i s-a arătat lui Moise... Un punct în care Dumnezeul-om s-a înfățișat înaintea Celui pe care nimeni nu l-a văzut niciodată. Având două firi, Isus dispune de capacitatea de a stabili legături fie cu mărginirea omenească, fie cu nemărginirea devină. Și într-o zi, vom merge și noi cu El la Tatăl...

Shalom

Ce sunt cuvintele acestea

Provincialii veniți la Ierusalim pentru sărbătoarea Paștelui începeau să se retragă după primele trei zile, care erau obligatorii. Dar apostolii și ucenicii erau prea întristați ca să se îndure să plece. Cu toată mărturia lui Petru și a lui Ioan, ei plângeau și se tânguiau, cum spune Evanghelia. Totuși înainte de a aduce Maria Magdalena noua ei veste, doi dintre ucenici s-au ridicat să plece. Ceilalți nu i-au oprit.

Începea destrămarea. Cei doi au mai întârziat prin cetate, poate au fost pe la Templu, poate sperau să mai afle ceva, iar în cele din urmă, cam pe la trei după amiază probabil, au plecat spre orășelul lor, spre Emaus. Pe drum ei comentau cu amărăciune și nedumerire zguduitoarele evenimente. Nu vedeau nimic în jurul lor. Nici copacii de pe marginea drumului, nici pelerinii care se întorceau în grupuri de la marea sărbătoare, nici continua alternare de umbre și lumini peste șosea. Deodată cineva i-a întrebat: „Ce sunt cuvintele acestea pe care le schimbați între voi pe drum?” Ei s-au oprit, uitându-se  triști. „Tu ești singurul străin aici în Ierusalim de nu știi ce s-a întâmplat în el în zilele acestea? „Ce? . .”. Ce s-a întâmplat cu Isus din Nazaret, care era un profet puternic în fapte și în cuvinte, înaintea lui Dumnezeu și înaintea întregului popor? Cum arhiereii și mai marii noștri L-au dat să fie osândit la moarte și L-au răstignit... ”  Glasul celui ce vorbea s-a tulburat deodată.

„Noi trăgeam nădejde că El era Acela care va izbăvi pe Israel. Dar cu toate acestea... Astăzi e a treia zi de când s-au întâmplat aceste lucruri. Ba încă, niște femei, surori de-ale noastre, ne-au uimit. Ele s-au dus de dimineață la mormânt și nu I-au găsit trupul. Au venit și ne-au spus că li s-ar fi arătat niște îngeri care le-ar fi zis că e viu. Unii dintre noi s-au dus și au găsit așa cum spuseseră femeile, dar pe El nu l-au văzut... ”

Străinul îi asculta cu multă atenție. Doar când cei doi au sfârșit mărturia lor, necunoscutul a luat cuvântul și a început să le vorbească cu un accent de părintească dojană. „O nepricepuților, oameni cu inima zăbavnică de a crede tot ce au spus profeții! Nu trebuia să sufere Mesia toate acestea ca să intre în gloria lui?” Și a început de la Moise și apoi din toți prorocii să le dea lămuriri din toată scriptura despre toate textele privitoare la Mesia. Străbătând drumul cu pași grăbiți, cei doi ucenici Îl ascultau uimiți și inima ardea în ei. Străvechile profeții, texte îndelung controversate, dar neînțelese în esența lor, se deschideau acum, una câte una, ca niște uși de mult zăvorâte. Și se făcea lumină...

Genesa... Sămânța femeii și sămânța șarpelui... Berbecul jertfit în locul lui Isaac... Șilo...

Exodul... Mielul pascal... Stânca din Horeb, Stânca veacurilor, lovită de toiagul legii...

Leviticul... Simbolul tuturor jertfelor...

Numeri... Steaua lui Iacov care răpune pe toți fiii lui Satan...

Deuteronom... Un nou profet ca Moise, ridicat între frații săi... Psalmi... Preaiubitul nu va vedea putrezirea... Eli, Eli, Lama sabactanii... Mi-au străpuns mâinile și picioarele... Preot etern, după rânduiala lui Melhisedec...

Isaia... Nașterea din fecioară... Lumina din Galileia națiunilor... Copilul-Dumnezeu... Vlăstarul lui Isai... Steagul popoarelor... Omul durerii... Străpuns pentru păcatele noastre... Pus în numărul tâlharilor...

Ieremia... Odrasla lui David, Neprihănirea noastră... Legământul cel nou...

Ezechiel... Noul David, păstor și rege etern... Râul vieții...

Daniel... Piatra împărăției eterne... Cei 483 de ani până la... Săptămâna legământului...

Osea... A treia zi ne va învia (Osea 6:2).

Mica... Judecătorul lui Israel lovit cu nuiaua peste obraz... Betleem, orașul natal al lui Mesia... A cărui origine urcă până în zilele veșniciei...

Zaharia... Cei 30 de arginti... Regele călare pe un măgăruș... Vor privi spre Mine, Cel pe care l-au străpuns...

Maleahi... Solul legământului dorit... Soarele neprihănirii...

Cei doi ucenici cunoșteau bine aceste texte. Le cunoșteau din copilărie. Dar până acum nu înțeleseseră miezul lor spiritual. Începând de la Maleahi, lucrarea profetică fusese suspendată, pecetluită. Venise vremea să cadă pecețile și să se deschidă tainele milenarelor profeții.

Rămâi cu noi...

Dar clipele trecuseră în zbor grăbit și cei trei călători ajunseseră la Emaus. Necunoscutul a dat să se despartă de cei doi tovarăși de drum. Rămâi cu noi, au zis ei cu inima trezită din nou la nădejde, căci este spre seară și ziua aproape a trecut.

Rămâi cu noi... Căci pe buzele Tale este Isus... Rămâi cu noi... Cât de mult dorise Dumnezeul-om aceste cuvinte. De 4000 de ani le așteptase Isus. Adam Îl primea cu respect, Avraam cu mare bucurie. Moise, Ilie cu râvnă în suflet, Ezechiel, Daniel, Zaharia, cutremurați. Totuși nici unul nu zisese: rămâi cu mine. Dar acum ucenicii lui Isus-Mesia erau toți nu doar niște slujitori, ci niște îndrăgostiți. Învățătorule, zisese Simon Petru pe muntele schimbării la față, este bine să rămânem aici... Să facem trei colibe, una pentru tine, una pentru Moise și una pentru Ilie... La el nu se mai gândea Petru... Doamne, unde te duci? Întrebaseră apostolii în seara ultimei cine dePesah. Noi ne vom da viața pentru Tine! Rămâi cu noi, l-au rugat stăruitor cei doi ucenici. Și Isus a intrat având în inimă cuvintele: „Iată Eu sunt cu voi în fiecare zi, până la sfârșitul lumii.”

La cină, potrivit cu obiceiurile, I s-a dat oaspetelui cinstea de a frânge pâinea și de a rosti rugăciunea de binecuvântare. Li s-au deschis ochii și l-au recunoscut. Dar El s-a făcut nevăzut din fața lor.

Cum? Ochii lor nu fuseseră deschiși până atunci? Ba da. Dar așa cum cu ochii lor citiseră profețiile scripturii și nu le înțeleseseră, tot așa cu ochii lor îl priviseră pe Învățătorul lor pe drum și nu-l recunoscuseră.

Trei bucurii

Se înnoptase de mult. Întorși aproape în goană din Emaus, cei doi ucenici au străbătut în mare grabă Ierusalimul. Întâlnind alți ucenici ai Domnului, ei le-au povestit cele întâmplate, dar nimeni nu i-a crezut. Atunci ei s-au grăbit să ajungă la apostoli. Dar în ochii acestora nu mai erau lacrimi, ci sclipirile unei imense bucurii. A înviat Domnul cu adevărat și s-a arătat lui Simon! A izbucnit unul dintre apostoli. A înviat cu adevărat! A fost vreodată pe pământ o veste mai fericită? A înviat cu adevărat și ni S-a arătat și nouă au răspuns cei doi din Emaus. A înviat cu adevărat! Se întâlneau două mari bucurii. Și a treia nu a întârziat... Șalom Iahem! Pace vouă! Era Isus. Era însuși Învățătorul. Îl vedeau bine că-I El. Și totuși Îl priveau înmărmuriți. Era cel mai mare miracol al tuturor timpurilor. Parcă era ceva prea frumos. Incredibil de frumos... Apostolii nu se săturau să-L privească. Era Isus, Cel mai frumos dintre oameni. Frumos prin bunătatea Sa spirituală. Dar era chiar El? Era chiar în trup? Putea să fie adevărată atâta fericire? Poate era nu mai Duhul Său...

De ce sunteți tulburați? Și de ce vi se ridică astfel de gânduri în inimă? Uitați-vă la mâinile și picioarele mele. (La cicatricele care se vedeau). Eu sunt... Pipăiți-Mă și vedeți: un duh nu are nici carne, nici oase, cum vedeți că am Eu...

Trup și spirit

În anii de misiune, Isus Mesia Își educase ucenicii, înălțându-i către cele duhovnicești. Nu carnea și sângele, îi învățase El. Ce este născut din carne este carne, ce este născut din Duh este Duh. Adevărații închinători adoră pe Tatăl în Duh. Spiritul e plin de râvnă, carnea e neputincioasă. Duhul e Acela care dă viață. Carnea nu folosește la nimic. Dar acum când El revenea de dincolo, din lumea pur spirituală, acum, când era din nou Dumnezeul-om care apare și dispare, acum, când ucenicii erau atât de tulburați, Isus, dimpotrivă, pune accent pe materialitatea trupului Său.

„De ce sunteți tulburați? ... Uitați-vă la mâinile și picioarele mele. Pipăiți-Mă! ... Aveți ceva de mâncare?”

I s-au dat pește și miere și Isus a mâncat de dragul lor, cum mâncase de dragul lui Avraam... Nu a primit hrana doar ca jertfă, nu a atins-o cu vârful unui toiag, nu a mistuit-o un foc. Ci a mâncat-o sub  ochii ucenicilor înfiorați de prea mare fericire. După opt zile, făcându-Și iarăși apariția, acum însă, special pentru Toma, apostolul  frământat de îndoieli: „Adu-ți degetul încoace... Adu-ți mâna ta și pune-o în coasta mea... ” Apoi, după alte câteva zile, Isus a pregătit un mic decor atât de omenesc, atât de familiar ucenicilor galileeni. Un foc pe țărmul lacului Ghenezaret, pe plaiurile copilăriei, unde le dăduse întâlnire, încă din seara ultimei cine. Câțiva pești sfârâiau pe jăratic... Câteva pâini așteptând pe un ștergar... Nimic fantomatic, nimic prea ceresc. Veniți de prânziți. Și Isus a frânt pâinea și a împărțit peștii, așa cum făcuse de atâtea ori. Dar după ce au prânzit toți cu inima plină de fericire, Isus-Mesia s-a sculat în picioare. „Simone, fiul lui Iona, Mă iubești tu mai mult decât ceilalți?” Începe pregătirea pentru a doua misiune. Investiția lui Petru, profeții, secrete strategice încredințate celui investit, ca odinioară lui Iosua, lângă Ierihon și lui  Ilie pe muntele Horeb.

Despărțirea

Au fost 40 de zile de întrevederi emoționante. Isus Mesia, biruitor al lumii, al lui Satan și al morții, li s-a înfățișat viu ucenicilor Săi prin multe dovezi, arătându-Se odată unui grup de peste 500 de frați.

Apoi, în a 40-a zi, fiind din nou în mijlocul apostolilor, El și-a întins mâinile ca să-i binecuvânteze... Și nici nu și-au dat seama când picioarele care purtau încă urma cuielor, pecetea acestui pământ, picioarele care n-au vrut să se desprindă de pe cruce până la împlinirea tuturor suferințelor anunțate prin profeți, picioarele acestea s-au desprins acum de pe țărână ca un abur. Isus se detașa dintre ei într-o ascensiune lină, tăcută, fără tumultului unei nave cosmice și fără fastul protocolar al unui împărat pământean. Isus urca spre cer și apostolii nu puteau rosti un singur cuvânt, un singur Aleluia! O despărțire cu buzele înghețate, dar unică in istoria omenirii. 22 de ochi, privindu-L țintă, L-au urmărit pe Isus fără a clipi, până când un nor L-a ascuns cu pânza lui albă... Era oare un nor fizic?

„Bărbați galileeni, de ce stați și vă uitați spre cer? Acest Isus care s-a înălțat la cer din mijlocul vostru, va veni în același fel cum L-ați văzut urcând la cer.” Acesta a fost mesajul pe care Dumnezeul-om, părăsind cerul planetei noastre, l-a trimis prin îngeri, ca mângâiere, preaiubiților Săi.

Ruah Hacadoș

După 10 zile, într-unul din cartierele Ierusalimului, pe la 9:00 dimineața, s-a auzit un vâjâit puternic care a venit din cer și a stăruit catva timp asupra unei case, cutremurând-o. Totodată, niște flăcări s-au lăsat de sus asupra aceleiași locuințe. O mare mulțime s-a strâns atrasă de ciudatul fenomen. Era ziua cincizecimii, sărbătoarea primului seceriș, unul din simbolurile legii și una din cele trei sărbători care grupau Israelul în Ierusalim. Și era vremea să se împlinească simbolul. Căci Isus fusese prezentat prin Ioan Botezătorul ca Acela care boteza cu Duhul Sfânt și cu foc. În adevăr, în locuința asupra căreia coborâseră flăcările se vedeau vreo 120 de bărbați și femei din Galileea, toți îngenuncheați și cu mâinile înălțate în rugăciune, vorbind, fiecare în altă limbă, despre lucrurile minunate ale lui Dumnezeu. Mulțimea adunată îi privea cu uimire, deși nu au lipsit ironiile. Atunci, din mijlocul Galileenilor, s-a ridicat în picioare un bărbat mai vârstnic, adresându-se mulțimii. „Bărbați iudeii, ascultați cuvintele mele. Aceasta este ceea ce a fost spus prin profetul Ioel: În zilele de pe urmă... Voi turna din Duhul Meu peste orice făptură omenească. Fii și fiicele voastre vor prorocii, tinerii voștri vor avea vedenii și bătrânii voștri vor visa visuri. Da, chiar și peste robi și peste roabe voi turna în zilele acelea din Duhul meu și vor proroci... Bărbați israeliți, pe Isus din Nazaret, om adeverit de Dumnezeu prin minuni, semne și lucrări, pe Omul acesta, pe care voi l-ați răstignit, Dumnezeu l-a înviat și noi toți suntem martori ai Lui... Să știe bine dar, casa lui Israel Dumnezeu a făcut Domn și Mesia pe acest Isus pe care voi l-ați răstignit!”

Și marele Apostol Chifa (stâncă), pescarul Simon (salcia  de odinioară din care Isus făcuse o stîncă și Stanca din care Isus scotea acum apă vie) Simon Chifa, a vorbit cu multe alte cuvinte inspirate de Duhul  Sfânt. „Fraților, ce să facem?” Au întrebat mii de israeliți, străpunși la inimă. „Pocăiți-vă, a răspuns a apostolul, și fiecare să fie botezat în numele lui Isus Mesia... Apoi veți primi darul Duhului Sfânt.” Atunci au fost botezați aproape 3000 de inși. Acesta era primul seceriș al lui Isus prin Duhul Sfânt și prin biserică, prima înrolare pentru Căpetenia Oștirii lui Dumnezeu. Peste câteva zile, s-au alăturat încă 2000 de suflete. 35 de ani a durat această chemare în Israel. Dumnezeu dorea să fi răspuns întregul popor ales. (Așa cum înțelesese de mult Moise: „O, de-ar fi tot poporul lui Dumnezeu numai profeți!”)

După aceea, Isus a grupat pe toți cei înrolați, adunându-i prin forța împrejurărilor în Ierusalimul spre care venea armata. Scoțându-i din cetatea căzută în dizgrație înainte de distrugere, mâna nevăzută i-a trecut Iordanul, i-a ocrotit în Perea, iar de acolo, după căderea Ierusalimului, i-a trimis în cele patru puncte cardinale. Astfel, nu legiuni de îngeri, ci legiunile lui Israel, înrolate sub steagul lui Isus, au dus omenirii, vestea cea bună a iertării prin jertfa lui Mesia și vestea vieții veșnice. Aceste legiuni de îndrăgostiți de Dumnezeu s-au dăruit lumii, suferind cu primele generații dintre neamuri, căsătorindu-si copiii cu acești păgâni (goimi) încorporați în Israelul duhovnicesc (biserica) și încredințând, apoi, steagul Evangheliei în mâinile fraților Corinteni, Galateni, Efeseni, Romani... Ei au împlinit, astfel, simbolul lui Iosif, salvatorul popoarelor, și au împlinit cuvântul profetic din Isaia: „Vine vremea când voi strânge toate neamurile... Și voi trimite la neamuri pe cei ce vor scăpa din Israel... În ostroavele depărtate care n-au auzit vorbindu-se niciodată de Mine și n-au văzut slava Mea; Slava Mea printre neamuri. Vor aduce pe toți frații voștri din mijlocul tuturor neamurilor... Și voi lua și dintre ei pe unii ca preoți și Leviți”  zice Domnul (Isaia 66:18-21.

Misiunea către umanitate

„Este prea puțin lucru să fii Robul Meu ca să ridici semințiile lui Iacov și să aduci înapoi rămășițele lui Israel. De aceea, Te pun să fii Lumina Neamurilor, ca să duci mântuirea până la marginile pământului” (Isaia 49:6).

Peste fața adâncului era întuneric...

În pragul marii opere de mântuire săvârșite de Isus, omenirea întreagă, văzută cu ochii duhovnicești, nu era altceva decât un imens ocean întunecat, înfiorat de suspine. Căci ici-colo erau suflete care purtau în ele rana unor deznădăjduite aspirații către adevăr, moralitate, către un salvator spiritual, către divinitate.

Era o iluzie aspirația către adevăr, deoarece popoarele lumii nu aveau nici scriptura, nici Duhul Sfânt. Nu aveau altceva decât tradiții caricaturizate, legendele idolatriei. Doar ici-colo se puteau auzi, în sinagogi, cuvintele Torei și ale profeților. Era o iluzie aspirația către moralitate, deoarece cotropitorul spiritual al omenirii, șarpele din Eden fusese până atunci despot atotputernic. Era o iluzie aspirația către un mântuitor al sufletului, deoarece Isus era încă necunoscut. Iar aspirația către divinitate era cu totul sufocată de mitologie, care îi arăta pe dumnezei ca senzuali, egoiști, odioși.

Străbătând acest ocean întunecat și furtunos, legiunile lui Israel, înrolate în 35 de ani de chemare la pocăință au dus până departe mesajul lui Isus, puterea lui Isus, Isus însuși. Isus a fost răspunsul lui Dumnezeu la toate bunele aspirații ale umanității. Oamenii care suspinau după adevăr au găsit în Isus mai mult decât adevărul: au aflat puterea eliberatoare a adevărului, oameni care au găsit în Isus mai mult decât morală: au descoperit izvoarele bucuriei duhovnicești care întrece cu mult bucuria de a fi o ființă morală. Oamenii însetați după mântuire au găsit în Isus mai mult decât o solie de pace: au intrat în contact cu un Dumnezeu-frate găsit mai mult decât un Dumnezeu moral, sfânt, drept. Au cunoscut un Dumnezeu părinte, revelat în Fiul Său. Un Dumnezeu care nu cerea nici ritualuri, ci încredere și dragoste. Un Dumnezeu care reda omenirii viața eternă pierdută în Eden.

Viitoarele misiuni

Israelul de azi, Israel care a rămas străin de Isus timp de două milenii, smochinul sfânt care s-a uscat, dar n-a putrezit, acesta e obiectivul cel mai apropiat al lui Mesia, obiectiv spre care a și început să-                                       Și întoarcă fața. Căci astăzi mai mult de 100 de mii de evrei și-au și deschis inima pentru Isus! Dacă alunecarea lor, scria apostolul Pavel, a îmbogățit lumea, ce va însemna convertirea lor. Ce emoționant eveniment stă înaintea noastră și se înfiripă chiar! Isus, Dumnezeul -om, se va descoperi în curând lui Israel cu hohote de plâns, așa cum s-a descoperit Iosif în Egipt fraților săi. Atunci se va împlinii profeția din cartea lui Zaharia: „Voi turna peste casa lui David și peste locuitorii Ierusalimului un duh de îndurare și de rugăciune și își vor întoarce privirile spre Mine, pe care l-au străpuns. Îl vor plânge cum plânge cineva pe singurul său fiu și îl vor plânge cu amar, cum plânge cineva pe un întâi născut... Țara se va tângui, fiecare familie în mod deosebit: familia casei lui David (evreii creștini)... Familia casei lui Nathan (evreii legaliști sinceri)... Familia casei lui Levi (preoții)... Familia casei lui Șimei (hulitorii)... Și toate celelalte familii” (Zaharia 12:1: 10-14), fiecare după vinovăția ei... Și cei ce se vor simți mai vinovați, aceea îl vor iubi pe Isus mai mult... „În ziua aceea, se adresează Dumnezeul lui Israel, îmi vei zice: bărbatul meu, și nu-Mi vei mai zice, stăpânul meu!” (Osea 2:16). Frica de Dumnezeu va fi înghițită de iubirea de Dumnezeu. Și iubirea aceasta va fi fără egal. Căci cei din urmă vor fi cei dintâi.

Apoi va fi instaurată împărăția slăvită a lui Isus, împărăția profețiilor gloriei. După împărăția luptei spirituale, prefigurată prin David, va urma împărția de pace, prefigurată prin Solomon prin tot ce era dumnezeiesc în David și Solomon. Isus va fi împărat peste tot pământul, preot în veac (Psalmul 110:4). Isus va fi judecătorul națiunilor. Ele își vor făurii din săbiile lor fiare de plug și din sulițele lor cosoare (Isaia 2:4, Mica 4:3). Popoarele vor transforma uneltele războiului fizic în unelte de pace. Iar Israelul va depune armele războiul spiritual și va lua uneltele spirituale ale Păcii. Prorocirile se vor sfârși, vorbirea în limbi va înceta. Exorcismul nu va mai avea obiect. Păcatul nu va mai avea putere. Satan va fi izolat (Apocalipsa 20:1-3). Cei irecuperabili vor fi eliminați (Matei 25:41-46). Astfel, în prezența lui Isus, se va construi, în condiții de pace Templul spiritual pregătit în luptă și suferință.

Așa cum David a pregătit, prin Duhul, modele după care Solomon a turnat în aur, argint sau bronz, instrumentele de cult potrivit nevoilor existențe, tot așa după modelul copiilor lui Dumnezeu, se vor făuri, prin educație, caracterele noi ale celor ce vor alcătui popoarele împărăției. (Un simbol al acestei lucrări, al lucrării prin educație, este, în cărțile vechiului legământ, cărturarul Estera, activând după rezidirea Templului - învierea celor răscumpărați și după reînălțarea zidurilor Ierusalimului -  generală; iar în cărțile noului legământ sunt frunzele pomului vieții care servesc la vindecarea popoarelor lumii). În urmă, va veni sfârșitul, când împăratul Isus va da împărăția în mâinile lui Dumnezeu-Tatăl... Pentru ca Dumnezeu să fie totul în toți (1Corinteni 15:24-28. (Isus rămânând în veșnicie alături de Tatăl pe scaunul suprem - Apocalipsa 22:3).

Sub un cer nou, pe un pământ nou, în Ierusalimul coborât din cer și pe întreaga planetă, în împărăția eternă a dragostei, pe când Satan și moartea, Se vor împlini aceste făgăduințe din cartea profetului Isaia: nu vor mai fi în el nici copiii cu zile puține, nici bătrâni care să nu-și împlinească zilele. Căci cine va muri la vârsta de 100 de ani va fi încă tânăr, și cel ce va muri în vârstă de 100 de ani va fi blestemat ca păcătos (Isaia 65:20). Sub un cer nou, pe un pământ nou... Căci vechea materie, ca și celelalte umbre, celelalte simboluri ale lucrurilor viitoare, își vor înceta slujba ce le fusese încredințată... În locul lucrurilor dintâi (Apocalipsa 21:1-40), vor apărea lucrurile Eterne (Isaia 65:17; 66:22).

Părtășia cu Iisus

„Căci ne-am făcut părtași ai lui Cristos dacă păstrăm până la sfârșit încrederea nezguduită de la început ”(Evrei 3:14).

Umblarea pe apă

Viața cu Isus, umblarea prin credință, este un fapt extraordinar. Este umblare pe apă. Isus, a umblat cel dintâi pe apă. Petru a umblat și el pe apă: cu o înfrângere, când mergea spre Isus, fără înfrângere când s-a întors cu Isus. Dar nici Isus, nici Petru nu au luptat cu valurile, ci au călcat peste ele. Această părtășie cu Isus. Nu e o luptă cu păcatul. Lupta cu păcatul e viața sub lege. Viața cu Isus e înălțare cu El, mai presus de legile morale.

Orice om poate avea credință. Căci o poate cere. Și credința este singurul bun care se poate cere lui Dumnezeu fără credință... Orice veți cere de la Tatăl meu în Numele Meu vă va da. Orice. Deci și credința. Orice. Aceasta e o făgăduință. Preotul Zaharia nu a crezut în făgăduința îngerului Gabriel. Dar cele făgăduite s-au împlinit totuși. Și împlinirea i-a adus credință

Chiar și cea mai mică credință e suficientă pentru primirea primului dar al lui Isus Mesia: iertarea păcatelor. Nu toți israeliții din robia egipteană aveau o mare credință. Totuși toți au fost izbăviți, toți au fost trecuți prin Marea roșie. Ceea ce acordă Mântuitorul chiar pentru o fărâmă de credință este iertarea. Paraliticul din Capernaum n-a rostit niciun singur cuvânt despre păcatele sale. Și totuși, Isus Dumnezeu i-a spus: păcatele îți sunt iertate! Cât de vinovat se face cel ce respinge această iertare necondiționată de nimic, căci până și credința se acordă de îndată ce o ceri. După iertare, Isus ne așteaptă cu drag la o viață de părtășie cu El, ne așteaptă umblarea pe apă cu Isus, intimitate în bucurie sfântă, în lucrare și în luptă.

Bucurie: Înălțarea spre lucrurile de sus lăsând în urmă mădularele păcatului (vezi Coloseni 3:1). Așezarea la picioarele Domnului, risipa adorației, vasul de Nard.

Lucrare și luptă: mistrie și sulița (vezi Ieremia 4:16), jug și cruce.

... Zero... + 

Un om cu păcatele iertate care se străduiește să facă fapte bune, seamănă cu un om sărac care, deși este dator cu 10 milioane de lei, nu se gândește la o ieșire din impas, ci se îndeletnicește cu agonisirea unui mic capital, din slabele lui resurse. Pentru realizarea dorinței lui, el trebuie mai întâi să scape de neplătibila datorie să scape de minusurile balanței lui economice și să devină... un zero. Abia atunci, fiecare leu economisit va fi cu adevărat al său, va constitui o valoare reală. Omul cu păcatele iertate e un zero moral. Dar fiecare faptă bună, pregătită de Dumnezeu mai dinainte, e abia atunci cu adevărat o valoare pozitivă un capital strâns în cer, o treaptă suită pe scara desăvârșirii.

Câtă vreme suntem în mocirla păcatului, faptele noastre bune sunt ca o haină mânjită. Abia după spălarea noastră în sângele lui Hristos, putem realiza fapte bune fără a le întina.

Mielul pascal

Mielul pascal înjunghiat la ieșirea lui Israel din Egipt a fost un simbol care spunea multe despre Isus și despre părtășia cu El. Mielul pascal marca începutul ciclului vieții religioase anuale. Isus este începutul vieții noastre cu Dumnezeu. Mielul pascal era fără cusur. Isus a fost și este desăvârșit.

Mielul pascal era înjunghiat fără vină. Isus a fost străpuns de cuie și înjunghiat de suliță, fiind osândit fără vină. Mielul pascal suferea nu numai în clipa înjunghierii, ci suferea și până atunci, timp de patru zile, deoarece, din ziua de 10 Nissan până în ziua de 14 Nissan, era despărțit de mamă și de turmă. Isus a avut, de asemenea, de îndurat nu o singură suferință, ci două: una pentru starea de robie a omului față de păcat. După cum este scris: mângâiați, mângâiați pe poporul meu... Strigați-i că robia lui se va sfârși, că nelegiuirea lui va fi ispășită, căci Ierusalimul va primi din mâna Domnului de două ori cât toate păcatele lui (Isaia 40:1-2).

Mielul pascal, Mielul pus deoparte în ziua de 10 Nissan, era singura ființă al cărui sânge era condiția salvării în ziua de 14 Nissan. Isus, respins în ziua de 10 Nissan, era singura ființă al cărui sânge era condiția salvării în ziua de 14 Nissan. Isus, respins în ziua de 10 Nissan, a fost singura ființă al cărui sânge, dăruit în zilele de 14 și 15 Nisan, a putut și poate să salveze din păcat și moarte. Suferința din ziua de 14 Nisan a fost pentru Israel, căci Isus era încă al lui Israel. Sângele curs, apoi, din Ghetsimani  până la Golgota a fost pentru popoarele-neamuri. Iar sângele curs din inimă a fost din nou pentru Israelul de  azi, căci fiind atunci mort, El nu mai aparținea romanilor, ci din nou legii, lăsându-se e străpuns în vederea sabatului.

Mielul pascal era înjunghiat pentru a deveni o hrană salvatoare a fiecărei familii în parte. Isus a adus salvarea Sa popoarelor și nu indivizilor, ci fiecărui ins luat împreună cu familia Sa (vezi Fapte 11:14; 16:3). Mielul pascal trebuia nu numai să dea sânge, ci să și moară Isus n-a zburat la cer după ce a spus pe cruce: s-a isprăvit, ci ne-a iubit până la capăt. Nu ne-a dat numai suferința și sângele Lui, ci și moartea Lui. Dacă ne însușim prin credință, în legământ, această moarte, Satan nu mai are niciun drept asupra noastră (vezi Romani 7:1-6); (Apocalipsa 2:1-10). Mielul pascal nu trebuia să fie numai însângerat, numai omorât, ci și consumat. Isus a zis: cine mănâncă trupul meu și bea sângele meu, are viață. Cuvintele mele sunt Duh și viață. Carnea nu folosește la nimic. Cine mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu, (cine Mă primește ca Duh și viață, rămâne în Mine și Eu rămân în el și în cine rămân Eu, aduce mult rod; căci, despărțiți de Mine, nu puteți face nimic.

Și, în sfârșit, mielul pascal trebuia consumat nu oricum, ci cu azimi și cu verdețuri amare. Părtășia cu Isus nu poate fi trăită fără curăție de inimă și fără suferințe.

Libertate prin iubire

O mireasă, atrasă de o himeră, de dorința nebună de a găsi libertatea absolută, a fugit în noaptea nunții din casa mirelui ei. A rătăcit multă vreme în  neștire și, în cele din urmă, a trebuit să treacă pe o punte îngustă, pe deasupra unei mlaștini. După ce a mers un timp pe punte a privit apa murdară și s-a înfiorat-o. A încercat să înainteze, dar, a făcut un pas greșit și a căzut în mlaștină. S-a ridicat cu greu pe punte și, văzându-și rochia și vălul întinate a început să plângă. A pornit mai departe, dar a căzut din ce în ce mai des. Și a ajuns apoi într-un loc unde simțea că mlaștina e foarte adâncă, e un abis. Privea cu groază cum calcă în apa murdară. Și, deodată, un fior ciudat i-a străbătut inima. A simțit atunci că o putere magică o atrăgea în adânc. A simțit că amețește și cade. Dar în clipa aceea, două brațe puternice au cuprins-o. Era mirele ei. El a cuprins-o de mijloc ca într-un clește și au pornit fericiți, lipiți unul de celălalt. Astfel, și frica de mlaștină și atracția ei au dispărut. Ajunși iarăși pe mal, au pornit amândoi alergând. Acel puternic clește care o ținea de mijloc îi inspira o minunată bucurie. Ea simțea că zboară, că nimic nu o poate smulge din brațele preaiubitului ei! Și abia atunci, strânsă în cleștele iubirii, a înțeles că libertatea absolută, fără iubire, e un neant înspăimântător.

Puterea păcatului este frica și atracția. Dar unde este Duhul Domnului, acolo este libertate (2 Corinteni 3:17).

Libertate și dragoste. Iar dragostea izgonește frica (1Ioan 4:18), înfrânge atracția păcatului (1 Ioan 3:6). Libertatea e Secretul biruinței. Priviți la Isus! (Evrei 12:2). Umblați după lucrurile de sus (Coloseni 3:1-2). Faceți prin Duhul să moară faptele cărnii, păcatul (Romani 8:13). Cultivând intimitatea cu Isus, revenim la libertatea inițială în punctul de plecare din Genesa. Dar îl depășim într-o spirală care ne duce spre Edenul ceresc. Acum, în calea noastră nu mai sunt pomi interziși, nu mai sunt statute de robi, ci brațele salvatoare ale iubirii. Dragostea lui Hristos ne strânge. Dar nu ne strivește. Ci prezența Lui, încleștarea brațelor Lui, e continuă salvare, continuă biruință, continuă fericire.

Totul îmi este îngăduit! (1 Corinteni 6:12) spunea marele apostol al neamurilor. Totul îmi este permis. Dar nu mai am nevoie de nimic, căci am găsit totul în intimitatea lui Isus! Totul îmi este îngăduit ca să depășesc Legea prin dragoste. Oamenii care nu se iubesc, consultă legea. Oamenii care se iubesc nu mai au nevoie de ea. Iar copiii lui Dumnezeu au dragostea lui Dumnezeu în ei. Totul îmi este îngăduit! Ce stare fericită! Ce luptă dădeau apostolii pentru a o face înțeleasă! Suntem ai lui Dumnezeu! Satan nu mai poate fi acuzator, organ juridic, împotriva casei lui Dumnezeu, împotriva familiei divine. Sângele lui Isus Mesia ne curățește, dragostea Dumnezeului-părinte ne iartă, căci esențialul nu mai stă în a nu greși ci  în a privi la Isus, a iubi, eliberați de frica de păcat și de obsesia lui.

„Veți cunoaște (veți iubi) adevărul” a zis Isus care este El însuși adevărul, împlinirea tuturor simbolurilor. „Veți cunoaște adevărul și adevărul vă va face liberi! „Nu vă plecați sub jugul robiei, sub jugul legii,” scrie apostolul Pavel. „Purtați vă ca oameni liberi! , ca fii ai lui Dumnezeu,” îndemna apostolul Petru. „Legea desăvârșită... e Legea slobozeniei,” afirma apostolul Iacov.

Robi și fii

Constrângerea și fericirea nu pot coexista. Ori, Dumnezeu vrea fericirea noastră. Iată de ce El nu se bucură de cei ce rămân robi, deși sunt chemați pentru înfiere. Și, iată de ce, nu se bucură nici de cei care Îl preamăresc fără convingere, ca Elifaz, Billdad și Țofar, ci preferă nedumeririle sincere ale lui Iov. Nu se bucură de supunerea silită, morocănoasă a fiului rămas acasă, ci de întoarcerea cu lacrimi a fiului risipitor. Dumnezeu a întreprins totul pentru a realiza o împărăție a deplinei libertăți, a dragostei, a fericirii. De la Iosua până la Saul, timp de peste patru secole, în Israel, fiecare fă ceea ce-i plăcea (Judecători 17:6). Și abia când au dorit un rege, au aflat că Dumnezeu doamnea peste ei... (Vezi 1 Samuel 8:7. În împărăția eternă, fiecare copil al lui Dumnezeu va face ce-i va plăcea! Căci a face voia lui Dumnezeu va fi pentru ei totdeauna o bucurie.

În Evanghelia apostolului Ioan citim: Isus avea să moară pentru popor (pentru Israel). Și nu numai pentru acest popor, ci și ca să aducă într-un singur trup pe copiii lui Dumnezeu cei risipiți (Ioan 11:47-52. Dar, în aceeași Evangheliei este scris: tuturor celor ce l-au primit, Isus le-a dat dreptul de a se face copii ai lui Dumnezeu (Ioan 1:12). Asta înseamnă că în lume sunt și copii ai lui Dumnezeu și copii ai oamenilor (vezi 1 Samuel: 8:7). Și unii și alții, înrobiți de păcat. Iar Tatăl ceresc îi așteaptă și pe unii și pe alții. Dar nu pe unii la scara principală și pe alții la scara de serviciu, ci pe toți la scara familiei, la ușa dragostei. Căci, așa cum ne învață în verset, Dumnezeu a închis pe toți oamenii în neascultare, ca să se îndure de toți (Romani 11:32). Nu toți răspundem însă la fel față de această îndurare. Și unii ca fii și alții ca robi.

De aceea, când citim în biblie că cineva e numit rob, trebuie să cerem de la Dumnezeu lumina, ca să înțelegem dacă e vorba de un rob prin naștere sau un rob prin atitudine față de Dumnezeu, un rob față de păcat sau un rob în sensul de slujitor (vezi Maleahi 3:18), fie în frică, fie în dragoste față de Dumnezeu.

De pildă, în scrisoarea către romani cap. 6 citim: „Voi erați odinioară robi ai păcatului, dar acum v-ați făcut robi ai lui Dumnezeu.” E vorba aici numai de o schimbare a stăpânului? Chiar și așa în cazul de față ar fi mers! Dar e mai mult decât atât. Căci apostolul se adresează unor oameni chemați să fie sfinți, unor ramuri altoite în măslinul sfânt, deci unor oameni născuți din Dumnezeu, robi acum din dragoste, slujitori fericiți.

Tânărul bogat care a alergat înaintea lui Isus-Mesia, făcea parte din Israel, din casa lui Dumnezeu, dar avea o inimă de rob. Robul nu rămâne mereu în casă, spunea Isus-Mesia. Robul nu ia parte la ospăț, chiar dacă e rob care a fost întrebuințat pentru pregătirea ospățului. Cu atât mai puțin dacă e un rob al păcatului. Fiul rămâne totdeauna.

Cei doi robi entuziaști din pilda talanților au avut răsplata de a auzii cuvintele: veniți să luați parte la bucuria stăpânului vostru! Căci, așa cum citim în cartea proverbelor: „Robul înțelept depășește pe fiul care aduce rușine și va împărți moștenirea cu frații acestuia.” Iosua și Caleb erau în legământul robiei, ca întregul Israel. Dar pe când fiecare israelit a primit câte un ogor, Iosua și Caleb, oamenii însuflețiți de un alt duh, au primit, după porunca Domnului, câte-o cetate. Erau și ei robi, dar slujiseră  ca fii.

Moise a fost și el un rob prin legământ și prin starea de nevârstnicie a lui Israel (vezi Galateni 4:1-2). El avea o slujbă de rob (vezi Evrei 3:5), mijlocind un legământ de robie (vezi Galateni 4:24). Dar și el a avut un înflăcărat zel de fiu. Cât despre Isus Mesia, el a fost un fiu născut în chip unic, împlinind cea mai înaltă slujbă de fiu (vezi Evrei 3:6), slujba legământului familial, cu o dragoste atât de desăvârșită. Și-a ascuns gloria de Fiu unic, de împărat al universului și de Erou suprem, sub o înfățișare de rob (vezi Filipeni 2:7). În zilele cele mai glorioase, el a trecut în ochii unora ca un impostor și în ochii altora ca victimă.

În Deuteronom 17:18 -19; 31:9-13, citim că legea lui Dumnezeu trebuia să fie păstrată cu grijă de preoți, auzită odată la șapte ani și citită în fiecare zi de regi. Hrana spirituală era proporțională cu chemarea, cu perspectiva. Matca unui stup și albinele lucrătoare se nasc din același fel de ou. Diferența de hrană face ca regina să trăiască de zeci de ori mai mult ca albinele-roabe.

O femeie care trăise în temere de Dumnezeu, s-a arătat în vis, după moartea ei, unei rude, zicându-i: Vino, să-ți arăt cum trăiesc eu în cer. Și ruda a fost condusă, în vis, într-un oraș de o frumusețe care întrece orice imaginație. Locuința defunctei era un cămin cu tot ce trebuia pentru o fericire ideală. Da, sunt foarte fericită, foarte fericită, spunea. Totuși, vino, să-ți arăt unde locuiesc frații... Și din curtea locuinței, femeia i-a arătat rudele sale, undeva, pe o poziție culminantă, o construcție sferică, strălucind ca o diademă de stele. Acolo sunt frații... Și, pe când femeia, care era îmbrăcată în alb, se uita oarecum visătoare la acele frumuseți, a apărut un bătrân care i-a zis: Elena, te duci acum pe pământ și spui vântului din cutare loc... să bată până în cutare loc... Defuncta și-a cerut iertare de la ruda ei și s-a grăbit să plece pentru a împlini porunca primită. Era roabă, o slujitoare în spirit de robie. Simbolismul imaginilor e limpede.

Cine slujește din dragoste e fiu. Cine slujește din frică e rob. Omul se ascunde în robie deoarece, conștient sau nu, ascultă de puterea care îl reține împotriva predării depline. Ori, fericirea cea înaltă începe de la predarea deplină.

Legea și dragostea

Legea naște pentru robie. Dragostea naște fii. Legea impune, dragostea dă. Legea cere o zi din șapte. Dragostea dă toată săptămâna, toate zilele, toată viața.

Legea cere a 10-a parte din binecuvântările pământești, dragostea dă totul. Ea nu-și oprește nimic pentru desfătări egoiste. Legea ține zile de sărbători, zile de cult. Dragostea ține tot anul. Legea ritualizează simboluri. Dragostea le împlinește. Legea înalță altare și junghie jertfe. Dragostea înalță idealuri și se aduce jertfă pe sine. Legea stârnește valurile. Dragostea se înalță ca Isus peste ele. Legea presupune un stăpân. Dragostea are un Tată. Legea e o trudă cu simbrie. Dragostea e o cunună imperială.

Predestinare și răspundere

Nu atârnă nici de cine vrea, nici de cine aleargă, scria apostolul neamurilor, ci de Dumnezeu care are milă... Dar îmi vei zice: atunci de ce mai bagă vină... Dar, mai degrabă, cine ești tu ca să ceri socoteală lui Dumnezeu (Romani 9:16: 20). Totuși, Isus, învățătorul ceresc, a lăsat de multe ori să se înțeleagă adevărul și realitatea răspunderii noastre. Vai, rațiunea noastră nu poate suprapune aceste două principii. Poate nega pe fiecare în parte, dar nici nu le poate suprapune. De ce? Predestinarea și liberul arbitru aparțin de două legități deosebite. Predestinarea e o lege din sfera puterii creatoare, liberul arbitru e o lege din sfera operei create.

Pentru a ilustra, putem să luăm aceea ciudată linie pe care matematica o numește semidreaptă. Această linie are un capăt, o limită: punctul numit origine. Iar în direcția opusă e nelimitată. . Și totuși, ciudat lucru, matematica o acceptă și rațiunea nu-i poate contesta posibilitatea de a exista. Fiecare din cele două caractere e posibil. Iar coexistența lor în semidreaptă nu poate fi negată. Dar, acceptând-o, mi-am trădat, fără să vreau, legile rațiunii. Cum să-mi explic acest fapt? O semidreaptă nu este o realitate care aparține unei singure legități.

Ea străbate două sfere, deci două legități. . Pornește din sfera limitatului și ajunge în nelimitat. Pentru un observator, din sfera operei create, semidreapta e un concept absurd. Dar asta nu o împiedică să existe și să fie un concept logic, pentru Stăpânul și Observatorul tuturor sferelor.

Semidreapta destinului meu își are punctul limită, originea, în inima mea. Pe când cealaltă extremă pătrunde în Dumnezeu și este pentru mine o taină. Rațiunea mea nu o poate urmări până acolo. Nu-și poate face despre ea decât o imagine schematică și diformă. Predestinarea e o lege din divinitate, e un bun al lui Dumnezeu, e capătul nemărginit. Liberul arbitru însă e punctul, e limitarea din mine, e un bun al meu. Și sunt, astfel, pe deplin răspunzător de toate acțiunile mele... cu toate că ele sunt, nu pot să știu cum, predestinate...

Cat de sus sunt cerurile față de pământ, spune Dumnezeu, (absolutul), atât de sus sunt căile mele față de căile voastre și gândurile mele față de gândurile voastre!

Picături de Nard

Adevărul

Cel mai frumos poem e adevărul pentru că adevărul e Isus. Cu cât îl cunoști pe un om mai bine, mai în adevăr, cu atât ți se pare mai mic. Cu cât Îl cunoști mai bine pe Isus, Îl vezi pe El mereu mai mare și pe tine mereu mai mic. Isus-Adevărul vrea să trăiască în fiecare dintre noi o viață nouă. Nu o copie. Nu o imitație. Ci o viață originală. Așa cum fiecare floare, la rândul ei, e un original și nu o reeditare.

Mesajul florilor

Învățătorul umanității a zis: Uitați-vă cu luare aminte cum cresc crinii de pe câmp. Ei nici nu torc nici nu țes. Totuși, vă spun că nici Solomon, în toată gloria lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre ei (Matei 6:28-29).

Urmărește viața unei flori. Sămânța, primul colț, primul mugur, prima frunză, primul boboc, primele petale, totul e frumos. Dar prima corolă se ofilește și moare. Și, astfel, apare cea dintâi notă de inestetic în tot frumosul de până acum. Prin frumosul ei, prin desfășurarea grațioasă în spațiu, prin coloritul uimitor, prin gingășia și complexitate țesutului, prin farmecul miresmelor, floarea e un mesager. Ea ne aduce în inimă nostalgia cerului. Prin nefrumosul ei, accidental însă, prin ceea ce e neconcordant cu tot conceptul ei, floarea e un semn și poartă în ea consecința dramei din Eden, a căderii omului, a omului pentru care floarea a fost creată. Căci firea a fost supusă deșertăciunii cu nădejdea că și ea va fi izbăvită din robia stricăciunii ca să aibă parte de slobozenia slavei copiilor lui Dumnezeu (Romani 8:20-21). Când vom fi cu Isus în Eden, crinii câmpurilor vor cânta psalmi împreună cu noi...

Mesajul turmelor

Blândele oi pasc pe dealuri. Din adâncul pădurilor adulmecă lupi, urși, lei... Sărmane turme, sărmane oițe, cum ați dăinuit voi de mii de ani între atâtea specii carnasiere? Cum de nu v-au șters demult și urma copitelor pe pământ. Aveți voi coarne de taur, colți de mistreț, gheare de vultur, venin de șerpi? Nu. Nu avem nici coarne puternice, nici colți spintecători, nici gheare sfâșietoare, nici venin ucigător. Dar avem cu noi o mare taină... Un păstor.

Mesajul cifrelor

Un trib, care nu cunoscuse încă elemente ale civilizației hipertehnice, descoperă, într-o poiană din junglă, un avion. După primele minute de tulburare, încep raționamentele. Nu e o pasăre, căci e ceva gol pe dinăuntru. Nu-i o plantă, căci nu are rădăcini. Nu-i un idol, nu e o colibă, nu e o plută, nu e un templu... Și totuși e ceva ciudat.

Simetria, varietatea formelor, ciudățenia materialelor, complexitatea și unitatea, totul generează uimire, deși totul e o taină. Tot așa ne apar în biblie cifrele. Simetrii și legături ciudate, un simbolism care te  face să bănuiești un sistem, totul uimește, dar totul rămâne o taină. Cifra 7 pare a fi celula structurală de bază. Cele 7 zile ale creației cele 7 duhuri ale lui Dumnezeu, cele 7 milenii, cele 7 peceți ale judecății, cei 7 ori 7 (49) ani ai ciclului jubiliar, și 70 ori 7 (490) ani hotărâți asupra cetății sfinte, al șaptelea  patriarh al omenirii, Enoh, primul răpit la cer, cele 7 zile de azi, sugerând o veșnicie sfântă, al șaptelea număr prim: 17, ziua învierii lui Isus - Dumnezeu, etc.

Apoi șapte cu doi: trei, cinci ani de secetă anul ți-am zis Ilie 7/2: la jumătatea săptămânii a încetat valoarea jertfelor simbolice (vezi Daniel 9:27), 7/2: la jumătatea săptămânii creației apar soarele, Luna și stelele, 7/2: la jumătatea celor 7 milenii soarele profeției s-a întunecat peste Israel de la Maleahi la Isus - Mesia, 7/2: Soarele, Luna și stelele lucrării profetice sunt lovite la mijlocul celor 7 sunete de trompetă etc. Apoi 7/2 egal 3,5 ani, cinci ani egal 42 de luni, vremea încălcării Ierusalimului în prim ciclu, 42 de luni, vreme simbolică de suferință (vezi Apocalipsa 11:2; 12:14; 13:5) etc. Apoi 7/2 ani egal 42 luni egal 1260 de zile de peregrinare a Femeii învăluită în soare (Apocalipsa 12:6,1260 de zile, vremea simbolică de lucru a fiecăruia dintre cei doi martori din Apocalipsa 11. Și 7/2 ani egal 1260 zile, de unde 1260, considerat ca număr în sistemul numeric septimal, este echivalent cu 483 în sistemul numeric zecimal 483 fiind numărul de ani de la edictul de rezidire a Ierusalimului până la înfățișarea lui Isus - Mesia înaintea lui Israel (vezi Daniel 9:25) etc.

În fața acestei țesături matematice profetice, , Ca tribul necontactat de civilizație în fața primului avion. Toate acestea sugerează un sistem, dar nu îl definesc și nu-i dau cheia. Dar în inima noastră se naște uimire și dor după Adevărul deplin.

În cosmos

Plutim în cosmos, călătorind pe scoarța unei planete  În jurul nostru, totul duce spre nemărginit. Ni s-a dat posibilitatea de a avea un larg și simbolic sentiment de libertate. Plutind pe o navă cosmică fără fuzelaj protector și fără curele de siguranță. Umblăm, sărim, dansăm, nimic aparent, nici un cablu, nici un lanț, nu ne leagă de scoarță, deși suntem bine ținuți pe ea... Slavă Domnului! Privim direct și atât de liniștit spre oștirea de astre care evoluează întotdeauna ca pe o boltă și niciodată ca pe un abis...

Înțelepciunea care ne-a creat ne-a făcut să purtăm deopotrivă și caractere ale materiei și aspirații mai presus de ea. Semănăm în parte cu animalele și plantele care ne înconjoară, dar am fost creați ca să purtăm între ele chipul divinității, ca să fim regi ai planetei. Ni s-a adresat chemarea cea mai înaltă cu putință: aceea de a fi copii ai lui Dumnezeu și frați ai lui Isus, Locuitori ai cerului, regi și preoți ai Pământului. Plutim în cosmos și învățăm să-l adorăm pe Creator!

Regele incomparabil

Au fost mulți regi în lume care s-au bucurat de glorie. Dar n-a existat și nu există decât un singur rege, ai cărui adoratori trăiesc, se culcă și se trezesc purtându-i cu bucurie imaginea în inimă și cântând-u-L fericiți în adunări, în locuințe și pe toate drumurile pământului. Acesta e Isus.

Rațiune și revelație

Așezat la pupitru sau în camera de studiu, doctorul Faust meditează... Mi-e dor de izvoarele vieții... Dorim revelația și ea nicăieri nu strălucește mai impresionat și mai frumos ca în Noul testament. Bătrânul Faust deschide Evanghelia lui Ioan și citește: la început era Cuvântul. Cine mă ajută mai departe se întreabă doctorul. Dar el nu invocă Duhul care a inspirat Evanghelia, și pune la lucru propria sa rațiune. Rațiunea e bună pentru lumea finită. Dar instrumentul de cunoaștere al celor nefinite e credința. Doctorul Faust își imagina că Duhul lui Dumnezeu coborâse lângă el. Doar lângă el nu era decât un câine și, în câine, Mephistofel... Eroarea aceasta e universală. Ne uităm la stele cu vătraiul și scormonim jăraticul cu telescopul.

Fără terminus

Divinitatea a creat nemărginirile. Nemărginiri în raport cu noi, mărginiri în raport cu divinitatea. Căci, dacă opera e nemărginită, autorul ei e mai mult decât nemărginirea. Eu, om, sunt o mărginire. trăiesc o măsură de viață și cunosc o măsură de adevăr. Cunosc în parte. Iar Isus ne-a adus din cer aceste făgăduințe: veți cunoaște pe deplin. Nu veți muri niciodată! Viața veșnică este aceasta: ca omul să cunoască pe Singurul Dumnezeu adevărat și pe Isus Hristos...

Dar chiar voi trăi veșnic? De ce m-aș îndoi, dacă sunt născut din Dumnezeu? Ce e născut din Duh este Duh. Spiritul vieții e supus morții?

Dar când voi cunoaște pe deplin, nu voi epuiza chiar atunci obiectul întregii veșnicii? Nu. Deoarece drumul care duce de la mine, mărginirea, la mai mult decât nemărginirea, nu poate fi altfel decât nemărginit! La fiecare pas pe acest drum voi cunoaște un nou adevăr. Îl voi cunoaște pe deplin. Și un infinit număr de adevăruri îmi vor rămâne mereu de cunoscut...

Glorie

Pentru toate motivele, glorie se cuvine numai Divinității. Razele gloriei sunt nocive pentru om. Dumnezeu e singurul care poate fi adorat oricât. Adorația divinității nu e un act ritual. Noi nu aducem glorie lui Dumnezeu numai pentru că I se cuvine, ci adorația noastră este expresia spontană a fericirii noastre.

Când înfloresc trandafirii

Toate profețiile care trebuiau să se împlinească înainte de revenirea lui Isus, sunt realizate. Trebuie doar să intre în puterea harului numărul deplin dintre toate națiunile lumii. Atunci va înceta călcarea în picioare a Ierusalimului. Atunci Mirele își va răpi Mireasa. El va coborî deasupra norilor pe vremea trandafirilor, așa cum a și plecat dintre noi, atunci când s-a înălțat liniștit pe dealul măslinilor. . Amin. Vino, Doamne Iisuse!

Cuprins

Isus era                                                                                                                                                              

Isus în cărțile vechiului legământ...

Ziua Domnului...

Misiunea către Israel...

Isus învăța Israelul...

Profeții...

Preludii...

Golgota...

Între moarte și înviere...

Dimineața învierii...

Shalom...

Misiunea către umanitate...

Viitoarele misiuni...

Părtășia cu Iisus...

Picături de Nard...