Prin sfințire se împlinește voia lui Dumnezeu:

   FIȚI SFINȚI, CĂCI EU SUNT SFÂNT și EU SUNT SFÂNT, EU, DOMNUL CARE VĂ SFINȚESC.

   Această împlinire este realizată de Dumnezeu prin Duhul Sfânt. Prin EL se desăvârșește lucrarea lui Dumnezeu în om, El este PECETEA cu care sunt pecetluiți credincioșii, ca semn că-I aparțin lui Dumnezeu până în ziua mântuirii. După cum înainte au fost închiși sub Lege, ca într-o închisoare, tot astfel, credincioșii sunt acum închiși ÎN HRISTOS, sigilați cu pecetea lui Dumnezeu Duhul Sfânt. Nimănui nu-i este îngăduit să rupă această pecete. Însuși Dumnezeu a închis și are cheile în mâna Lui. Asta înseamnă că acum El are stăpânirea deplină asupra celor pe care i-a câștigat în Hristos. Cercul s-a închis.

   Prin Duhul Sfânt, omul a devenit proprietatea lui Dumnezeu. Separată de lume, printr-o pecete care nu poate fi ruptă, Biserica sfinților AȘTEAPTĂ MÂNTUIREA FINALĂ. Comunitatea trece prin lume asemeni unui tren sigilat, printr-o țară străină. Precum corabia lui Noe a fost căptușită cu smoală pe dinăuntru și pe dinafară pentru a fi izbăvită de potop, tot astfel, drumul comunității sigilate se aseamănă cu trecerea corabiei prin potop.

   Scopul sigilării este RĂSCUMPĂRAREA, IZBĂVIREA, MÂNTUIREA, LA REVENIREA DOMNULUI ISUS HRISTOS. Iar arvuna care este Însuși Duhul Sfânt îi asigură pe cei pecetluiți că vor ajunge la țintă:

   CA SĂ SLUJIM DE LAUDĂ SLAVEI SALE, NOI, CARE NE-AM PUS MAI DINAINTE NĂDEJDEA ÎN HRISTOS. ÎN EL ȘI VOI, DUPĂ CE AȚI AUZIT CUVÂNTUL ADEVĂRULUI-EVANGHELIA MÂNTUIRII VOASTRE-ȘI AȚI CREZUT ÎN EL, AȚI FOST PECETLUIȚI CU DUHUL SFÂNT, CARE FUSESE FĂGĂDUIT ȘI CARE ESTE ARVUNA MOȘTENIRII NOASTRE, PENTRU RĂSCUMPĂRAREA CELOR CÂȘTIGAȚI DE DUMNEZEU, SPRE LAUDA SLAVEI SALE. (Efeseni 1.12-14)

   Sfințirea comunității înseamnă separarea de cei întinați, de păcat. Prin pecetluire, ea a devenit proprietatea aleasă a lui Dumnezeu, locuința lui Dumnezeu pe pământ, locul de unde judecata și împăcarea purced în întreaga lume. Sfințirea înseamnă că, de acum înainte, creștinii sunt orientați numai spre REVENIREA LUI HRISTOS, sunt păstrați pentru ea și merg spre ea.

   Pentru comunitatea celor sfinți, aceasta implică trei lucruri. În primul rând, sfințirea se va dovedi printr-o separare de lume fără echivoc. În al doilea rând, sfințirea se va dovedi printr-o umblare demnă de locul sfânt al lui Dumnezeu. Nu în ultimul rând sfințirea va rămâne ascunsă în așteptarea zilei lui Isus Hristos.

   Prin urmare și acesta este primul punct, sfințirea nu poate exista decât în cadrul comunității vizibile. Caracterul vizibil al comunității este caracteristica decisivă a sfințirii. Revendicarea de către comunitate a unui spațiu în lume și separarea de lume, care vine odată cu acest spațiu, demonstrează că ea este într-o stare de sfințire. Pecetea Duhului Sfânt sigilează comunitatea despărțind-o de lume. În virtutea acestei pecetluiri, comunitatea trebuie să susțină pretenția lui Dumnezeu asupra întregii lumi și totodată să revendice un anumit spațiu fizic pentru sine, trasând astfel granițe clare între ea și lume. Deoarece comunitatea este cetatea așezată pe munte, înteimeiată de Însuși Dumnezeu pe pământ- polis- deoarece, în această calitate, este proprietatea sigilată a lui Dumnezeu, caracterul ei politic nu poate fi separat de sfințire. Etica politică a comunității (Titlul unei cărți de Friederich Gogarten, 1932) își are temeiul numai în sfințirea ei. Lumea este lume și comunitatea este comunitate, dar Cuvântul lui Dumnezeu purcede dinspre comunitate în toată lumea mărturisind că al Domnului este pământul cu tot ce este pe el (Psalmul 24.1). Acesta este caracterul politic al comunității.

   O sfințire personală care caută să ocolească separarea vizibilă în mod public a comunității de lume confundă dorințele evlavioase ale instinctului religios cu sfințirea comunității, realizată prin moartea lui Hristos și prin pecetea lui Dumnezeu. Înseamnă trufie înșelătoare și o falsă dorință spirituală a omului vechi, care vrea să fie sfânt în afara comunității frățești vizibile.

   În spatele smereniei afișate de această interioritate se ascunde disprețul față de Trupul lui Hristos, față de comunitatea vizibilă a păcătoșilor justificați. Dispreț față de Trupul lui Hristos fiindcă Hristos a găsit cu cale să asume vizibil firea mea pământească și să o poarte la cruce. Dispreț față de comunitate fiindcă vreau să fiu sfânt doar pentru mine fără ceilalți frați. Dispreț față de păcătos, fiindcă printr-o sfințenie pe care mi-o acord singur, mă retrag din biserica mea, în forma ei păcătoasă.

   Sfințirea în afara comunității vizibile este sfințenia pe care mi-a atribui singur.