Potrivit învățăturii Sfântului Grigorie Palama precum și a doctrinei Bisericii Ortodoxe în esența Sa transcendentă Dumnezeu rămâne întotdeauna mai presus de orice experiență omenească a Sa. Dumnezeu este Creatorul „ex nihilo” și prin urmare necreat. Tot ceea ce este creat și în afara esenței lui Dumnezeu există doar prin voința sau energiile Sale. Această distincție între Creator și creaturi este exprimată printr-un termen grecesc care poate fi tradus ca „natură” sau „real”. Astfel este imposibil să existe natură care să fie atât creată cât și necreată.

Există însă o distincție între actul de naștere al lui Dumnezeu și actul creației. Fiul lui Dumnezeu este un act de esență al lui Dumnezeu, creația este un act al voinței dumnezeiști. În Iisus Hristos fiecare natură are propria sa voință și energii unite într-o singură ipostază. Drept consecință a interpătrunderii reciproce în ipostazul unic a voinței și a energiilor natura umană este îndumnezeită. Dar aceasta nu înseamnă că există un amestec sau o confuzie de naturi. Fiecare natură are propria sa energie sau propriile sale manifestări existențiale.

Potrivit învățăturii Sfântului Grigorie Palama între cele trei moduri de existență adică esența (natura), ipostaza și energia există un mod corespunzător de unire, unire care determină în final acea existență particulară. Astfel comuniunea de esență este proprie celor Trei Persoane ale Sfintei Treimi. Această comuniune este inaccesibilă naturii umane create care în mod esenţial sau natural nu poate intra în comuniune cu Dumnezeu. Unirea ipostasului se realizează în Iisus Hristos a cărui natură umană este una ipostatică cu Logosul. Unirea energiilor (sau prin „har”) care se datorează energiilor divine care având ca sursă Logosul pătrunde în natura creată pentru a o îndumnezeii. În felul acesta natura creată de Logos devine prin participare nu prin esență comuniune cu Dumnezeu Însuși. Această unire este posibilă datorită faptului că Iisus Hristos este atât sursa de îndumnezeire cât și de viață necreată deoarece natura Sa umană este creată prin natură și de asemenea necreată prin participare.

Din perspectiva aceleași linii de învățătură și hermeneutică ortodoxă deoarece Biserica este Trupul lui Hristos Euharistia însăși este participare la natura umană îndumnezeită a lui Hristos. Datorită acestei participări la Trupul și Sângele lui Hristos atunci când un creștin se împărtășește cu darurile sfinte acesta intră în comuniune reală cu energiile necreate ale lui Dumnezeu. Astfel Iisus Hristos face din fiecare creștin „un templu al întregii divinități pentru că însuși Trupul lui Hristos sălășluiește corporal în toată plinătatea divinității” (Col. 2.9). Cu alte cuvinte, Trupul și Sângele lui Hristos ca sursă de lumină a harului din afară îi poate lumina pe vrednicii creștini din dinlăuntru numai atunci când harul este „amestecat cu noi” și „există în noi”. (Gregorie Palama, Triadele I, 3,38). Aici, pentru Palamas, „înăuntru” nu este realitatea pur intelectuală a omului ci întreaga sa ființă. Căci potrivit lui Palama, „înăuntrul trupului” locuiește lumina divină pentru cei care au fost botezați întru Hristos.

Astfel deși încă posedăm un trup muritor și pătimitor nu mai putem fi atacați de diavol din dinăuntru. Acest lucru este posibil și pentru că și creștinii „logoi” originari nu au o existență separată și autonomă față de Dumnezeu ci sunt chiar energii ale Sale. De asemenea în Hristos prin „circumincessio idiomatum” umanitatea primește acces la Dumnezeu în energiile Sale „care nu sunt emanații divine ale lui Dumnezeu diminuat” (John Meyendorff) ci viața divină în adevăr. Îndumnezeirea nu suprimă umanitatea ci mai degrabă îi oferă omului șansa de a fi cu adevărat și pe deplin om. Comuniunea cu Dumnezeu devine comuniune de viață.

Prin urmare făcând divină propria sa natură umană prin întrupare Hristos a dăruit nu numai umanității în general ci și oricărei ipostaze umane individuale șansa îndumnezeirii prin libera alegere. Participarea la existența divină care altfel ar fi inaccesibilă este un dar de la Dumnezeu dăruindu-se pe Sine prin energia divină. Această energie divină este unică și în același timp tri-ipostatică. Caracteristicile personale ale lui Dumnezeu ca Treime nu se dizolvă într-o singură energie ci ipostaza divină există în relație interpersonală (perihoresis). Din acest motiv energia divină este o comuniune perfectă de iubire. Această iubire care unește ipostaza divină coboară prin energia sau acțiunea divină asupra omului pregătit, liber să o primească și capabil să se transcendă pe sine. Prin urmare îndumnezeirea este acea participare a omului creat la viața necreată a lui Dumnezeu „deși esența lui Dumnezeu rămâne mereu transcendentă și total neparticipabilă” (John Meyendorff). Prin îndumnezeire omul poate deveni Dumnezeu numai prin har sau energie, niciodată prin esență sau natură.

Sfântul Grigorie Palama credea de asemenea că există un „har al naturii” diferit de „harul îndumnezeitor”. Evident, prin „harul creat” pentru el nu înseamna „supranatural creat” în înțelegerea catolică tomistă. Pentru Sfântul Grigorie Palama, „harul creat” este „frumusețea originară a naturii umane create pe care Hristos a restaurat-o” iar „harul îndumnezeitor necreat” este realitatea vieții omului așa cum este trăită în Biserică. Astfel harul nu completează sau justifică natura adăugându-i un supranatural creat în măsura în care supranaturalul este viața divină, prin urmare este o realitate care este diferită existențial de creatură.

În același timp dacă Dumnezeu ar fi energii divine, naturale și esențiale dar create esența lui Dumnezeu care le posedă ar fi în mod egal creată (Gregorie Palama, Triade, 3,6). Energiile nu sunt nici esență, nici accidente. Cu toate acestea acestea implică o distincție în Ființa divină fără a o diviza. Aceasta arată de ce natura comună a Treimii ipostatice care este esență supranaturală și entitate de necunoscut este în același timp Dumnezeul viu care se revelează și se manifestă în actele și energiile Sale. Aceste energii nu au propriul lor ipostas ci provin din ipostasul divin ca semne ale existenței lui Dumnezeu. Acestea sunt numite energii necreate deoarece sunt de fapt „Dumnezeul dăruitor de sine”.

Energiile sunt enhipostaziate în măsura în care viața divină enhipostazată în ipostaza divină trebuie și aceasta enhipostazată în ipostaza umană. Din acest motiv prin Hristos însăși Treimea a devenit într-un mod imediat și direct accesibilă omului. Deoarece comuniunea ipostasului tuturor celor trei Persoane divine posedă o singură energie comună energiile ipostazate care deși aparțin celor trei ipostaze ca existență a lui Dumnezeu „ad extra” acestea sunt distincte de cele neipostatice. Astfel de vreme ce Dumnezeu în toată plinătatea Sa este întrupat prin energia și puterea ipostasului divin prin fiecare dintre aceste energii noi împărtășim tot Dumnezeul. Acesta arată cum Dumnezeu în timp ce se lasă cuprins de făpturi într-o manieră limitată a putut fi împărtășit în deplinătatea sa și cuprins fără să fie în pericolul de a se împarte. Cauza acestor energii este esența divină care este comună Tatălui, Fiului și Duhului Sfânt. Totuși întrucât consubstanțialitatea nu suprimă personalitatea energiile înseși rămân și se manifestă ca acte personale.

Prin urmare pentru că Dumnezeu a fost întrupat El a fost făcut accesibil experienței umane personale. Sfântul Palama consideră că pe Muntele Tabor apostolii au văzut prezența divină și harul sfințitor „însuși harul Duhului care va veni mai târziu să locuiască printre ei” (Triadele, III, 3,9). Astfel „în viziunea spirituală însăși lumina transcendentă a lui Dumnezeu apare doar cu atât mai complet ascunsă” (Triadele, II, 3,31). Cu alte cuvinte Dumnezeu nu poate fi văzut în esența sa „supraesențială” dar El poate fi văzut prin energiile Sale, prin harul divin necreat și prin gloria ipostazată. Dar fiecare putere și energie divină este Însuși Dumnezeu. Cu toate acestea „acestea nu compun ființa lui Dumnezeu” ci El este cel care le dă existența lor fără a le lua existența, întradevăr nu realitățile care îl înconjoară pe Dumnezeu sunt esența lui Dumnezeu ci El este esența lor, esența care vine din El-Care-Este” (Triade, III, 2,12). Cu toate acestea puterea energiilor este o putere necreată deoarece „rămâne încă atașată de sursa sa”. Este ceea ce Sfântul Grigorie Palama a numit „neseparabilitatea esenței și energiilor”. Omul primește de la Hristos o viață necreată pentru ca omul însuși să devină „necreat prin har”. Aceste energii sunt de asemenea necreate în așa fel încât atât în ​​Hristos cât și în creștinii botezați există un singur spirit indivizibil. Fecioara Maria este o astfel de persoană umană care este „limita creatului și a necreatului” (Omilia Adormirea Maicii Domnului). Sfinții de asemenea, „participă la Dumnezeu: nu numai că participă, ci și Îl comunică… Ei nu numai că trăiesc, ci și aduc viață, iar acesta nu este atributul unei facultăți create”. (Ag. Akindynos IV, 22). Sfinții nu primesc un alt har decât noi prin sacramente dar folosesc harul într-un mod mai vizibil și mai eficient. Astfel sfinții „deținând înțelegerea lui Dumnezeu posedă aceasta într-un mod de neînțeles”. (Triadele I, 3,17).

Totuși nici viziunea Sfântului Pavel nici îndumnezeirea sfinților nu au fost o modalitate de „a stăpâni pe Dumnezeu”, de a-L controla sau de a-L supune legii creaturilor. Nici la Schimbarea la Față nu a avut loc o schimbare în Hristos, nici măcar în natura Lui umană ci a avut loc o schimbare în modul în care apostolii L-au văzut pe Hristos în lumina veșnică a dumnezeirii Sale. Căci atunci când Sfântul Petru ne numește „divinae consortes naturae” (II Petru 1:4), el nu se referă la natura divină în sine ci la gradul în care această natură este capabilă să participe în energiile divine. Astfel deși Dumnezeu rămâne în Sine ca esență, transcendent și liber, putem intra în comuniune cu El prin participarea noastră la energiile Sale. Această experiență nu este doar pentru spiritualitatea monahală sau pentru „hesihaști” ci și pentru oricine împărtășește și trăiește „în gloriosul dar al Duhului”… aceasta fiind suficient și pentru a se uni cu plinătatea însăși al luminii dumnezeiști căci „se desparte fără a se împărți după felul trupurilor... acea lumină unică aparține într-adevăr unicului Hristos”. (Ag. Akind III, 6). Adevărata cunoaștere a lui Dumnezeu este comuniunea reală a omului (care are acum „ochiul Duhului”) cu harul datorită voinței sale și a unui act chenotic al lui Dumnezeu. Altfel transcendența absolută a esenței divine ar rămâne doar o abstracție dacă nu ar poseda „facultățile de prezență, de creație”. (Triadele, II, 2,5) Dar pentru că Dumnezeu posedă aceste facultăți putem vedea în noi înșine slava lui Dumnezeu când îi place lui Dumnezeu să ne îndrepte spre „tainele spirituale” (Triadele II, 3, II 17). Acest lucru este posibil în măsura în care Dumnezeu Tatăl trimițându-l pe singurul Său Fiu printre oameni pentru a se întrupa, Dumnezeu Tatăl a intrat în comuniune reală și directă cu umanitatea (nu numai prin îngeri) pentru a o transforma „într-un vehicul demn de a primi atotputernicul Duh” (Triadele III, 3,5). Cu toate acestea planul divin de mântuire a omenirii este realizat prin lăsarea umanității depline să-și păstreze libertatea participând la un proces nesfârșit de cunoaștere a esenței transcendente a lui Dumnezeu.

Doctrina palamitului despre energiile necreate ale harului nu ne oferă o nouă înțelegere nouă a lui Dumnezeu și a creației ci continuă să ne ofere o sinteză a metafizicii personaliste și existențialiste urmând în stilul său original linia tradițională a învățăturii ortodoxe, cea a Sfintei Scripturi şi a Părinţilor Bisericii. Nu în zadar în „Imnul Duminicii a II-a a Postului Mare” Biserica Ortodoxă îl numește pe Sfântul Grigorie Palama predicatorul harului.