Există zece trepte sau grade de iubire pe această scară pe care sufletul urcă spre Dumnezeu.

   Pe PRIMA treaptă SE AFLĂ mireasa din Cântarea Cântărilor când spunea FETE DIN IERUSALIM, VĂ JUR: DE-NTÂLNIȚI PE DRAGUL MEU, SĂ-I SPUNEȚI CĂ-S BOLNAVĂ DE IUBIRE. Dar această boală nu duce la moarte ci este întru preamărirea lui Dumnezeu căci prin ea sufletul moare pentru păcat și pentru tot ce nu este Dumnezeu, din dragoste pentru Dumnezeu, așa cum mărturisește David când spune A SLĂBIT DUHUL MEU adică se destramă legătura cu toate cele create, TÂNJEȘTE SUFLETUL MEU DUPĂ MÂNTUIREA TA. Așa cum bolnavul își pierde pofta de mâncare și plăcerea pentru orice lucru, tot astfel și sufletul aflat pe această treaptă pierde gustul oricărui lucru pământesc și pare bolnav, așa cum i se întâmplă celui care iubește. Pe această treaptă a iubirii, sufletul își pierde gustul și dorința de orice și vede pălind tot ce ține de trecut. Or, această boală asaltează sufletul numai în cazul în care, de sus, se revarsă o avalanșă de foc după cum spune David în versetul următor: Vei pune deoparte o ploaie de bună voie, Dumnezeule, pentru moștenirea Ta și ea a ajuns sleită de puteri - Ps. 68,68, 10. O astfel de boală și desprindere de toate este prima treaptă a drumului către Dumnezeu cum am arătat mai sus când am vorbit despre sfâșierile pe care le îndură sufletul când începe să urce pe scara purificării contemplative. Am văzut că într-o astfel de stare sufletul nu mai găsește gust pentru nimic, nici desfătare, nici mângâieri și nici liniște. Astfel, el se va grăbi să părăsească această treaptă pentru a urca pe cea de-a doua treaptă.

   Pe A DOUA TREAPTĂ, sufletul Îl caută pe Dumnezeu fără încetare. Mireasa, căutându-și Mirele în timpul nopții și negăsindu-l pe patul pe care ea zăcea moleșită, ne spune: MĂ VOI SCULA... ȘI-L VOI CĂUTA PE DRAGUL SUFLETULUI MEU. Acest lucru îl face fără odihnă, precum am amintit și după cum ne învață David: CĂUTAȚI-L PE DOMNUL... CĂUTAȚI ÎNTOTDEAUNA FAȚA LUI și căutându-L în toate nu se oprește nicăieri până nu-L găsește, așa cum Mireasa întreba de Iubitul ei pe paznici, plecând mai departe și părăsindu-i pe aceștia. Tot astfel, Maria Magdalena nu s-a oprit la îngerii de la mormânt. Pe această treaptă, sufletul este așa de preocupat de gândul îndreptat spre Iubitul său încât îl caută pe acesta pretutindeni, aflându-se cu fiecare gând alături de el. Orice ar vorbi sau ar face, este doar în legătură cu el și pentru el, fie că mănâncă sau doarme, fie că stă treaz, fie că face ceva, singura sa grijă este cel Iubit așa cum arătam mai sus vorbind despre chinurile iubirii. Aici sufletul se află pe calea însănătoșirii și își strânge puteri noi pe această a doua treaptă pentru a porni îndată, supus unei noi purificări contemplative, înspre cea de a treia care realizează în el următoarele efecte.

   Cea de A TREIA TREAPTĂ a scării iubirii îndeamnă sufletul în acțiune, insuflându-i zel și căldură pentru a nu da greș. Profetul regal David, vorbește despre o astfel de stare după cum urmează: FERICT ESTE OMUL CARE SE TEME DE DOMNUL, CARE ÎȘI AFLĂ DESFĂTAREA ÎN PORUNCILE LUI! Dacă frica, ce nu este altceva decât o fiică a iubirii, este capabilă să dea naștere unei asemenea dorințe, ce efect va avea iubirea însăși? Pe această treaptă, sufletul consideră toate faptele mărețe realizate pentru cel Iubit drept nimicuri, consideră multul drept puțin lucru, timpul lung în care îl slujește ca fiind scurt, căci arde în el vâlvătaia iubirii. Lui Iacob, cei șapte ani cât a mai trebuit să slujească după scurgerea primilor șapte ani i se păreau a fi un scurt răstimp datorită puterii dragostei sale. Dacă dragostea lui Iacob îndreptată numai spre o ființă umană a avut o putere așa de mare, de câtă forță va dispune iubirea față de Creator dacă aceasta a cuprins un suflet aflat pe a treia treaptă a iubirii? El este stăpânit într-atât de iubire încât îndură mari suferințe și regrete că nu poate face mai mult pentru Dumnezeu și, dacă i-ar fi îngăduit să-și dea viața de mii de ori pentru El, ar fi mângîiat. În tot ceea ce face, el se consideră a fi inutil, viața sa însăși i se pare a fi fără folos. De aici rezultă un alt efect miraculos asupra sufletului și anume: convingerea fermă că el este cea mai mizerabilă dintre toate făpturile, mai întâi, pentru că iubirea îl învață tot mai limpede cât de mult îi este îndatorat lui Dumnezeu, apoi, pentru că, recunoaște el, chiar dacă ar face multe pentru Dumnezeu, toate faptele i se vor părea greșite și nedesăvârșite, din toate născându-se tulburări și suferințe, arătându-i că nu slujește cum se cuvine unui Stăpân atât de măreț. Pe această treaptă, sufletul este foarte departe de a mai nutri dorințe deșarte de mărire, de a se mai îngâmfa și de a-i mai judeca pe alții. Asemenea griji și altele asemănătoare le îndură sufletul pe cea de a treia treaptă și aceasta îi dă curajul și puterea de a o urca pe cea următoare.