Mama, loden, brâdușe de toamnă

   Mama nu era decât rar îmbrăcată elegant; nu avea mâini pentru poșetă, că-i erau “pline de copii”.

   Eram cinci: patru fete și un băiat cărora-și dăruise mâinile, brațele, noi fiind “ poșetele mamii”.

   Era frumoasă, cuminte, serioasă și energică, fără să se plângă de oboseli sau vreun timp pierdut. Când își îmbrăca lodenul, mă apropiam să-i simt textura care mirosea a mentă și busuioc.

   La gât, purta cel mai frumos batic, verde-crud, imprimat cu model oriental, din mătase naturală, iar toate împreună, o făceau și mai frumoasă.

   Aș fi vrut să nu-și mai schimbe hainele dar, n-ar mai fi fost ea, împărțită nouă și tuturor problemelor pe care le aveam.

   Mama cânta dumnezeiește… un leagăn, pâine era cântecul ei. Atunci, mergeam în vârful picioarelor să n- o deranjez să cânte, termine, minunatul ei timp atât de prețuit de mine.

   Era de lângă Moreni, de la poalele Munților Bucegi. Ne povestea din copilaria ei împreună cu fratii și surorile, zece la număr.

   Curăția mamei era frumoasă, știa să arate această parte fără să fie nevoită să vorbească despre ea…  Mama a fost și mama fraților mei, plecați prea devreme… timpul acela nu era vorbit în familie.

   Zestrea rămasă în urmă-i sunt rugile și viața trăită în prezența lui Dumnezeu.

   E toamnă și mă gândesc la vrednicia ei în acest anotimp ( ca și în celelalte), când pregătea conserve cu gustul care mi s-a întipărit în nări, suflet.

   Mama a avut în viață paltoane. dar mie mi-e dor de ea îmbrăcată în lodenul gri când își ținea fericită ultimul copil, Liviu, plecat devreme în lumini… Mama iubea brândușele de toamnă… când a plecat, ele s-au mutat în inima mea împreună cu mama îmbrăcată în lodenul gri.

   Alexandrina Tulics, 3 octombrie 2022, Delafield