Ignorarea sinelui ne împiedică să fim recunoscători pentru darurile Sale. Motivul este următorul: o astfel de ignorare nu constă în neglijarea lucrurilor pe care le posedăm, ci în faptul de a nu ne restrânge în exclusivitate doar la examinarea sinelui sau la stăruirea asupra binelui sau răului propriu. O asemenea preocupare cu sine ne separă de dragostea curată și simplă, ne îngustează inima și ne îndepărtează tot mai mult de adevărata desăvârșire - și aceasta din cauză că acționăm într-un spirit de agitație, de îngrijorare, de neliniște, care vine din dragostea de sine.

   Dar, deși putem să ne ignorăm pe noi înșine, adică să nu ne ocupăm numai cu propriul interes, adeseori ne vom vedea totuși cum suntem cu adevărat. Nu ne vom examina sinele din pur egoism, ci, privind la Dumnezeu, deseori va cădea asupra noastră o lumină, să spunem, lăturalnică. E întocmai ca atunci când un om se uită la reflectarea altuia într-o oglindă mare; în timp ce se uită la acel om și se vede pe sine, fără să caute intenționat să facă asta. Așa ne vedem și noi cu claritate, în lumina pură a lui Dumnezeu. Prezența lui Dumnezeu, în puritate și simplitate, căutată cu credincioșie, este asemenea acelei oglinzi mari; în ea discernem și cea mai mică pată care ne murdărește sufletul.

   Un țăran care nu a ieșit niciodată din satul lui amărât e doar vag conștient de sărăcia lui. Dar du-l în palate și curți splendide și atunci își va da seama cât de mizerabilă e casa lui, cât de vrednice de plâns sunt zdrențele lui în comparație cu o asemenea splendoare. Tot așa și noi devenim conștienți de propria urâciune și nevrednicie când suntem puși față în față cu frumusețea și măreția lui Dumnezeu.

   Putem vorbi cât de mult vrem despre vanitatea și superficialitatea făpturii, despre scurtimea și nesiguranța vieții, despre nestatornicia averii și a prietenilor, despre iluzia grandorii -cu inevitabilele și amarele ei dezamăgiri-, despre pierderea nădejdilor strălucitoare, despre deșertăciunea a tot ceea ce realizăm și despre durerea relelor pe care le îndurăm. Toate aceste lucruri, adevărate cum sunt, nu ating inima, nu ajung departe, nu schimbă viața omului. El suspină sub robia deșertăciunii dar nu caută să-i rupă lanțurile.

   Dar când o rază de lumină cerească pătrunde în interiorul omului și el vede adâncimea bunătății, care este Dumnezeu, în același timp vede și adâncimea răului - făptura căzută. Atunci îi este silă de el însuși, își urăște sinele, îl condamnă, îi e teamă de el și renunță la el; se aruncă în brațele lui Dumnezeu și se pierde în El. Cu adevărat, pierderea acelui om e una binecuvântată, căci se găsește pe sine fără a se căuta. Nu mai are interese egoiste, dar totul se întoarce în folosul lui, căci toate se transformă în bine pentru cei care Îl iubesc pe Dumnezeu.

   El vede îndurările care curg peste slăbiciunea, păcatul și nimicnicia lui, vede și se bucură. Și aici e de observat că cei care nu au făcut încă un progres mare în lepădarea de sine văd toate aceste îndurări cu precădere în relație cu interesele lor personale. Căci darea completă la o parte a voinței proprii se întâlnește atât de rar în această viață, încât foarte puține suflete sunt în stare să privească la îndurările pe care le-au primit din altă perspectivă decât din aceea a lor. Se bucură de mâna atotputernică care i-a mântuit, să spun așa, în ciuda lor înșiși.

   Dar sufletele cu adevărat pure, complet detașate de sine, așa cum sunt sfinții din cer, simt aceeași bucurie și dragoste datorită îndurărilor revărsate asupra altora ca și asupra lor înșiși. Căci, ignorând în întregime sinele, ei iubesc ceea ce-I place lui Dumnezeu, bogățiile harului Său, slava Lui, așa cum se văd atât în sfințirea altora cât și a lor. Totul este la fel, pentru că eul a încetat să mai existe, nu mai este decât Dumnezeu în toți, pentru a fi iubit, adorat - El este bucuria unică a dragostei adevărate, dezinteresate. Un astfel de suflet exultă de uimire în fața îndurărilor Lui, nu pentru el, ci din dragostea pentru Domnul. Îi mulțumește Domnului că voia Lui s-a împlinit, iar El S-a glorificat și cere să vină Împărăția Lui conform rugăciunii Tatăl nostru.

   Dar cu excepția acestei stări binecuvântate, în general sufletul este plin de recunoștință pentru beneficiile de care e conștient. Și așa cum nimic nu e mai periculos decât încercarea de a trece dincolo de chemarea noastră, la fel nimic nu e mai dăunător vieții spirituale decât faptul de a pierde din vedere hrana care e potrivită nevoilor actuale și de a ținti la un standard de perfecțiune mai înalt decât cel corespunzător nouă. Când sufletul se simte profund mișcat de recunoștință pentru tot ceea ce Dumnezeu a făcut pentru el, o asemenea recunoștință trebuie întreținută cu grijă, așteptând vremea când Dumnezeu va găsi de cuviință să-l purifice și mai mult de toate elementele sinelui.

   Copilul care încearcă să umble singur înainte de a fi sosit vremea pentru asta va cădea negrești; el nu trebuie să rupă curelele prin care doica îi dirijează pașii. Să fim mulțumiți să trăim cu recunoștință și să fim siguri că, deși ea poate fi amestecată cu interes propriu, totuși ne va întări inima. Să iubim îndurările lui Dumnezeu nu numai pentru Sine Însuși și gloria Lui, ci și pentru noi înșine și fericirea noastră veșnică. Dacă, mai târziu, Dumnezeu va lărgi inimile noastre, astfel încât ele să conțină o dragoste mai pură, mai generoasă, o dragoste care să-I aparțină Lui fără rezerve, atunci vom putea, în siguranță și fără ezitare, să ne predăm acelei dragoste care este mai aproape de desăvârșire.

   Așadar, în timp ce adori îndurarea lui Dumnezeu și ești plin de admirație și uimire față de ea, în timp ce dorești, mai presus de orice altceva, să împlinești voia Lui, în timp ce te minunezi de bunătatea cu care El a făcut un vas ce părea a fi de ocară să devină un vas de cinste, adu-I cele mai bogate mulțumiri de care ești în stare. Și amintește-ți că cel mai pur dintre toate darurile lui Dumnezeu este puterea de a iubi toate darurile Lui, de dragul Lui, nu de dragul tău.