Fiorii iei românești

... Mă văd cu tichetul de pâine în mâna transpirată, pe care-l dădeam vâzătoarei, Tanti Oti, care mă privea peste ochelari întrebând-mă:

   - De când stai la rând?

   O priveam, orientându-mă după copiii care se întorceau cu ghiozdanele în spate spunându-i:

   - De - azi dimineață!

   Așa calculam rândul scăunelelor cu femeile în vârstă, bastoanele puse deoparte sau proptite de gard, copiii mici și plângăcioși în brațele fraților sau surorilor, grupul femeilor care vorbeau de vecine, mâncăruri, murături și rețete de preparat pâinea dac-ar fi avut făină ce se dădea tot pe cartelă.

   Mă văd la Fântânile Negre, mică, de vreo cinci ani, lângă fetele și femeile tinere care-ntinseseră rufele săpunite la soare "să se-nflorească", să le aprindă textura în timp ce lucrau, coseau "pui sau pe muște " ii splendide, ce semănau cu dealul Ursului primăvara...

   O dadă mă striga:

   -Sandă, hai-n-coa' să probez cămașa asta pe tine!

   De ce m-au trecut fiorii când m-am văzut îmbrăcată prima dată cu cămașa care-mi vorbea românește?

   De ce credeam, parcă simțeam că, acele floricele sunt scoase din mine și zâmbeau, jucau pe trupul meu?

   De ce nu îndrăzneam să spun nimănui că ''din mine ies flori la lumină, joacă pe piepții și mâinile cămășii, cântă și chiuie în versuri?"...

   Sunt aceeași ca în copilărie când așteptam pâinea, mă scăldam în jgheabul fântâniței, lângă fetele mari ale satului care-mi crescuseră pe trup ia mea, românească...

   noiembrie, 2022-Delafield