Dawn Stefanowicz, într-un interviu cu Jim Graves

Dawn Stefanowicz a crescut într-un cămin în care dorinţele sexuale ale adulţilor erau mai presus de nevoile şi binele ei. Astăzi ea luptă pentru căsătoria tradiţională şi pentru dreptul copiilor de a avea o mamă şi un tată.

Căsătoria între persoanele de acelaşi sex este o chestiune controversată, care atrage atenţia multor politicieni şi celebrităţi şi căreia i se acordă o atenţie deosebită la ştiri. În timp ce dezbaterea se află în plină desfăşurare, o problemă centrală este trecută cu vederea, crede autoarea şi vorbitoarea canadiană Dawn Stefanowicz: cum îi afectează pe copii faptul de a creşte într-un cămin în care părinţii sunt de acelaşi sex?

Multe state permit deja cuplurilor de acelaşi sex să adopte copii, o practică ce va fi şi mai mult consolidată prin lege, deoarece mai multe state eliberează certificate de căsătorie cuplurilor homosexuale. Mai mult, unii homosexuali au proprii lor copii din relaţii heterosexuale anterioare cu persoane de sex opus. Dawn prezintă un punct de vedere rareori auzit în discuţiile publice; tatăl ei a fost implicat activ în stilul de viaţă homosexual, iar ea se descrie ca fiind „crescută sub umbrela LGBT” [gay, lesbiene, bisexuali şi transgenderi].

Dawn s-a născut în Toronto. Tatăl ei a devenit un homosexual activ de la o vârstă fragedă. Era un om de afaceri de succes. Dorind copii, s-a căsătorit, iar din relaţie s-au născut Dawn şi cei doi fraţi ai ei, unul fiind geamăn cu ea. După ce Dawn şi fratele ei au fost concepuţi, tatăl lor a pus capăt relaţiilor sexuale cu soţia lui şi a căutat relaţii homosexuale în locuri de întâlnire pentru homosexuali renumite din Canada şi Statele Unite. Dawn era adesea dusă în multe locaţii de acest gen, chiar şi când era copil. Tatăl ei a avut numeroşi iubiţi homosexuali şi i-a adus în familie. La vârsta de cincizeci şi unu de ani, în 1991, a murit de SIDA.

Astăzi Dawn locuieşte în Ontario, Canada. Este contabil autorizat, creştină, apărătoare publică al copiilor care cresc în cămine cu cupluri de sex opus căsătorite şi apărătoare vocală a căsătoriei tradiţionale. Este căsătorită de douăzeci şi opt de ani cu un bărbat şi are doi copii adolescenţi. În anul 2007 a publicat Ieşind dintr-o situaţie dificilă: Impactul creşterii şi educării copiilor de către părinţi homosexuali, o carte despre experienţa ei de a fi crescut în lumea LGBT. Cu ocazia celei de a cincea aniversări de la apariţia cărţii ei, a discutat cu revista Raportul Lumii Catolice.

Jim Graves: De ce ai decis să împărtăşeşti în cartea şi prelegerile tale publice povestea creşterii tale „sub umbrela LGBT”?

Dawn Stefanowicz: M-am simţit îndatorată. Am depus mărturie în faţa Comitetului Afacerilor Legale şi Constituţionale ale Senatului Canadian la Ottawa în anul 2004, pentru a-i convinge să nu includă „orientarea sexuală” în legea delictelor bazate pe ură, din cauza restricţionării libertăţii de exprimare şi a libertăţii religioase. Ulterior am depus aceeaşi mărturie în faţa conducerii unei şcoli. Aproape imediat, activiştii „gay” care fuseseră aduşi cu autocarele – şi ar trebui să spun că îmi displace termenul „gay”, dar este atât de folosit în zilele noastre, încât îl voi folosi – au început să strige la mine în timp ce îmi ţineam discursul, încât nu se mai putea auzi ce spuneam. Am fost întreruptă de o mulţime de ori. Am fost îngrijorată pentru propria-mi siguranţă, aşa că am rugat un gardian de pază să mă însoţească până la maşină. Am mers acasă şi am început să scriu cartea. Vroiam să-mi împărtăşesc experienţa de a fi fost crescută într-un cămin cu părinţi de acelaşi sex.

Graves: Un lucru pe care îl accentuezi este că nu ai observat niciodată o relaţie monogamă în familia ta.

Stefanowicz: Corect. Pentru copiii ca mine, doar fiindcă părinţii sunt „parteneri”, nu înseamnă că sunt şi monogami. Monogamia în comunitatea de homosexuali înseamnă „monogamie în serie”, adică ai un singur partener pentru câteva luni şi apoi mergi mai departe sau eşti într-o singură relaţie, dar simultan ai parteneri multipli. Studiile arată că majoritatea relaţiilor masculine homosexuale devin deschise încă din primul an. Un articol recent publicat în New York Times a confirmat acest fapt – 50% dintre „căsătoriile” între persoane de acelaşi sex devin deschise, adică se „deschid” spre alţi parteneri sexuali încă din primul an. Tatăl meu putea fi într-o relaţie de „dedicare” pe termen lung cu partenerul lui, dar exista o înţelegere cu partenerul lui că vor exista relaţii sexuale şi cu alţii.

Am crescut fără să fiu înconjurată de cupluri heterosexuale obişnuite. În casa noastră se aflau partenerii tatălui meu şi alţi prieteni ai lui, iar ei mă luau adesea la locurile de întâlnire ale comunităţii LGBT. Eram doar un copil, dar am fost expusă la activităţi sexuale făţişe. De exemplu, pe când aveam doar nouă ani, tata m-a luat cu el la un magazin erotic din centrul oraşului. A motivat că vrea să fiu expusă sexualităţii devreme în viaţă, ca să nu fiu pudică. Nu exista nicio intimitate în privinţa sexualităţii. Sexul era ceva foarte public; era parte a culturii homosexuale.

Mă lua să văd şi lucrări de artă ale artiştilor homosexuali, ale căror picturi şi sculpturi integrau simboluri falice. Mă lua chiar pe plajele de nudişti unde se întâlneau bărbaţii homosexuali. Vroia chiar să mă dezbrac şi eu, dar nu am făcut-o. În locuri ca acelea bărbaţii se „pescuiau” reciproc, propunându-se unul altuia pentru sex. Existau locuri prin apropiere unde puteai merge să faci sex. Exista o întreagă reţea; dacă venea poliţia, se anunţau unul pe altul şi se opreau din activitatea sexuală.

Toate acestea erau înaintea erei internetului, dar tot exista o reţea incredibilă, pe care comunitatea homosexuală o folosea pentru a se informa despre locurile de întâlnire unde puteau merge pentru o „partidă rapidă de sex”. Astfel de locuri puteau fi plaje publice, săli de sport sau chiar parcuri din apropierea locurilor de joacă pentru copii. Tatăl meu mergea în căutare de parteneri sexuali în diferite locaţii peste tot în Canada. Îi plăcea să vină şi în Statele Unite; oraşele lui favorite erau San Francisco, Miami şi Fort Lauderdale. Căuta parteneri sexuali în locuri publice, găsea pe cineva în doar câteva minute şi mergea apoi undeva pentru a face sex.

De altfel, tata deţinea şi un apartament în centrul oraşului, lângă biroul său, unde se putea întâlni cu cineva pentru sex rapid.

Odată, pe când eram prin clasa a zecea, am fost încântată fiindcă tata a venit la şcoală pentru a mă vedea cum cânt în orchestră. Nu o mai făcuse niciodată. I-am văzut ochii holbaţi când a văzut băieţii adolescenţi cântând pe scenă cu mine. Atunci mi-am dat seama că nu se afla acolo pentru mine, ci ca să găsească bărbaţi tineri.

Graves: Cu timpul, când ai crescut, tatăl tău te-a folosit şi ca „momeală” pentru a atrage bărbaţi cu care dorea să aibă sex.

Stefanowicz: Da. Mă îndemna să mă îmbrac provocator, să port o anumită bluză scurtă, şi mergeam astfel împreună în căutare de parteneri sexuali în locuri publice. Un bărbat se poate identifica drept homosexual, dar tata ştia că lor le plăceau şi tinerele frumoase şi atractive. Sau puteam fi un mod de a atrage atenţia bărbaţilor bisexuali sau heterosexuali.

Tatălui meu îi plăceau bărbaţii bine îmbrăcaţi, curaţi şi respectabili, care erau mai tineri cu vreo zece ani decât el. Era întotdeauna cu câte un bărbat mai tânăr decât el, niciodată de o vârstă cu el sau mai bătrân. Cunoşteam o grămadă de bărbaţi homosexuali care aveau o preferinţă pentru băieţi adolescenţi care abia ajunseseră la pubertate. Îi căutau în special pe cei vulnerabili, ai căror taţi erau absenţi din familii.

Graves: Ai obiectat vreodată la modul în care tatăl tău te folosea astfel?

Stefanowicz: Nu-mi plăcea, însă eram devastată. Vroiam să-i fac pe plac şi să petrec timp cu el. De fapt, îi căutam dragostea şi căutam să fiu acceptată de el. Dar în schimb trebuia să-l accept eu pe el.

Graves: Iar tatăl tău a adus mulţi bărbaţi în casa voastră pentru sex.

Stefanowicz: Da. Asta a fost copilăria mea într-o mediu homosexual. Nu era un mediu sigur pentru creşterea copiilor. În primul rând, eşti expus la multe boli. Nu ştiu cum să mă exprim altcumva: sexul homosexual este mizerabil şi dezordonat. Vedeam cearşafuri murdare, acoperite de spermă, materii fecale şi gel lubrifiant. Prezervativele nu făceau parte din decor. Nu se ştia de SIDA pe atunci. De fapt, ani de zile mai târziu, când i-am împărtăşit medicului meu de familie cum am crescut, m-a trimis să fac aceleaşi analize la sânge pe care le făceau cei care erau implicaţi în relaţii homosexuale.

Diferiţi bărbaţi veneau şi locuiau pentru o vreme în camera noastră recreaţională. Pe când tata avea vreo treizeci de ani, un tânăr artist în vârstă de optsprezece ani a venit să locuiască cu noi. Aveau o relaţie sexuală, dar mergeau şi singuri la agăţat de bărbaţi. Aduceau bărbaţi acasă pentru sex în grup. Ochii mei de copil au văzut o grămadă de lucruri. Nu era o imagine frumoasă sau roză.

Fratele meu geamăn a văzut odată o partidă de sex în grup. Nu înţelegea cum de tata putea săruta alţi bărbaţi, dar nu-i putea arata afecţiune lui.

Graves: Ai fost abuzată sexual?

Stefanowicz: Am imagini de abuz sexual în mintea mea; am avut coşmaruri despre asta. Mama mi-a confirmat că am fost abuzată sexual de tata pe când eram bebeluş, dar nu a putut să confirme imaginile din mintea mea în care eram cu tatăl meu şi cu alţi bărbaţi. Mulţi alţi copiii, care sunt acum adulţi, care provin ca şi mine dintr-un mediu homosexual, mi-au împărtăşit că au fost abuzaţi. Există un risc mai mare de abuz într-un astfel de mediu.

Graves: Au fost partenerii tatălui tău drăguţi cu tine?

Stefanowicz: Câteodată găteau pentru mine, mă ajutau la lecţii sau mă duceau la anumite activităţi. Dar nu se aflau în casa noastră pentru mine sau pentru fraţii mei; erau acolo pentru tata. Şi eu, şi fraţii mei simţeam că nu eram importanţi. De altfel, chiar dacă diferiţi bărbaţi veneau şi locuiau cu noi pentru o vreme, ei nu au fost niciodată pentru noi ca un părinte sau ca un membru de familie.

Ar trebui să adaug că eu, ca femeie, nu m-am simţit valorizată, apreciată sau iubită. Era un mediu înjositor pentru mine. Am văzut multă confuzie privind identitatea sexuală; de exemplu, câteodată tata se îmbrăca în haine pentru femei. Sau îl vedeam pe câte un partener al tatălui meu că adopta un rol de „pseudofemeie”.

Graves: Ai fost martoră la moartea multora dintre ei.

Stefanowicz: Da. Unii prieteni ai tatălui meu s-au sinucis. Alţii au murit de SIDA. L-am văzut cu ochii mei chiar pe tatăl meu murind de SIDA.

Graves: Unde a fost mama ta în tot acest timp?

Stefanowicz: Mama a fost grav bolnavă de diabet cronic de la vârsta de optsprezece ani. Era de altfel şi o persoană cu un caracter slab. Se simţea rănită şi singură, dar nu se opunea pe faţă la ceea ce se întâmpla. Vedea anumite lucruri şi pleca. Din cauza bolii şi pasivităţii ei, încă de la vârsta de opt ani aveam o mulţime de responsabilităţi. Cea mai mare parte a gătitului şi curăţeniei cădea în sarcina mea.

Când s-au căsătorit, tata nu a avut nicio intenţie să-i fie credincios; s-a căsătorit cu ea doar pentru că vroia copii. După ce eu şi fratele meu geamăn ne-am născut, relaţiile lor sexuale au luat sfârşit.

Mama îl însoţea pe tata în vizitele lui în subculturile LGBT. De fapt, ea însăşi s-a implicat într-o relaţie cu o femeie, cam în perioada adolescenţei mele. Îmi amintesc că îi vedem pe partenerii tatălui meu cum îi aranjau mamei părul, i-l pieptănau sau i-l puneau bigudiuri.

Graves: Îţi urăşti tatăl?

Stefanowicz: Nu, întotdeauna l-am iubit pe tata, chiar dacă ce a făcut mi-a cauzat atât de mult stres, singurătate şi coşmaruri. Eram supărată pe tata din cauză că a pus nevoile lui mai presus de persoana mea. Simţeam întotdeauna riscul de a fi înlăturată, aşa cum i-a înlăturat pe mulţi parteneri de-ai lui. Îi căutam doar dragostea, dar el nu putea exprima afecţiune faţă de mine.

Când era pe moarte, m-am rugat într-un mod special pentru el. Vroiam să-l iert şi să capăt şi eu pace. Într-adevăr, l-am iertat.

Graves: Cum au fost ultimii săi ani?

Stefanowicz: Îi era dificil să se deplaseze, deci îi era greu să meargă în zonele în care putea căuta parteneri sexuali în locuri publice. SIDA i-a cauzat pete violete pe faţă şi pe corp, pe care încerca să le ascundă cu cosmetice, cămăşi cu mâneci lungi şi pantaloni. A început să slăbească şi şi-a pierdut energia. Ştia că se afla în faţa unei situaţii grave. Se simţea singur, de aceea încercam constant să-i spun că-l iubesc. Câteodată nu vroia să aibă nimic de-a face cu mine. Dar am învins până la urmă. În timp, mi-a împărtăşit neliniştile sale interioare. A fost abuzat sexual când era copil; tatăl lui a fost un alcoolic violent. A fugit de acasă la cincisprezece ani. Asta m-a ajutat să-l înţeleg şi să-l iert. Ştiam că nu mă puteam elibera dacă nu-l iertam.

Totuşi, încă mai aveam resentimente faţă de partenerii tatălui meu, în special faţă de ultimul. El şi tata au avut o relaţie „deschisă” timp de paisprezece ani. Mama nu era prezentă, el era cel care îl îngrijea pe tatăl meu. Tata era destul de înstărit, iar el ştia că putea obţine averea tatălui meu când acesta avea să moară. Niciunul dintre partenerii tatălui meu nu a fost ca un părinte adoptiv pentru mine; de fapt, eram ofensată că tata petrecea prea mult timp cu ei, şi nu cu mine. Ultimul său partener a murit de SIDA în 1996.

L-am văzut pe tata cu o zi înainte de a muri. Era puternic anesteziat cu calmante şi în dureri cumplite. M-a recunoscut cu greutate. I-am ţinut mâna. Tata i-a zis partenerului său: „Spune-i că o iubesc.”

Am observat şi că tata încă mai păstra o poză cu o barcă pe o mare liniştită pe care o cumpărasem pentru el cu mulţi ani în urmă. Am fost mulţumită că încă o păstra. Asta mi-a arătat că o preţuise. M-am rugat ca tata să capete pacea descrisă în tablou.

Graves: Iar acum, fiind adultă, ţi-ai revenit din experienţele negative ale copilăriei?

Stefanowicz: Pe la vârsta de treizeci de ani am făcut treisprezece luni de terapie. Zeci de ani am avut parte de insecuritate, depresie, deprivare de somn şi confuzie sexuală. Vindecarea mea a inclus confruntarea cu realitatea şi iertarea.

Graves: Cum a fost primită cartea ta?

Stefanowicz: Mulţi o susţin. Peste cincizeci de copii crescuţi în cămine cu părinţi de acelaşi sex, care sunt acum adulţi, m-au contactat, identificându-se cu experienţele mele. Bărbaţi care trăiesc în stilul de viaţă homosexual mi-au scris căutând răspunsuri. „Cum pot părăsi comunitatea homosexuală?”, mă întreabă ei, „fără suportul familiei sau al comunităţii, de care am nevoie?” Ei caută dragoste, compasiune şi ajutor. Le spun că nu sunt obligaţi să meargă pe acelaşi drum ca tatăl meu.

Aceşti oameni recunosc că s-au gândit doar la ei când s-au implicat sexual în relaţii cu alţi bărbaţi. Nu au văzut că alegerile pe care le fac îi rănesc pe alţii. Se bucurau doar de plăcerea de moment şi ignorau consecinţele. Iar femeile care se confruntă cu probleme lesbiene mă întreabă adesea despre mama.

Graves: Ce le spui criticilor tăi?

Stefanowicz: Mulţi sunt amăgiţi de acceptarea homosexualităţii în cultura noastră. Nu se gândesc la implicaţiile pe termen lung pe care acest mod de viaţă le are asupra copiilor. Dacă sunt critici răutăcioase, nu le răspund. Dacă sunt respectuoase, le răspund. Le spun că tatăl meu nu a găsit niciodată fericirea. Le fac cunoscut că îmi pasă de ei, că le înţeleg circumstanţele şi că am compasiune faţă de ei. Le spun că trebuie neapărat să găsească suport într-o comunitate în care să poată fi oneşti, să caute iertare şi să găsească mântuire prin Cristos.

Graves: Mulţi critici susţin că nu toţi homosexualii trăiesc o viaţă de promiscuitate ca tatăl tău.

Stefanowicz: Este adevărat. Dar dacă te asociezi cu comunitatea homosexuală, există un risc mai ridicat de a te implica sexual cu parteneri multipli. Studiile indică un nivel înalt de promiscuitate la bărbaţii care fac sex cu bărbaţi, iar incidenţa bolilor cu transmitere sexuală continuă să fie mult mai ridicată la bărbaţii care fac sex cu bărbaţi. Tatăl meu nu a fost unic în căutarea de parteneri sexuali în locuri publice; sunt mulţi alţi bărbaţi care au o energie nesfârşită în a se azvârli în legături amoroase de moment.

Graves: Ai fost, de asemenea, în contact cu misiunea catolică Courage pentru cei cu atracţie faţă de persoanele de acelaşi sex.

Stefanowicz: Da. Cofondatorul său, Părintele John Harvey, a fost incredibil de suportiv faţă de mine. M-a numit o femeie curajoasă, fiindcă mi-am făcut cunoscută povestea.

Graves: Şi care este părerea ta despre presiunile care se fac pentru recunoaşterea căsătoriei între persoane de acelaşi sex?

Stefanowicz: Am depus mărturie în faţa oficialităţilor din Canada, Statele Unite şi în alte locuri. Expun pe scurt povestea mea, iar apoi le reamintesc că, din punct de vedere istoric şi religios, căsătoria tradiţională este semnificativă. Este liantul care ţine strâns legate cultura şi societatea noastră, stabilind cadrul în care copiii pot fi educaţi cel mai bine într-un mediu sigur.

Apoi este problema monogamiei, despre care am discutat, şi importanţa pentru copii de a avea atât un tată, cât şi o mamă, de a avea rude de care sunt legaţi la nivel biologic. Identitatea, siguranţa şi sentimentul de apartenenţă ancestrală vin din cunoaşterea mamei noastre şi a tatălui nostru, ceea ce se pierde în uniunile homosexuale.

Fiecare copil doreşte să crească alături de părinţii lui biologici, care să-şi fie credincioşi unul altuia. Copiii nu doresc stresul enorm de a creşte cu părinţi care pun pe primul plan preferinţele lor sexuale. Trei decenii din viaţă mi-am văzut tatăl trecând de la o relaţie sexuală la alta. Aceasta era prioritatea vieţii lui. Un copil nu poate avea nevoile relaţionale şi spirituale împlinite într-un astfel de mediu.

Precum am spus, am fost foarte devastată în copilărie. Să fac lucrurile imorale pe care mi le cere tatăl meu să le fac? Cum să îl onorez pe tatăl meu într-un asemenea mediu? Şi cum rămâne cu nevoile mele? Sentimentele mele nu contează, dar sentimentele tatălui meu şi ale partenerilor lui contează?

Copiilor nu le pasă dacă lumea este „gay” [„veselă”, în limba engleză, n. trad.] şi prietenoasă, ei vor doar să petreacă timp cu tatăl lor. Au nevoie de o familie stabilă, cu părinţi de sex opus căsătoriţi, de o comunitate şi de o şcoală care să împărtăşească valori comune. Au nevoie, de asemenea, de fundamentele unei credinţe religioase. Sunt, într-adevăr, atacată de activişti fiindcă promovez această perspectivă, dar nu le răspund cu ură. Grija mea cea mai mare este pentru copii.

Am fost născută sub umbrela comunităţii LGBT. Nu am ales eu asta. Să ies de sub acea umbrelă a fost pentru mine un drum singuratic. Dar faptul că am făcut-o mi-a dat o libertate şi o fericire pe care vreau să le împărtăşesc şi altora.

[Dawn Stefanowicz, Raised Under the GLBT Umbrella. Copyright © 2012 Dawn Stefanowicz. Tradus şi publicat cu permisiune. Interviul a apărut iniţial în The Catholic World Report. Dawn este autoarea cărţii Ieşirea din beznă.Impactul homosexualităţii asupra creşterii copiilor (Editura Sapientia, 2021). Jim Graves este un autor catolic care locuieşte în Newport Beach, California. Pentru mărturia lui Dawn Stefanowicz, clic aici. Pentru mai multe informaţii, a se vedea site-ul personal al autoarei, dawnstefanowicz.com.]