După ce au trecut, Ilie a zis lui Elisei: Cere ce vrei să-ți fac, înainte ca să fiu răpit de la tine. Elisei a răspuns: Te rog, să vină peste mine o îndoită măsură din duhul tău. (2 Împărați 2.9)

   Oamenii ajung profeți nu dintr-un capriciu personal, ci prin chemarea suverană a lui Dumnezeu. Dacă nu-L cheamă Dumnezeu, omul nu poate duce mesajul Lui.

   La colegiul nostru biblic, am avut un decan care credea cu tărie acest lucru. Când vreun student absolvea, rareori îl ajuta să-și găsească un loc de slujire. Într-o zi, cineva l-a confruntat pe seama acestui lucru și l-a întrebat de ce nu se arăta mai de ajutor.

   Dacă Dumnezeu l-a chemat pe omul acela la slujire, a explicat decanul, Dumnezeu va deschide pentru el uși pentru slujire. Dacă, pe de altă parte, mama și-a chemat fiul la lucrare, atunci mama să-i găsească o lucrare!

   Poate că decanul nostru era oarecum rigid în această privință, dar într-un punct avea dreptate. Dacă Dumnezeu cheamă pe cineva la slujire, nimic nu poate ține acea persoană departe de slujire. Problema noastră azi, este că lucrarea creștină a devenit o alegere vocațională. Lucrul acesta a adus o nefericire nespusă Bisericii. Slujirea creștină nu este o alegere vocațională, este o chemare suverană a lui Dumnezeu pentru viața cuiva. Nimeni nu are dreptul să emită judecăți în această privință.

   Este întotdeauna greșit să judecăm valorile după mărime, dar tocmai asta încercăm să facem noi, în permanență. În Occident, avem lucrurile cele mai mărețe, cele mai bogate, cele mai mari, cele mai lungi și cele mai late. Avem mărimi, de acord, dar tot greșit este să judecăm valoarea după mărime.

   Un om poate să care în spinare cinci tone de cărbune până la casa ta, dacă mai folosești cărbune, și să-și petreacă toată ziua punându-l în coșul pentru cărbune. Și totuși, soția ta poartă pe deget ceva mult mai valoros decât tot cărbunele pe care l-au cărat doi oameni, preț de o zi întreagă, în coșul pentru cărbune din casa ta. Mărimea și greutatea nu înseamnă valoare.

   Să ne gândim la națiunea lui Israel. Importanța Israelului nu stătea în ceea ce era în popor, ci în ceea ce-l făcuse Dumnezeu să fie, prin legămintele Sale. Dumnezeu ia nimicul și îl transformă în ceva. Oamenii care știu întotdeauna încotro se îndreaptă nu-L urmează pe Domnul, pentru că El nu poate fi prezis cu o asemenea acuratețe. Israel credea că era ceva, dar, despărțit de Dumnezeu, nu era nimic.

   Ani de zile, Ilie fusese un profet în Israel. Deși nu era mare lucru de capul lui, deținea poziția cea mai importantă în relație cu Dumnezeu și cu Israelul.

   Ilie este pe cale să-și încheie lucrarea. Atunci când Dumnezeu cheamă pe unul din profeții Săi acasă, sau la orice fel de lucrare, El îl cheamă în felul Lui. Treaba noastră este să ne luăm rămas-bun de la trecut și să dăm ochii cu viitorul, știind că am fost promovați.

   Dumnezeu nu ia niciodată la Sine un Ilie fără să fi crescut un Elisei care să umble în papucii lui. Lucrarea lui Dumnezeu nu se va sfârși niciodată; de acest lucru putem să fim siguri. Slujitorii lui Dumnezeu se duc către răsplata lor eternă, dar lucrarea lui Dumnezeu continuă. Dumnezeu avea de gând să binecuvinteze pe mai departe Israelul, chiar și după ce Ilie nu mai era. Domnul avea să ridice pe un alt bărbat, pe nume Elisei, care să preia ștafeta.

   Dați-mi voie să subliniez faptul că unii dintre actualii lideri ridicați de Dumnezeu sunt pe cale să se ducă. Unii dintre ei sunt pe ultima sută de metri, iar tentația este să spunem: Dacă Dumnezeu îi ia pe acești giganți, ce vom face? Dumnezeu nu ia niciodată vreun Ilie fără să fi crescut un Elisei care să umble în papucii lui. Niciodată nu ia vreun Moise fără să fi ridicat un Iosua. Niciodată nu ia vreun Sfântul Pavel fără să ridice un Sfântul Augustin, sau pe altcineva care să-i ia locul.

   Când Ilie era pe picior de plecare, Dumnezeu întindea o mână altcuiva. Dumnezeu Își pune Mâna Sa chiar acum pe cineva care să ocupe locul persoanei pe care îl privești cu admirație și pe care o socotești atât de mare - acel predicator înflăcărat, acel puternic om al lui Dumnezeu. Într-una din zilele acestea, Dumnezeu îi va scoate suflarea din nări și nu va mai fi decât un bulgăre de humă. Atât a fost, de fapt, de la bun început. Tot ce este, bunul Dumnezeu i-a dat. Când ne uităm la toți acești oameni de seamă pe care Dumnezeu îi va lua acasă, știm că El Își rotește privirile peste noi în căutarea altora care să le ia locul. Prin comparație, oamenii care le iau locul s-ar putea să nu pară atât de însemnați în ochii noștri.

   Așadar, pe cine caută Domnul? Vreun gigant puternic care să pășească pe scenă aidoma lui Hercule? Nu. Atunci când conferă această cinste, Dumnezeu, rareori Își abate atenția asupra celor puternici. Foarte rar caută printre cei puternici, atunci când vrea să cinstească pe cineva.

   Apostolul Pavel a subliniat acest lucru scriind:

   Dar Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii, ca să facă de rușine pe cele înțelepte. Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii, ca să facă de rușine pe cele tari. Și Dumnezeu a ales lucrurile josnice ale lumii și lucrurile disprețuite, ba încă lucrurile care nu sunt, ca să nimicească pe cele ce sunt, pentru ca nimeni să nu se laude înaintea lui Dumnezeu. (1 Corinteni 1,27-29)

   Dumnezeu nu alege pe cel ce sare în ochi, ci pe acela prin care va căpăta mai multă glorie.