„Ferice de omul care nu se duce la sfatul celor răi, nu se oprește pe calea celor păcătoși, și nu se așează pe scaunul celor batjocoritori! Ci își găsește plăcerea în Legea Domnului, și zi și noapte cugetă la Legea Lui!” (Psalmul 1:1-2)

Vorbim foarte mult despre noi; cum suntem, ce trebuie să facem, cum ar trebui să fim, etc. Într-o oarecare măsură nu este rău, este chiar necasar. Dar oare mai avem timp și pentru El? Ne mai gândim și la Dumnezeu? La cum este El și la ce face El? Uităm adesea cât îi datorăm de mult existența și mîntuirea lui Dumnezeu. Unii spun că societatea și lumea este condusă de idei, alții cred că economia, forțele de producție, pun lumea în mișcare. În realitate istoria și societatea este condusă și controlată de Dumnezeul cel Atotputernic. Toate cele bune de la El izvorăsc Chiar cele rele, nu pot exista fără permisiunea Lui.

Suntem niște ignoranți înfumurați care ne dăm mari mai tot timpul ca și când lumea ar începe și s-ar termina cu noi. Nu ne mai oprim din a admira și lăuda gloria de o zi a omului muritor. Ne uităm în Biblie și descoperim tot felul de personaje, cărora poate le acordăm o prea mare importanță, ignorând Personajul principal. Viața și Biblia ne descoperă un Dumnezeu glorios care ține în existență universul întreg și conduce lumea spre scopurile Lui binecuvântate.

De curând m-au mișcat versurile unui imn contemporan: „Când El vorbește / Pământul se clatină / Marea ascultă... / Când El vorbește / Morții înviază / Bolnavii se ridică... / Când El vorbește / Și timpul rămâne-n loc / Coboară Duh Sfânt și foc... / El Isus / Cel mai frumos / Și cel mai minunat... / Noi Îi cântâm / Îl lăudăm, Îl preamărim / Pe al nostru Împărat”.

Lucrările Lui ne uimesc, sunt mai presus de înțelegerea noastră. Contemporanii Domnului Isus exclamau: „Toate le face de minune”. Dacă-i lipsește ceva generației acestea, atunci acel ceva este contemplarea divinității, admirația față de Creatorul, uimirea în fața măreției lui Dumnezeu.

Vă place Isaac? ... Poate vă întrebați; de ce ne-ar place? Spune Scriptura: „Într-o seară, când Isaac ieșise să cugete în taină pe câmp, a ridicat ochii... ” (Genesa 24:63) Tânărul Isaac, patriarhul de mai târziu, omul care iese afară din cort în natură, sub stele, și meditează. Ce îndeletnicire stranie pentru omul grăbit din zilele noastre, obișnuit să i-a totul de-a gata.

Când rostești cuvântul meditație mintea îți fuge la practicile mistice ale orientalilor. Meditația creștină însă nu are nimic de a face cu misticismul religiilor orientale. Meditația în creștinism înseamnă a cugeta personal la Dumnezeu și la viață prin intermediul Sfintei Scripturi. Ori tocmai disciplina aceasta lipsește omului contemporan. În timp ce Isaac obișnuia seara să stea singur pentru a cugeta în liniște, omul modern, seara, se așează confortabil în fața televizorului sau a compiuterului, plonjând, singur sau cu familia, cu viteza luminii, în cele lumești până când simțurile îi amorțesc.

În meditație creștinul, creștina, se îndepărtează pentru un timp de lume și se apropie de Dumnezeu prin intermediul Scripturii. Citește Cuvântul câte puțin, rar, se oprește adesea din lectură întrebând pe Dumnezeu. În felul acesta omul obțină gândul Duhului ajungând cu vremea să privească acolo unde chiar și îngerii își doresc să privească, să priceapă realiteatea într-o lumină nouă și profundă, să primească o pace și o fericite necunoscută muritorilor. Așa, sufletul convertește totul într-o închinare plină de admirație și recunoștință.

„Cum tremură întreaga-mi ființă, fericit,
Când Tu-i trimiți vreo rază din Duhu-Ți strălucit;
Cum îmi pătrunde-adâncul și-mi luminează-un gând
Trimis de-a Ta iubire, Isuse, meditând! ... ” (Traian Dorz)