Sfințenia lucrurilor create

   Biblia este aproape nonșalantă în afirmația sa:

   Dumnezeu a făcut cerurile și pământul... și iată că erau foarte bune. Geneza 1.1,31

   După care, la împlinirea vremurilor, Dumnezeu a întărit și a dat vigoare acestei realități alegând nașterea într-un staul ca ultimă revelație a Sa. Cum trebuie să se fi minunat păstorii de dublul semn după care urmau să-L identifice pe Mesia - scutece și o iesle. Cât de impresionant! Cât de banal!

   Însă, gândiți-vă, vă rog, la următorul lucru: în creație și în întruparea Dumnezeului măreț al întregului univers s-au întrețesut spiritualul cu materialul, s-au încununat sacrul cu secularul, au fost sanctificate lucrurile comune, obișnuite. Cât de uimitor! Cât de minunat!

   Descoperirea lui Dumnezeu stă în ASPECTELE COIDIENE ȘI OBIȘNUITE, NU ÎN CELE SPECTACULOASE SAU EROICE. Dacă nu-L putem afla pe Dumnezeu ÎN RUTINA CUMPĂRĂTURILOR, A CĂMINULUI, atunci nu-L vom afla deloc. Pietatea noastră trebuie să fie una simfonică, în care toate activitățile ce țin de muncă, joacă, închinare, somn sunt habitatul sfânt al Celui veșnic. Thomas Merton ne îndeamnă stăruitor să avem o reverență indescriptibilă față de sfințenia lucrurilor create.

   Rugăciunea în acțiune

   Să nu uităm că Isus a petrecut o mare parte din viața Sa pământească desfășurând ceea ce azi am numi o activitate manuală, de muncitor plătit. Nu a așteptat până la botezul în Iordan pentru a-L descoperi pe Dumnezeu. Nici gând! Isus a validat în repetate rânduri realitatea existenței lui Dumnezeu în atelierul de tâmplărie, și abia apoi a vorbit despre realitatea aceasta în lucrarea Sa de Învățător.

   În zilele noastre, mulți își privesc vocația ca pe un fel de impediment în calea rugăciunii:

   Dacă aș avea ceva timp liber, departe de distragerea serviciului, atunci aș putea să mă rog! ...

... iată un punct de vedere des întâlnit...

   Însă rugăciunea, nu înseamnă o altă îndatorire pe care s-o adăugăm în programul nostru deja supraîncărcat. În Rugăciunea pentru lucrurile obișnuite, vocația noastră, departe de a fi o piedică, este un bun de preț.

   Cum așa? Explicația să fie oare că în vreme ce lucrăm, învățăm secretul rugăciunii? Desigur, și acest aspect este important, dar nu de aceea munca noastră este atât de valoroasă pentru rugăciune. Vocația este un capital însemnat pentru rugăciune, deoarece MUNCA NOASTRĂ DEVINE RUGĂCIUNE. Este RUGĂCIUNEA ÎN ACȚIUNE. Artistul, romancierul, chirurgul, instalatorul, secretara, avocatul, soția casnică, fermierul, învățătoarea - cu toții se roagă oferindu-și munca lui Dumnezeu.

   Deci fie că mâncați, fie că beți, fie că faceți altceva: să faceți totul pentru slava lui Dumnezeu. 1 Corinteni 10:31.

-este sfatul sfântului Pavel-   Am ajuns să înțeleg mai bine acest sfat atunci când, adolescent fiind, am avut privilegiul de a petrece o vară printre eschimoși în Kotzebue, Alaska. Creștinii eschimoși pe care i-am întâlnit acolo aveau un sentiment profund al vieții ca tot unitar, iar între rugăciune și munca lor nu exista nicio discontinuitate.

   Mersesem la Kotzebue într-o aventură, aceea de a ajuta la construirea primului liceu de dincolo de Cercul Polar, însă munca în sine nu a semănat nici pe departe cu o aventură. Era o muncă grea și istovitoare. Într-o zi, încercam să sap un șanț pentru țeava de canalizare și nu e o treabă ușoară dacă te afli pe tărâmul tundrei înghețate. Un eschimoș, ale cărui față și mâini căpătaseră, în urma multor ierni grele trecute peste el, acea asprime și rezistență a pielii de animal, s-a apropiat și m-a privit o vreme. Iar într-un final, s-a apropiat de mine zicându-mi:

   -Tu sapi un șanț spre slava lui Dumnezeu!

   A spus-o pentru a mă încuraja. Și niciodată nu am putut uita cuvintele lui. În afară de prietenul meu eschimoș, nici o altă ființă umană n-a știut și nici nu i-a păsat dacă am săpat șanțul acela bine sau prost. În timp, a fost acoperit cu pământ și uitat. Însă datorită cuvintelor prietenului meu, l-am săpat cu toată puterea de care eram în stare, pentru că fiecare lopată de pământ a fost rugăciune către Dumnezeu. Deși la momentul respectiv nu mi-am dat seama de aceasta, eu încercam, în felul meu mărunt și nesofisticat să fac ceea ce făceau marii artizani ai Evului Mediu atunci când sculptau și dosul unei opere de artă, conștienți fiind că doar Dumnezeu îl putea vedea.

   Anthony Bloom scrie:

   O rugăciune are sens doar dacă este trăită. Dacă nu sunt trăite, viața și rugăciune devin un soi de madrigal politicos pe care I-l oferi lui Dumnezeu atunci când Îi acorzi și Lui ceva timp.

   Munca mâinilor noastre și a minții noastre reprezintă o rugăciune pusă în practică, este o jertfă de iubire către Dumnezeul cel viu. În poate cea mai frumoasă replică din filmul CARELE DE FOC, alergătorul olimpic Eric Lidell îi spune surorii sale:

   -Jenny, când alerg, simt plăcerea Lui!

   Aceasta este realitatea care ar trebui să impregneze toate vocațiile, fie că scriem un roman, fie că spălăm o latrină. Cu acest spălat al latrinei avem probleme mulți dintre noi.

   Nu este greu să înțelegi cum Îi dau slavă lui Dumnezeu un Michelangelo sau un T. S. Elliot - vocațiile lor sunt creative.

   Dar cum rămâne cu serviciile plictisitoare, cu slujbele lipsite de importanță, cu treburile cotidiene? Cum pot fi și ele rugăciune? ...