Așa cum am spus și înainte, repet acum: dacă cineva vă predică o Evanghelie diferită de cea pe care ați primit-o, să fie anatema! (Gal. 1:9).

Vă fac cunoscut, fraților, Evanghelia pe care v-am predicat-o, pe care ați primit-o, în care ați rămas și prin care sunteți mântuiți, dacă o țineți așa cum v-am propovăduit-o; altfel, degeaba ați crezut (1 Cor. 15:1-2).

Ținând cont de atenționarea apostolului Pavel din versetele menționate mai sus, este înțelept ca fiecare dintre noi să se cerceteze, să vadă dacă vestește Evanghelia corect și dacă aceasta este aplicată în viața personală așa cum este scris în Cuvânt.

Care este Evanghelia (vestea cea bună)?

Cuvântul ne spune că fiecare dintre noi, fără excepție, suntem păcătoși: „Nu este nici un om neprihănit, nici unul măcar” (Rom. 3:10). De la crearea omului, după căderea în păcat a lui Adam și Eva, omul a ajuns rob păcatului. Din această cauză, toate gândurile omului sunt îndreptate zilnic numai spre rău (Gen. 6:5), iar omul, prin natura sa moștenită de la Adam și Eva, a ajuns să bea nelegiuirea ca apa (Iov 15:16).

În prezent, vedem cum păcatul a ajuns la cote extreme, multe dintre acestea ne mai fiind considerate păcate: curvia, preacurvia, homosexualitatea, bețiile, minciuna, hoțiile, bârfa, lăcomia, mândria, închinarea la idoli, și altele. Dat fiind că toți am păcătuit cel puțin o dată, întrebarea care se ridică este: putem noi fi iertați și eliberați de sub robia păcatului?

În natura lucrurilor, orice faptă aduce cu sine consecințe. Astfel, trebuie să înțelegem că păcatul are repercusiuni grave și veșnice. Dumnezeu, fiind drept și sfânt, nu poate considera un om vinovat ca fiind nevinovat (Exod 34:7). Dreptatea Sa nu permite ca păcatele să fie trecute cu vederea. Orice om care a păcătuit va fi adus înaintea lui Dumnezeu și judecat conform încălcărilor de Lege. Iar plata păcatului este moartea (Rom. 6:23).

Așa cum un judecător aplică legea fără a ține cont de circumstanțele atenuante, Dumnezeu va judeca păcatul strict, fără a lua în considerare faptele bune sau regretele ulterioare. O judecată diferită ar face ca Dumnezeu însuși să fie nedrept.

Am menționat toate acestea pentru a sublinia că Dumnezeu nu poate ierta oricum, iar omul nu se poate ajuta pe sine prin fapte bune sau schimbarea comportamentului după comiterea păcatului. Situația este imposibilă pentru om, deoarece el poate trăi doar o dată, iar apoi vine judecata (Evrei 9:27). Omul nu se poate răscumpăra singur, deoarece pentru a plăti păcatele sale ar trebui să moară, ceea ce ar face imposibilă reînvierea sa.

Evanghelia (vestea cea bună)

Vestea cea bună este că Dumnezeu, pentru a-Și arăta dreptatea și dragostea, a trimis pe Singurul Său Fiu, Isus Hristos, să poarte păcatele multora (Evrei 9:28), astfel încât noi să fim justificați și să stăm drepți și fără păcat înaintea Lui. Hristos a trăit fără păcat și, la sfârșitul vieții Sale, a plătit pentru păcatele noastre prin jertfa trupului Său (Evrei 10:14).

Astfel, prin moartea și învierea lui Hristos, omul devine liber de sub robia păcatului, primind o natură nouă (2 Cor. 5:14-17). Hristos a luat păcatele noastre asupra Lui, iar noi am primit neprihănirea Sa (2 Cor. 5:21).

În concluzie, orice om care își pune încrederea în Domnul Isus Hristos, ascultând de El, moare și învie prin El, fiind astfel iertat și eliberat de sub robia păcatului pentru totdeauna (Evrei 9:12,10:14).

Care sunt evidențele mântuirii?

Așa cum păcatul a domnit peste toți oamenii prin neascultarea lui Adam, tot așa, neprihănirea vine peste mulți prin Hristos, al doilea Adam (1 Cor. 15:45; Rom. 5:19).

Toți cei care mor și învie în Hristos își răstignesc natura veche și primesc o natură nouă, devenind robi ai neprihănirii (Rom. 5:17-19). Noua natură este veșnică, pentru că nu vom mai muri niciodată (Ioan 11:26).

Credinciosul, născut fizic în natura păcătoasă, prin credința în Hristos, moare și învie în El, primind o natură nouă. Această schimbare treptată, de la slavă la slavă, este realizată prin Duhul Sfânt (2 Cor. 3:18). De aceea, Domnul Isus asociază mântuirea cu o naștere din nou, din apă și din Duh (Ioan 3:3,5).

Scriptura descrie creștinul născut din nou ca fiind o făptură nouă, cu o inimă nouă pe care sunt scrise poruncile lui Dumnezeu și cu un duh nou care îl îndeamnă să urmeze voia Lui (Ieremia 32:39-40; Ezechiel 36:26-27; Evrei 8:10).

Apostolul Pavel descrie creștinul ca fiind mort în greșelile și păcatele sale, dar adus la viață împreună cu Hristos prin credință (Efeseni 2:1,5). Înainte de convertire, creștinul trăia în păcatele și poftele firii pământești, dar după convertire, el trăiește o viață nouă în Hristos.

Nașterea din nou trebuie să fie evidentă în viața credinciosului. Schimbarea de la vechea natură la cea nouă trebuie să fie vizibilă pentru cei din jur (1 Petru 4:4). Așa cum un pom este cunoscut după roadele lui, tot așa și credinciosul este cunoscut ca fiind născut din nou, mort față de păcat.

În concluzie, credinciosul care experimentează nașterea din nou are de dus un proces al sfințirii. El trebuie să se considere mort față de păcat și viu pentru Dumnezeu în Isus Hristos (Romani 6:11-13). Această creștere spirituală depinde de cât de mult se dedică și ascultă de îndemnurile Duhului Sfânt (Romani 8:2-13).

Apostolul Petru ne îndeamnă să unim cu credința noastră fapta, cunoștința, înfrânarea, răbdarea, evlavia, dragostea de frați și iubirea de oameni (2 Petru 1:5-7).

În concluzie, cel care nu este născut din nou se va lupta zadarnic cu păcatul și nu va izbuti. Dar cel care devine credincios și născut din nou în Hristos va birui păcatul și va trăi o viață nouă, dedicată lui Dumnezeu.