Ce o să vă spun este unic. De ce? Fiindcă suntem diferiți unul de celălalt. Suntem diferiți în modul în care trăim, în ceea ce îi privește pe cei dragi ai noștri, în obiceiurile și dorințele noastre. Povestea mea nu va fi ca povestea ta. Poate că vei găsi aspecte fascinante în ceea ce voi spune; poate vor exista părți la care te vei putea raporta. Sau poate că unele elemente din povestea mea te vor plictisi și vei vrea să sari peste ele. Oricare ar fi alegerea ta, sper că te vei putea identifica oarecum cu mine, că vei înțelege ce mă face să vibrez și cum am învins ceea ce a fost cea mai profundă depresie, cel mai întins abis din viața mea. Ești interesat să auzi povestea mea?

Am aproape cincizeci și patru de ani. Cu cincizeci de ani în urmă, îmi amintesc cum intram în șifonierul mare de sub scări, din căsuța noastră veche din piatră din Wandsworth, și cum mă uitam prin cutia cu zdrențe. Unele erau pentru curățarea pensulelor tatălui meu, iar altele pentru curățarea motocicletei mici și a motocicletei cu ataș. Ciorapii mamei erau întotdeauna folosiți pentru filtrarea vopselei, deoarece în vremurile acelea vopseaua era zgrunțuroasă și trebuia cernută înainte de a fi folosită. Îmi plăcea cutia cu zdrențe. Erau atâtea lucruri acolo, iar la începutul anilor ’50, cum nu erau multe jucării, obișnuiam să mă costumez și să joc jocuri. Eram copil unic, iar viața îmi era singuratică. Mama lucra întotdeauna în oraș, iar tata era mereu plecat. Eram nevoit să găsesc lucruri ca să mă amuz.

Ceva m-a făcut să fiu atras mai mult de hainele vechi ale mamei decât de hainele tatei. Tata era un electrician dur. Era mare, vânjos, iar hainele lui erau aspre, potrivite pentru munca lui. Ale mamei erau mai fine, mai moi și îmi dădeau sentimentul potrivit. Era acolo un combinezon lung, negru, pe care obișnuiam să-l port prin casă, și îmi amintesc că mama îmi spunea să îl scot, fiindcă băieții nu poartă așa ceva. Am ascultat-o, dar ceva m-a făcut să mă întorc iar și iar și să-l îmbrac. M-am trezit că mă costumam în hainele ei ori de câte ori aveam ocazia. Mi-au spus să nu mă mai costumez, deci am fost nevoit să o fac în secret. Când părinții mei erau plecați (erau plecați destul de mult), mă duceam la cutia cu zdrențe și îmbrăcam tot ce puteam din hainele mamei. Îmi plăcea să fac paradă cu ele prin casă și, pur și simplu, efectiv savuram fiecare clipă. Nu aveam idee de ce vroiam să o fac; înțelegeam doar plăcerea minunată de a mă costuma.

Cu trecerea anilor, am ajuns să mă duc în dormitorul mamei și să-i îmbrac hainele ori de câte ori aveam oportunitatea. Mă asiguram că părinții erau plecați și verificam dacă plecaseră cu adevărat (privind pe fereastra de sus), simțeam un freamăt minunat în tot trupul și eram atras de șifonierul mamei și de sertarele ei. Totul era prea mare pentru mine (cu toate că era înaltă, avea doar mărimea 12) și mă răsfățam purtând tot ce puteam. Era micul meu secret și mă asiguram că totul era împăturit bine și pus la locul său înainte să vină ei acasă.

Iubeam acea emoție. Uram gândul de a fi prins, dar mă asiguram că rămâneam îmbrăcat până în ultimul moment. De multe ori aproape că am fost prins, iar inima aproape că mi s-a oprit în piept, în special dacă auzeam cheia în ușa de la parter și eram costumat. Odată a trebuit să sar în pat complet îmbrăcat, deoarece urcau repede pe scări. Panica și teama erau de nesuportat. Ce avea să spună tata dacă își vedea fiul îmbrăcat ca o fată? El era uriaș, cu mușchi pe măsură și nu ar fi înțeles. Nici eu nu mă înțelegeam, deci nu aveam o explicație pe care să i-o ofer. O escapadă asemănătoare a avut loc când părinții mei s-au întors acasă devreme într-o seară, iar mama a venit în camera mea și s-a așezat pe patul meu. M-a întrebat dacă m-am uitat prin sertarele ei din dormitor, iar eu, bineînțeles, am negat. A spus că era nesănătos și că trebuia să mă opresc. Știa că fusesem acolo, fiindcă era cea mai pretențioasă dintre femei, iar toată lenjeria de corp și toate hainele ei erau așezate perfect, deci sigur greșisem când pusesem ceva la loc. În lunile care au urmat m-am asigurat că eram mai atent.

În anii adolescenței, impulsul nu m-a părăsit niciodată. Am fost chiar suficient de curajos pentru a-i spune unui prieten, care a vrut apoi să mă vadă costumat. Am plănuit un moment anume și a venit la mine acasă. Necazul cu băieții care ajung la pubertate este că devin păroși, vocea li se îngroașă, iar bărbieritul devine o necesitate. Uram toate acestea. Nu vroiam să-mi rad părul de pe trupul păros, așa că l-am lăsat păros; încântarea de a purta îmbrăcăminte pentru femei era destul de plină de satisfacții. Prietenul meu a venit la mine acasă și am pretins că suntem un băiat cu prietena lui, fără să ne sărutăm sau ceva de genul, doar vorbind și stând așezați. I-am cerut să se întindă peste mine și a făcut-o, iar asta a fost tot ce am făcut. Atât a fost suficient ca să mă satisfacă.

Știam că nu eram homosexual fiindcă îmi plăceau băieții numai când eram îmbrăcat ca fată. La școală eram ca ceilalți băieți și am intrat deseori în necaz. În cele din urmă, câțiva ani mai târziu, în clasa a douăsprezecea, am fost exmatriculat și, privind înapoi, cred că s-a întâmplat din cauză că eram adesea „în fruntea topului”, pentru a dovedi tuturor cât de băiat eram. În interior știam că nu era așa.

Unul din colegii de afaceri ai tatălui meu murise de cancer, iar înainte de a muri îi ceruse tatei să aibă grijă de magazinul său. Era un loc mare, în dezordine, plin de obiecte electronice care îi aparțineau și de o groază de lămpi pentru radio (amintiți-vă, era în anii ’60), și mă duceam des acolo de unul singur, pentru a mă asigura că locul era în siguranță. Am cumpărat niște haine, mai ales lenjerie de corp, pantofi cu tocuri cui și o rochie, și le-am ascuns în magazin. Tânjeam după momentele când puteam să mă duc cu bicicleta acolo pentru a verifica magazinul pentru tata. Mă costumam și mă plimbam prin magazin, făcând clic cu tocurile cui, plăcându-mi sunetul. Într-o zi, dând colțul înspre strada principală pentru a vizita magazinul, am văzut că cei de la demolări erau înăuntru și începuseră să dărâme pereții clădirii. M-am simțit complet descurajat, lumea mea secretă era demolată și mi-a venit să plâng. Iubeam hainele pentru care făcusem economii, ele erau întreaga mea lume, iar acum erau duse pentru totdeauna și trebuia să o iau de la început. Unde mă puteam duce pentru a simți libertatea și plăcerea?

În următorii ani, acea dorință profundă nu m-a părăsit niciodată. Subiectul homosexualității era tabu și nu era niciodată discutat. În vestiar, băieții îi ridiculizau și îi disprețuiau pe „homo”, iar eu mă alăturam lor. Ne organizam în bande de bătăuși de homosexuali și mulți dintre noi ne strecuram pe islazul comunal căutându-i, gata să le facem rău la modul serios. Așa am dobândit acces în grupul băieților. M-am alăturat chiar unei clase de karate și m-am apucat să ridic greutăți, cred că pentru a-i convinge pe alții și, de asemenea, pentru a mă convinge oarecum pe mine însumi, deoarece credeam că eram cam ciudat și neobișnuit. Nu era ușor pentru mine să ies în oraș cu colegii, iar dacă treceam pe lângă un magazin de îmbrăcăminte universală sau pe lângă un magazin de îmbrăcăminte de damă, îmi doream să zăbovesc și să visez. Să-mi păstrez secretul în siguranță era o luptă constantă pentru mine.

Îmi plăceau fetele și vroiam să fiu cu ele, dar fiind băiat și neavând surori, nu eram sigur ce să spun și ce să fac. Primele mele întâlniri cu fetele au fost cam dezastruoase. Am încercat să fiu macho, dar bănuiesc că latura mea feminină a ieșit prea mult la iveală și nu am fost nici destul de aspru, nici destul de dur pentru primele mele prietene. Am preferat să ies în oraș cu colegii de care eram apropiat, deoarece mă simțeam confortabil cu ei și nu eram nevoit să mă prefac prea mult.

Un anumit prieten al meu căuta mereu să facă probleme și am intrat în multe necazuri. La amândoi ne plăceau glumele practice, ceea ce a dus la exmatricularea mea. Eram printre cei mai buni din an la școală și aveam perspective bune. Vroiam să merg la universitate și să lucrez la Muzeul Britanic ca paleontolog (ocupându-mă de studierea fosilelor). Totuși, într-o zi i-am trimis pe toți elevii din clasele a zecea la director (o sută douăzeci de băieți); el se săturase de șotiile mele și mi s-a cerut să plec. M-am alăturat unei afaceri financiare în partea centrală a Londrei și am realizat că eram deja adult. Nu mă mai puteam costuma în fată, dar vroiam să devin femeie.

Locuiam acasă și nu puteam păstra îmbrăcăminte pentru femei acolo, deoarece părinții ar fi înnebunit și nu ar fi înțeles. Obișnuiam să cumpăr articole de îmbrăcăminte și să le păstrez în mașină sau să le ascund în locuri cunoscute numai de mine. Nu era nimic sexual în travestirea mea. Ea era doar un rezultat natural, credeam eu, al adevăratei mele ființe. Mama mea dorise o fată, dar i s-a născut un băiat. Vroia să mă numească Samantha, deci am devenit Sam. Medicul îi spusese că voi fi fată, deci l-a crezut și a tricotat haine roz pentru mine, iar camera mea era roz. Cred că am fost o dezamăgire pentru ea, dar nu ar recunoaște asta niciodată. Deseori mă întreb dacă a vrut să fiu fată. Ar face o diferență?

Timpul a trecut. Întâlnisem o fată minunată, căreia îi plăcea umorul meu și înfățișarea mea arătoasă (din vremea aceea!) și, deși i-am dezvăluit câte ceva despre ființa mea secretă, a crezut că era o fază și că o voi depăși. Asia exercitase dintotdeauna o fascinație asupra mea și am decis să mă duc în Coreea de Sud. Asta a tulburat-o, dar decizia mea era luată.

Am plecat în ianuarie 1970 și am zburat cu avionul până la Seul. Nu pusesem la socoteală apăsarea uriașă a singurătății, deși libertatea era minunată. Am primit o slujbă la o bancă din oraș și un apartament frumos. Nu mă mai oprea nimeni să dau curs vieții mele secrete. Puteam să cumpăr ce doream și să mă costumez oricând aveam ocazia. Am devenit mai îndrăzneț și m-am aventurat, cutreierând prin oraș cât de departe cutezam, cel mai adesea noaptea și cu o eșarfă pe cap, deoarece nu aveam perucă. Mi-am făcut o mulțime de prieteni la lucru, dar am păstrat secretul pentru mine și nu l-am dezvăluit nimănui.

Am petrecut optsprezece luni în Coreea, după care am decis că vroiam să văd din nou Regatul Unit, așa că m-am întors cu o barcă, ceea ce mi-a luat mult timp, și am împărțit cabina cu trei australieni duri, deci nu am avut nicio șansă să îmbrac hainele mele preferate! Erau bărbați duri, iar eu trebuia să fiu la fel ca ei!

Întorcându-mă în Regatul Unit, am primit o slujbă și am devenit stabil. M-am căsătorit cu fata pe care o lăsasem în urmă, iar dorințele mi s-au domolit un timp, deși mintea îmi era mereu activă și aproape că mă gândeam la mine însumi numai ca la o femeie, iar când visam la asta, eram întotdeauna femeie.

Erau atât de multe întrebări pe care mi le tot puneam. Am realizat că nu eram „normal”, dar pe atunci știam deja că probabil și alți oameni, bărbați sau femei, își aveau secretele lor și că cei mai mulți aveau propria lor lume în fantezie. La mine era diferit, vroiam să dau viață fanteziei. În fiecare zi mă confruntam cu emoțiile interioare, cu influența dorințelor feminine, încercând să duc o viață stabilă acasă și la lucru. Lupta constantă din interior mă secătuia de puteri, totuși de-a lungul anilor, pur și simplu, i-am făcut față. Un alt lucru dificil pentru mine era faptul că femeile erau prezente în jurul meu, în metrou, pe stradă, în magazine, pretutindeni. Mă uitam la ele și eram critic sau apreciativ cu privire la modul în care erau îmbrăcate.

Lucrurile mici constituiau declanșatori pentru mine. Unghii cu formă frumoasă, pantofi fără vârf cu dresuri/colanți bine asortați, păr frumos. Testosteronul meu era la lucru și încet, încet, începeam să-mi pierd părul. Când vedeam femei cu un păr frumos, mă simțeam rănit și, în același timp, gelos. Părea atât de nedrept. Femeile arătau atât de frumos, atât de încântător și realmente mi-ar fi plăcut să fiu femeie și nu puteam.

Nu era o surpriză pentru mine că atunci când întrebam o femeie dacă ar fi vrut să „revină” ca femeie sau ca bărbat, aproape întotdeauna spunea ca femeie. Unele au spus că le-ar fi plăcut să fie un tip o zi sau două, dar preferau să fie femei. În ceea ce îi privea pe bărbați, deseori 25% dintre ei spuneau că le-ar fi plăcut să încerce să fie femeie. Suspectez că ar fi putut fi mai mulți, dar că stigmatizarea bărbaților pentru orice ar fi feminin în viața și mintea lor îi împiedica să recunoască. Era atât de greu să fiu înconjurat de lucruri feminine zi de zi, iar toate acele semnale își găsiseră sălaș în mine.

Aveam trei copii frumoși, doi băieți și o fată. Doi băieți cărora le puteam face față, învățându-i fotbal în grădină, să joace jocuri și să facă lucruri de care se bucură băieții, jocuri de tip aventură, și să se murdărească ori de câte ori era posibil. Lucruri pe care le înțelesesem în copilărie. Când s-a născut fiica noastră, m-am simțit panicat, fiindcă nu prea aveam idee cum să cresc o fată și ce să fac cu ea. Soția mea, fiind asistentă medicală, a fost uimitoare și m-a învățat multe. Fiica noastră era o bucurie pentru noi și îmi plăcea să-i cumpăr păpuși și să-i fac gusturile, deși am încercat să nu o răsfățăm, fiindcă era prima fată care se născuse în neamul meu după o lungă perioadă! Îmi era teamă că, atunci când va crește și va deveni femeie, nu voi face față să o văd devenind frumoasă (cum și este acum!), având înăuntrul meu propriile mele dorințe de a fi femeie. Nu am vrut să rănesc pe nimeni și speram, în taină, tăcut, că într-o zi, odată cu înaintarea în vârstă, dorințele se vor estompa și speram eu, voi deveni mai înțelept.

Îmi începusem propria afacere cu câtva timp în urmă. Era internațională și aveam oportunitatea de a călători mai mult. La început m-am bucurat doar să călătoresc, să văd locuri noi și să am parte de priveliști noi și sunete noi. Pe atunci aveam cincizeci și unu de ani, iar călătoriile mele peste ocean înmulțindu-se, aveam o dorință puternică de a mă costuma. Rezistasem un timp îndelungat, iar lupta pe care o duceam era dură și singuratică. Apoi, într-o zi când mă aflam de cealaltă parte a oceanului, plimbându-mă singur în drum spre piață, am văzut o rochie verde frumoasă, fabricată pe plan local. Înainte de a realiza ce făceam, am cumpărat-o. M-am întors rapid în cameră și am încercat-o. A fost ca și cum m-ar fi lovit o avalanșă și m-am simțit presat să-mi cumpăr și alte articole pentru femei. Am ieșit în oraș și am cumpărat alte câteva lucruri, în principal îmbrăcăminte și accesorii. Am rămas în cameră un timp îndelungat, m-am costumat și m-am privit în oglindă. A fost ca și cum adevărata mea ființă ieșise în sfârșit la suprafață. Acesta eram eu; vroiam să fiu așa tot timpul.

În următorul an, fiindcă am călătorit tot mai mult, mi-am luat o cantitate impresionantă de haine și accesorii noi cu mine. Mă costumam în camerele de hotel. Am cumpărat machiaj special, care să-mi ascundă urmele de la barbă, de la un magazin de travestiți din Londra și aveam o perucă frumoasă și scumpă. Îmi plăcea să aleg machiajul și să petrec timp hotărând ce să port și cum să fac ca totul să se asorteze sau să se potrivească. Mă plimbam costumat în preajma hotelurilor și credeam că mă potriveam în decor. Nu am avut parte de priviri întrebătoare, ceea ce m-a încurajat.

Odată întors acasă, am început să merg la un salon de înfrumusețare și am fost epilat cu ceară din cap până în picioare. Terapeuții de la salon au acceptat, deoarece societatea devenise foarte liberală în modul său de gândire, iar homosexualii și travestiții erau acceptați deschis în societate și aveau dintr-odată drepturi. M-am dus chiar la un centru pentru travestiți din Londra pentru lecții de machiaj, unde purtam haine frumoase de zi cu zi pentru femei. M-am urcat în metrou și îmi amintesc că îmi etalam cu mândrie brățara de aur de la gleznă. Chiar ajunsesem atât de departe. Atât de departe încât nu puteam da înapoi, eram ca fermecat și m-am convins cu ușurință pe mine însumi că eram cu adevărat femeie și că arătam ca atare. Acceptabilitatea în locurile publice însemna totul pentru mine. Eram prins în capcană în trupul meu îngrozitor, iar femeia dinăuntru țipa ca să iasă de acolo. Iar asta mă durea.

Familia mea a văzut schimbarea. Soția mea ura ce devenisem și ce făceam. Mi-am asumat și mai multe riscuri. Eram în propria mea lume, iar femeia dinăuntru îmi controla viața și gândirea. Vroiam să merg la cluburi de travestiți/homosexuali pentru a mă asocia cu alții ca mine, ca să vorbim și să ne înțelegem unul pe celălalt. Aveam nevoie de companie. Familia nu mă înțelegea; nu puteau să realizeze că persoana dinăuntru era cea reală. De ce nu puteau vedea asta? De ce nu înțelegeau? Era atât de simplu! Adevăratul meu sine era pe cale să apară într-un nou rol. Plănuiam să mă mut într-un apartament închiriat, unde să-mi trăiesc noua viață. Ei mă rețineau. Chiar am contactat pe cineva pe internet care era travestit. Aveam nevoie de acest nou gen de companie. Aveam nevoie de simpatie și înțelegere. Să scap de stilul de viață masculin era la îndemâna mea. Planurile mele erau făcute, iar în curând, speram eu, adevărata ființă care eram înăuntru, avea să fie și în exterior. De-abia așteptam.

Înainte de a vă povesti ce s-a întâmplat după aceea, este nevoie să vă duc înapoi în anul 1975. Ne-am căsătorit în 1974, iar eu locuisem de cealaltă parte a oceanului optsprezece luni, începând din 1970. Anglia trecea printr-o perioadă dificilă, ziua de lucru era de trei zile, minerii și alții erau în grevă, sindicatele cereau țării o mulțime de bani, iar lucrurile păreau sumbre. Am convins-o pe tânăra mea mireasă să emigreze cu mine. I-am povestit despre stilul de viață minunat de acolo, despre răsăritul de soare și oportunitățile utopice. Am părăsit Regatul Unit în 1975.

Un vechi prieten de școală și soția lui ne-au întâlnit și ne-au luat prin surprindere. Îl cunoșteam din anii de școală, dar nu eram apropiați. Ne înțelegeam de minune acum, iar toți patru ne bucuram unul de compania celuilalt. Apoi lucrurile au mers prost pentru mine și soția mea. Ne-am pierdut economiile, încercând să cumpărăm o casă. Slujbele noastre nu erau cum ne așteptasem. Soția mea era gravidă cu un copil neplanificat. Ne lovise dezastru după dezastru. Nu știam ce să facem sau cum să facem față. Prietenul meu vorbise cu mine despre creștinism, dar eu îl ridiculizasem. A încercat să ne ducă la biserica lui, dar i-am spus că vroiam să ne îmbunătățim viața, nu să ne-o înrăutățim. În timp ce viața noastră mergea în jos, iar noi ajunsesem foarte jos, el ne-a cerut din nou să mergem la biserica lui și, cu foarte mare reticență, am fost de acord să mergem.

Biserica lui era printre primele din Africa unde negrii, mulatrii și albii se puteau întâlni și asocia. De obicei erau segregați. Predicatorul a vorbit despre un Mântuitor iubitor, Cineva care putea să ajute în cele mai îngrozitoare circumstanțe, un prieten pentru totdeauna. Cineva care putea să ierte tot ce făcusem greșit și să ne schimbe. A fost ca și cum îmi vorbea numai mie. M-am întrebat dacă se afla acolo doar ca să-mi vorbească mie. Dar odată cu trecerea săptămânilor, am devenit fascinat și am dorit să aud mai multe. Da, aveam nevoie de o oarecare alinare din circumstanțele din prezent, dar omul vorbea despre prezent și eternitate. Și era o ofertă din Biblie, iar Omul Isus Hristos era incredibil și mă întrebam de ce nu mai auzisem despre asta înainte. La urma urmei, fusesem la biserică înainte și frecventasem școala duminicală (până am fost dat afară de acolo!), deci de ce acum, de ce în momentul acela, de ce, de ce?

Într-o sâmbătă seara avea loc o slujbă specială în oraș. Era o slujbă de evanghelizare și închiriaseră o sală de teatru, deoarece biserica ajunsese atât de populară și devenise prea mare pentru clădirea pe care o avea. Ne-am dus soția mea, doi prieteni și eu. În seara aceea, mesajul a fost plin de putere și a avut un impact puternic asupra mea. Am auzit despre nevoia de a mă îndepărta de tot ce era greșit în viața mea, că Isus Hristos mă aștepta – pe mine! – să mă predau Lui, că trebuia să mă pocăiesc de toate fărădelegile și să am o relație de dragoste permanentă cu adevăratul Fiu al lui Dumnezeu. Era fără plată și era pentru mine.

Predicatorul a făcut o chemare, iar oamenii au fost invitați să vină pe intervalul dintre scaune și să îngenuncheze în față pentru rugăciune și o schimbare a vieții. Locul era aglomerat, atmosfera intensă, era ceva acolo ce nu puteam înțelege, dar dacă Dumnezeu era la lucru, cine eram eu ca să-L refuz? Trupul îmi tremura, mă cutremuram și îmi amintesc că i-am murmurat soției mele: „Trebuie să cobor, vii?” A spus că nu și, înainte de a realiza ce se întâmpla, m-am întors și am mers pe intervalul în pantă dintre scaune până în față. Un bărbat mi-a zâmbit și m-a invitat să îngenunchez. S-a rugat peste mine și pentru mine. Am spus „amin” ca și cum niciodată înainte nu aș fi spus-o din convingere. Am știut că mi se întâmplase ceva. Am simțit o schimbare, nu era doar emoția, nu erau doar lacrimile, era o libertate, un sentiment și un avânt al noutății. Încă tremurând, m-am întors pe interval și m-am alăturat soției și prietenilor mei.

Ei m-au îmbrățișat, iar acela a fost unul din cele mai mărețe momente ale vieții mele. În trei săptămâni, soția mea văzuse deja o asemenea schimbare în mine, încât a dorit să-și predea și ea viața lui Hristos, ceea ce a și făcut în noua clădire a bisericii. A fost unul din cele mai minunate momente din viața noastră împreună. După o lună, ne-am îmbarcat pe o navă cu destinația Anglia. Pierdusem tot ce luasem cu noi, dar dobândisem mântuirea.

Îmi dau seama că vă gândiți, ei bine, dacă a devenit creștin și a fost o experiență care i-a schimbat viața, de ce au continuat acele sentimente? Tot ce vă pot spune este că, dacă nu aș fi devenit creștin, dorințele m-ar fi luat în stăpânire mai devreme și mi-aș fi distrus viața și căsnicia. Nu există îndoială în mintea mea că aș fi fost deja divorțat, aș fi pierdut tot ce îmi era drag în termeni de familie și aș fi fost o persoană singuratică, disperată. Hristos m-a ținut strâns de ai mei.

Dar, chiar fiind creștin, diacon în biserică, lider de tineret și un membru dedicat, implicat în multe evenimente din biserică, Diavolul nu era departe de mine. Cunoștea care era pentru mine călcâiul lui Ahile. Știa când să atace. De ce am cedat atunci și am cumpărat acea rochie de cealaltă parte a oceanului? Ce m-a constrâns? A fost un moment de slăbiciune. Diavolul a profitat de oportunitate, iar eu am cedat. Vroia să mă vadă împlinindu-mi dorințele reprimate în ultimii cincizeci de ani. Totul a venit atât de repede, ca un val de maree, într-un moment nu era nimic, în următorul, o maree uriașă, cât un munte, de emoții și dorințe înăbușite, de emoții incontrolabile; fata dinăuntru, reprimată în toți acei ani, se năștea. Chinul dinăuntru s-a revărsat în afară, iar viața a devenit un montagne russe.

Familia mea era evident preocupată. Vedeau schimbările. Pierdusem în greutate, sprâncenele îmi erau pensate, tabletele pe care le luam făcuseră să-mi crească sâni mici, iar unghiile îmi erau frumos tăiate și cu manechiura făcută, și mai erau și altele. Soția mea ura asta. Fiul meu macho, lucrător dur la un sit arheologic, mi-a vorbit cu lacrimi în ochi, urând ceea ce devenisem și disperat să mă ajute. Fiica mea îl iubea pe cel care fusesem în trecut, nu noua creatură care devenisem. În câteva zile, situația devenise deja critică.

Soția mea vorbise cu pastorul nostru (un bun prieten, care îmi cunoștea povestea), care a trecut pe la noi. Mi-a spus lucruri de bun simț; în livingul nostru, mi-a spus fără echivoc ce îi făceam familiei mele, iar eu am râs. Nu a fost un râset normal. A fost un râset sinistru. Am simțit cum o răceală cobora peste mine, știam ce era, iar după aceea ei mi-au spus că l-au auzit pe Diavol în acel râset. Mă luase în stăpânire, eram dependent de obsesia mea, eram orb la adevăr și consecințe, totul se reducea la mine, la mine, la mine. Știam că trebuia să iau o decizie uriașă, fie să cedez fetei dinăuntru, fie să pierd lucrurile la care lucrasem atât de mult în toți acei ani. Bătălia s-a dezlănțuit. Eram epuizat, nu eram în stare să controlez lupta, iar lucruri mai puternice decât mine erau la lucru. Forțe mai adânci și mai întunecate și mai inflamatoare urlau încoace și încolo pe câmpul de luptă care devenise întreaga mea ființă, trupul, mintea și sufletul meu.

În următoarele zile am fost nevoit să înfrunt realitatea. Soția mea iubitoare, cu care eram căsătorit de aproape treizeci de ani, era pregătită să mă scoată din căminul familiei; trebuia să aleg între ea, familie și dorințele mele atât de profunde. Iureșul năvalnic al emoțiilor mă împingea înainte și înapoi. Ceva trebuia făcut, dar ce? Eram destul de curajos pentru a mă schimba? Merita? Cum rămânea cu femeia ascunsă dinăuntru? Îmi iubeam soția și copiii și le dăruisem tot ce putusem. Eram foarte apropiați și însemnau totul pentru mine, dar și ea însemna totul pentru mine. Durerea pe care o simțeam în trup și minte creștea. Afacerea mea suferea, îi făcusem nefericiți pe cei pe care îi iubeam, iar singura fericire pe care o aveam era să știu că femeia dinăuntru vroia să fie liberă.

Trebuia să fac ceva și încă repede. Aveam numai o zi sau cam așa ceva înainte de a fi nevoit să mă mut, deoarece familia nu mai putea suporta enorma încordare. Le afecta viețile în moduri pe care eu nu le puteam vedea, nici înțelege. Eram atât de obsedat de mine însumi, încât nimic altceva nu conta.

L-am sunat pe pastor și am cerut să-i fac o vizită la birou. Soția și fiica mea au venit și ele. Le-am spus că luasem o decizie. Eram gata să mă tăgăduiesc pe mine însumi, să mă lepăd de dorințele mele și să mă pocăiesc, să-I dau înapoi unui Dumnezeu generos și iubitor toate păcatele și gândurile mele și să părăsesc tot ce exercita o strânsoare atât de puternică asupra mea. Pastorul mi-a dat mult de furcă. Vroia asigurări că nu mă jucam doar, că eram sincer și doritor să o fac. A spus că nu avea să se roage pentru mine până nu mă decideam cu adevărat să mă schimb.

M-am gândit îndelung. O luptă se dezlănțuise înăuntrul meu, o luptă se ducea în mintea mea, lucruri neînțelese urlau în mine, vroiam să îndrept lucrurile cu Dumnezeu, vroiam un nou început, dar cum puteam să îi dau ei drumul? Eram complet distrus și am spus cu glas tare: „Da, vreau să mă schimb, trebuie să o fac acum. Te rog, roagă-te pentru mine, pune-ți mâinile peste mine, ajută-mă acum! Acum ori niciodată.” A văzut că mă gândisem bine la problema mea, care numai acum realizez că era de natură demonică. Cu ochii în lacrimi, am îngenuncheat pe podeaua biroului, mă înecam, forțele îmi spuneau să nu o fac, să plec de acolo; libertatea de a fi femeie mă aștepta, la urma urmei, progresasem atât de mult. Am ripostat, am strigat, m-am pocăit, am mustrat ce se întâmplase în viața mea. Încăperea se clătina, lupta se dezlănțuia cu furie, apoi, când el și-a pus mâinile peste mine, am simțit o eliberare, o schimbare. Tremuram, soția mea și fiica mea erau în lacrimi și le-am cerut forțelor care mă conduceau să plece, astfel încât Hristos să domnească din nou pe deplin și pentru totdeauna.

Nu-mi amintesc tot ce s-a întâmplat. Cine o face când se află în luptă? Îmi amintesc că pastorul m-a uns cu ulei și că uleiul se scurgea în jos pe capul și hainele mele. Rugăciunile s-au domolit. Eram o epavă.

Povestea mea se apropie de sfârșit. Toate acestea s-au întâmplat cu optsprezece luni în urmă. Am părăsit biroul și, cu toate că soția și fiica mea erau sceptice (deoarece mă mai văzuseră înșelându-le așteptările), știam că eram schimbat. Nu mă mai puteam aștepta vreodată să mă bucur de încredere din partea lor, precum mă bucurasem înainte, și trebuia să trăiesc cu asta. Le-am dat geamantanele cu rochii, îmbrăcăminte, machiaj etc. S-au simțit dezgustate și să o fac a fost important pentru mine. Trebuia să scap de tot ce mă ținuse captiv. S-au debarasat de lucrurile acelea.

Am încetat să-mi fac manichiura și mi-am tăiat unghiile scurt, mi-am lăsat o barbă scurtă. Mi-am aruncat tabletele și am renunțat la orice avea de-a face cu dorințele mele. I-am cerut pastorului un verset la care să mă uit în fiecare zi, bucurându-mă de noua mea libertate ca bărbat, tată și soț. Am pus o bucată de hârtie cu versetele încurajatoare lângă pat, versete pe care le citeam în fiecare dimineață când mă sculam din pat. Știam că femeia dinăuntru era moartă. Puterea lui Hristos o distrusese și distrusese și tot ce simboliza ea.

Optsprezece luni mai târziu, Diavolul încă încearcă să mă convingă, dar știe că nu voi mai păși pe calea din trecut, deoarece consecințele asupra familiei mele ar fi imense. Dau socoteală față de câțiva oameni și mă bucur de masculinitatea mea. Consecințele păcatului sunt îngrozitoare. Păcatul aproape că a distrus familia mea și viața individuală a membrilor familiei mele, afacerea mea, pe unii din familia bisericii mele, pe prietenii mei și pe mine. Țelurile mele personale ar fi distrus un număr incalculabil de vieți. Am fost orb la asta. Cum Îl laud și Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru bunătatea și răbdarea Lui față de mine! El m-a adus înapoi și Îi sunt atât de recunoscător! Viața are sens și este din nou plină de culoare. Familia mea înflorește, iar lucrurile care mă înconjoară sunt desăvârșite. Sunt foarte norocos.

Ai avut o experiență similară? Povestea ta a fost diferită de a mea? Am izbândit fiindcă cei care m-au iubit au rămas lângă mine. Celor care m-au consiliat le-a păsat de mine și mi-au arătat o soluție. Dumnezeu, Tatăl meu, a vrut să îndrept lucrurile cu El. Dar una peste alta, a trebuit să fiu dornic să mă schimb, iar aceasta a reprezentat partea cea mai dificilă. Dar odată ce m-am decis, iar lupta a fost dusă și câștigată, nimic nu s-a putut compara cu libertatea și eliberarea din strânsoarea Diavolului și cu minunata realitate de a mă bucura din nou de viață și familie.

Îți mulțumesc că ai citit această poveste foarte lungă. Este povestea mea și este foarte specială pentru mine. Sper să te ajute și pe tine. Întotdeauna există speranță. Dacă ești creștin și te-ai poticnit, Dumnezeu te vrea înapoi; relațiile pot fi reparate, ceasul nu poate fi dat înapoi, dar tu te poți întoarce înapoi. Tu ești cheia.

„Noi nu mai datorăm nimic firii pământeşti, ca să trăim după îndemnurile ei. Dacă trăiţi după îndemnurile ei, veţi muri; dar dacă, prin Duhul, faceţi să moară faptele trupului, veţi trăi.” (Romani 8:12-13)

Alegerea este a ta. Te încurajez să te întorci și să lupți din greu și vei trăi.

[Sam’s Story. Copyright © 2011 Parakaleo Ministry. Tradus şi publicat cu permisiune. Articolul în limba engleză a fost publicat pe site-ul www. parakaleo. co. uk.]