Toți ne aflăm în călătoria descoperii de sine. Pentru mine, călătoria a implicat o perioadă de travestire și de găsire a alinării în dragostea profundă a lui Dumnezeu.

Când a început totul? Îmi amintesc cum mi-am pictat fața cu acuarele și i-am deschis ușa din spate celui mai bun prieten al meu, probabil că aveam cam opt ani pe atunci. El nu a zis nimic – probabil nu a observat. Îmi amintesc de un carnaval al cercetașilor, cu cavaleri din vechime, iar ceea ce purtam noi arăta ca o rochie – am purtat-o iar și iar acasă și îmi dădea sentimentul că era o rochie adevărată. Apoi au venit anii în care am purtat îmbrăcămintea din dulapul mamei mele, pe care o purtase când era tânără și pe care nu o mai purta, și îmbrăcăminte pe care o primise de la alții.

Îmi amintesc anii în care încercam să creez silueta unei fete cu ajutorul a numeroase perechi de pantaloni și cum mă acopeream cu ciorapi și colanți pe sub lenjeria de corp. În anii ’60 erau creați pentru a face să pari, destul de credibil, că ai curbele potrivite. Să petrec timp creându-mă, inventându-mă, machiindu-mă și transformându-mă în fată un timp oricât de scurt a devenit o adicție pentru mine. Numai pentru mine. O singură dată m-am aventurat afară în grădină, dar nu am fost niciodată văzut de alții. Evitam cu seriozitate rugămintea de a mă costuma ca fată în piese de teatru, dar în secret gândeam că m-aș fi descurcat mai bine decât cei care interpretau rolurile.

Simțeam întotdeauna o emoție puternică datorită riscului de a fi descoperit, ascunzându-mă frenetic în toaletă dacă mama venea acasă devreme și strecurând pe rând hainele la locul lor. Pentru mine, plăcerea pe care o simțeam când mă travesteam a ajuns să fie însoțită de sentimente sexuale odată cu trecerea anilor adolescenței, întărindu-mi dorința și satisfacția. Cum ar fi fost să fiu fată? Relația mea cu fetele reale nu erau deloc de succes. Eram băiat – dar confuz și căutând alinare în interiorul meu?

Cum a început? „Dacă ai fi fost fată, ți-am fi pus numele Helen”, mi-a spus mama. Pierduse o fiică la vârsta de patru ani, sora mea vitregă – cumva, am încercat să înlocuiesc acea fiică, în efortul de a o face pe mama să mă iubească și să nu mă pedepsească fizic, așa cum făcea. Tata era tăcut și spunea puține, în special când era prost dispus, după o ceartă cu mama.

Mama m-a întrebat odată: „Pot să te întreb ceva personal?” Am spus „nu”. Poate că știa? Speram că nimeni nu știa! Era secretul meu interior, rușinea mea interioară. Îmi amintesc cum mă îngrijoram în anii adolescenței că, dacă aș fi băut un pahar, mi-aș fi dezvăluit secretul – nu s-a întâmplat. Când am plecat la colegiu la vârsta de optsprezece ani, hainele au dispărut – nu mi-am luat niciuna la mine. Obișnuiam să împrumut articole de îmbrăcăminte din casele unde am stat, returnându-le întotdeauna fără a fi descoperit. Travestindu-mă întotdeauna în ascuns. Visam să mă costumez și să călătoresc cu mașina, să-mi schimb hainele pe drum. Nu am avut niciodată curajul de a fi văzut și, cu siguranță, nu am ieșit din „dulap” în niciun mod.

Dorințele de a mă costuma în femeie s-au diminuat pe la vârsta de douăzeci și cinci de ani și au părut să ia sfârșit odată ce am format o relație stabilă cu actuala mea soție, înainte de a împlini treizeci de ani. I-am mărturisit despre obiceiul meu din trecut, iar când am început să studiez serios cum să am o credință creștină activă, mi s-a făcut cunoștință cu Misiunea Creștină de Vindecare. I-am mărturisit unui slujitor creștin și, pentru un timp, am simțit că mă confruntam cu teama de Dumnezeu. Părea să fie o eliberare importantă – nu vreau să spun că dorința era cu totul moartă în gândurile mele. Uneori aveam un interes avid pentru departamentele de lenjerie de corp din magazine sau pentru cataloage și pentru îmbrăcămintea veche, pusă deoparte pentru vânzare în scopuri caritabile. Dar m-am împotrivit impulsului de a purta îmbrăcăminte feminină, adaptându-mi numai ocazional, într-un oarecare fel, ținutele masculine.

De-a lungul multor ani, și am acum aproape șaizeci de ani, rușinea mi-a întunecat personalitatea adânc, înăuntrul meu. După ce mi s-a slujit de numeroase ori prin rugăciune creștină, am ajuns să fiu de acord că Dumnezeu mă acceptă și nu mă condamnă. Când am devenit conștient de dragostea profundă a lui Isus pentru mine, am putut să dau drumul durerii dinăuntru. Durerea dragostei neîmplinite din partea mamei și încercarea de a dobândi dragoste printr-un sine fals creat. Am realizat cât de mult vroia Tatăl ceresc să-mi arate „dragostea tatălui” pe care, în mod clar, nu o primisem de la tatăl meu. Acum știu că sunt un fiu adoptat – inima mea de orfan este pe cale să fie vindecată.

Există momente când uit de dragostea și acceptarea de care am parte, când mintea mea încearcă să deruleze vechea înregistrare. Dușmanul vrea să mă simt lipsit de valoare, în afara speranței, rușinat, iar când ești implicat în slujirea creștină așa cum sunt eu, aceasta nu reprezintă o cale de urmat. Deci încerc să-mi îndrept gândurile către ce este bun și onorabil, și adevărat. La un moment dat, Dumnezeul Cel viu apare pe neașteptate din nou – când Îl găsesc sau, mai degrabă, când mă găsește El pe mine. Mă simt restaurat, știind că numai în Isus sunt pe deplin liber, după cum spune imnul: „Harul Lui m-a adus în siguranță până acum și harul mă va conduce acasă.”

Dacă ai credința creștină, poți să ai parte dragostea Tatălui. Dacă nu o ai, mă rog realmente să fii ajutat pentru a o găsi. Mă aflu încă în călătoria de găsirea a sinelui propriu – anii mei de început chiar au încurcat lucrurile. Dar mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne dă victoria. Faptul de a ști că ești iubit te poate aduce într-un loc al libertății și speranței vii și îndepărtează anii bântuiți de rușine. Dumnezeu să te binecuvânteze în călătoria ta!

Richard

[Richard, Finding Comfort – A Testimony About Crossdressing. Copyright © 2011 Keith Tiller. Tradus şi publicat cu permisiune. Richard este slujitor creștin în Regatul Unit. Articolul în limba engleză a fost publicat pe site-ul www. parakaleo. co. uk.]