de Kerry

Domnul a făcut o transformare deosebită în inima mea. Aspectul esenţial este că nu am o problemă de identitate de gen, fiindcă ştiu exact cine sunt şi ce sunt. Sunt bărbat, sunt un copil al Dumnezeului Celui viu, sunt soţul, iubitul şi prietenul minunatei mele soţii (Patricia) şi, cel mai important, sunt cine m-a creat Dumnezeu să fiu – şi anume eu. Dacă aş spune orice altceva, ar fi o minciună.

Adevărul este că am fost un fugar. Am trăit ultimii patruzeci de ani sau cam aşa ceva, fiind o insulă pentru mine însumi. Un cântec minunat scris de Bill Deaton (şi înregistrat de Bob Carlisle) exprimă perfect ce am pe inimă. Se numeşte O şansă de care trebuie să profit.

Adânc în inima mea, este o uşă închisă din construcţie.
Cu balamale ruginite de la lacrimile mele, o ţin închisă faţă de toate temerile mele.
Dar mi-ai cerut să dărâm zidul, fără nicio protecție care să mă prindă în cădere.
Este prea târziu să joc cu precauţie, este o şansă de care trebuie să profit.
Deci am ales Dragostea, o Dragoste care ia o inimă atât de rece şi o învaţă să se frângă.
Lacrimi pot să-mi curgă pe drum, dar este o şansă de care trebuie să profit.
Pentru că am văzut dragostea luată în râs, toată lumea vorbeşte, dar nimeni nu face.
Deci îmi ascund inima pe un raft, ca să nu o dau nimănui.
Dar mă dezintegrez când aud cuvintele Tale, vindecarea va veni la cei care învaţă.
Schimbarea nu vine la cei care aşteaptă, este o şansă de care trebuie să profit.
Fiindcă adevărata bucurie în trăire se găseşte numai în iertare, iertarea celor care te-au traumatizat – lasă-i să plece, lasă-i să plece!
Acum Tu ceri încrederea mea, care a fost atât de mult abuzată.
Deci Îţi dau sinele meu care se sfărâmă – Este o şansă de care trebuie să profit.

Iată reflecţiile mele.

Ştiu de când eram doar un băieţel că mama mea vroia să mă fi născut fată. Nu-mi amintesc să mă fi îmbrăcat vreodată în haine de fată – presupun că dorinţa era suficientă pentru ea. Tatăl meu muncea foarte din greu şi lucra la orele cele mai ciudate de care am auzit până în ziua de astăzi – o săptămână ziua, o săptămână în schimbul doi, o săptămână în schimbul trei, iar apoi o săptămână în schimburi de câte două zile, două zile în schimbul doi şi o zi în schimbul trei. Şi a făcut asta mai bine de treizeci de ani. Astfel încât era întotdeauna obosit (şi puţin ciudat). Nu încerc să îl scuz. Că nu a apărut la concertele mele de muzică, la (puţinele) mele evenimente atletice sau chiar în ziua nunţii mele, încă mă doare. Părea să aibă întotdeauna timp să joace o partidă de golf sau să asculte un meci de baseball. Dar fiindcă mă născusem la zece ani după fratele meu, am simţit întotdeauna că eram oricum un accident – poate chiar o povară.

Vara (în special după ce mama a fost diagnosticată cu cancer), mă trimiteau la bunici. O adoram pe bunica; dintre toţi oamenii din copilăria mea, vroiam să fiu exact ca ea. Îşi făcea timp pentru toţi – şi poate chiar şi mai important (pentru mine), şi era cea mai bună bucătăreasă de pe faţa pământului! Realizez acum că avea calităţi pe care le vroiam cu disperare. Era o persoană foarte iubitoare; se dădea peste cap ca să fie binevoitoare şi de ajutor. Părea să aibă exact personalitatea pe care ți-o doreai lângă tine. Nu că nu ar fi putut fi dură, dacă trebuia. Credeţi-mă, dacă putea să îi facă faţă bunicului meu, putea să facă faţă oricui!

Pe de altă parte, bunicul era mai degrabă egocentric şi îi plăceau manipulările psihologice. Mă lua la pescuit din când în când, dar ceea ce îi plăcea cel mai mult era să mă sperie de moarte. Una din glumele lui repetate era să se uite fix la mine (puţin nebuneşte) şi să-mi spună că o să ia aparatul de ras cel vechi şi o să-mi taie părul în mijlocul nopţii. Sau că într-o dimineaţă o să mă trezesc atârnând cu picioarele de tavan. Îi producea o mare bucurie să-mi dea untul la masă şi, chiar atunci când îl luam, să-l împingă puţin, iar degetul meu cel mare să ajungă în mijlocul pachetului cu unt. Jocul lui preferat era „mâini fierbinţi” – ştiţi, cel în care îţi pui mâinile deasupra mâinilor celorlalţi jucători (palmă peste palmă) şi încerci să-ţi dai mâinile la o parte înainte ca celălalt jucător să-şi pună mâinile deasupra şi să le lovească pe ale tale. Bunicul avea cele mai rapide mâini din lume, iar când te lovea, nu se juca. De multe ori, mâinile mele erau roşii ca sfecla, fiindcă nu fusesem destul de rapid. Bunica era mereu pe urmele bunicului, ca să-l oprească să mă necăjească, dar bunicul Charley avea un mod ciudat de a se purta.

Cel mai amuzant (poate cel mai trist) lucru este că eu sunt mult mai mult ca bunicul meu, decât ca bunica mea. Dar este adevărat că ceea ce urăşti cel mai mult (şi nu ierţi!) sfârşeşte prin a te modela mai mult decât ţi-ai fi putut imagina vreodată.

Deci, în cazul meu, imaginea despre masculinitate nu a fost cea mai bună, iar imaginea despre feminitate a fost excesiv de glorificată şi falsă. Ceea ce a condus (în cazul meu) la o viaţă distrusă.

Cel mai greu de iertat în tot acest haos sunt, bineînţeles, eu. De ce m-ar plăcea cineva (ca să nu mai zic de ce m-ar iubi)? Dacă ar vedea ce haos am făcut din viaţa mea, m-ar evita ca pe Mary, prima persoană din America diagnosticată cu febră tifoidă. A venit momentul să mă refer la versurile cântecului de mai sus. Dar uimitor, sunt foarte iubit. Domnul a dovedit iar şi iar cât de mult mă iubeşte, la fel şi Patricia. Dacă Domnul mă iubeşte atât de mult, de ce nu m-a protejat când am crescut? Adevărul gol-goluț este că a făcut-o şi o face. Dar fără durere nu există creştere şi, mai important, nu există empatie pentru durerea altora. Adevărul este că Domnul m-a modelat pentru un scop şi, deşi nu înţeleg întotdeauna în ce constă scopul, ştiu că l-a îngăduit fiindcă mă iubeşte. Aceasta nu este doar o platitudine sau o afirmaţie convenabilă. Ştiu că este un adevăr solid în inima mea. Nu a fost o lecţie uşor de învăţat, dar în sfârşit văd că a fost adevărată.

Nu doar atât, dar nu vreau să mai fug de cel care sunt. Mai am multe de învăţat şi de înfruntat – da! Dar să fiu o „insulă pentru mine însumi” este un mod mizerabil de a trăi. Soţia mea şi cu mine începem, în sfârşit, să redescoperim intimitatea, ceea ce este o lucrare în progres. Uneori avem parte de durere, dar avem şi o mare răsplată! Domnul, prin Duhul Sfânt, luminează constant egocentrismul şi egoismul meu. Este un lucru plăcut de văzut? Nu! Dar trebuie să Îi îngădui Duhului Sfânt să Se ocupe cu asprime de ele. Nu vreau să mai conduc eu – am descoperit din experienţă că eşti singur când ajungi în vârf.

Îngăduiţi-mi să menţionez biserica de casă pe care o frecventez. Afirm că sunt creştini aici (inclusiv toţi păstorii) care ştiu despre luptele mele. Aparţin unui cerc de credincioşi care îmi oferă ajutor, ca şi bisericii mele obişnuite, dar nu am un sistem de suport real pentru problemele mele specifice. Adevărul gol-goluț este că aceasta este realitatea de care cei mai mulţi nu vor să ştie. Cea mai mare parte din timp, oricum nu ştiu cum ce răspuns să dea la o problemă ca a mea. Dar Domnul m-a condus la concluzia că ei sunt exact oamenii pe care vrea să-i folosească pentru a Se ocupa de problemele cu care mă confrunt. Încă o dată, nu este vorba despre confuzia de gen, nu am nevoie să fiu convins că Dumnezeu nu a făcut o greşeală făcându-mă bărbat. Este vorba de trăirea vieţii creştine, de ucenicie, de sfinţirea mea pentru scopurile lui Dumnezeu.

Bob, iartă-mă că am ocupat atât de mult spaţiu şi timp! Presupun că am avut, pur şi simplu, nevoie să scriu aceste lucruri şi să vorbesc cu cineva care a trecut (şi trece în continuare) prin procesul schimbării. Ştiu, de asemenea, că aveam nevoie să le aud eu însumi. Îmi pare rău pentru tot gunoiul şi pentru lucrurile dureroase cu care eşti nevoit să te confrunţi pentru a sluji nevoilor altora. La urma urmei, oamenii răniţi rănesc oamenii. Dar sunt permanent binecuvântat şi ajutat de fiecare dată când intru pe site-ul vostru. Misiunea voastră a fost un colac de salvare şi o stâncă pentru mine. M-am rugat şi voi continua să mă rog pentru tine şi Betty.

Dumnezeu să vă binecuvânteze din belşug – întotdeauna!

Kerry: ~)

[Kerry, Running From My True Self. Copyright © Help 4 Families. Tradus şi publicat cu permisiune.]