Dumnezeu, în Scripturi, nu ne oferă toate răspunsurile la întrebările pe care mintea noastră le poate concepe. Dacă El a ales să nu facă acest lucru, înseamnă că știe ce este cel mai bine pentru noi.

În Deuteronom 29:29, suntem învățați că „lucrurile ascunse sunt ale Domnului, Dumnezeul nostru, iar lucrurile descoperite sunt ale noastre... ”.

Așadar, să vedem ce ne descoperă Dumnezeu în Scripturi cu privire la acest subiect.

Încă din Vechiul Testament, Dumnezeu se arată suveran în toate; nimeni și nimic nu Îl poate trage la răspundere pentru alegerile Sale (Daniel 4:35). De la început, Dumnezeu a ales un popor, pe Israel (Amos 3:2), cu care a făcut un legământ și asupra căruia s-a concentrat în privința voii Sale, lăsând restul națiunilor să umble pe căile lor, doar făcându-le bine (Faptele Apostolilor 14:16-17). De ce? Pentru că așa a hotărât El.

Dumnezeu l-a ridicat înadins pe faraon (Romani 9:17) și i-a împietrit inima pentru a-Și proslăvi Numele. De ce? Pentru că așa a hotărât El.

Dumnezeu s-a mâniat pe Israel și a împietrit inima lui David (2 Samuel 24:1-4), lăsându-l pe Satan să facă aceasta (1 Cronici 21:1), astfel încât poporul să fie pedepsit. De ce? Pentru că așa a hotărât El.

Dumnezeu l-a ales pe Iuda pentru pierzare (Ioan 6:70; 17:12), pentru a împlini Scripturile. De ce? Pentru că așa a hotărât El.

Dumnezeu a ales să împietrească uneori pe unii (Israel) și alteori pe alții (neamurile) (Romani 11:30-35). De ce? Pentru că așa a hotărât El.

Lista poate continua. Dar, în fața acestor exemple, putem noi să-l tragem pe Dumnezeu la răspundere?

Oamenii au libertatea de a face ce doresc, dar alegerea mântuirii nu le aparține (Romani 3:9-18), deoarece omenirea a ales deja prin Adam și a devenit roabă păcatului (Romani 5:12; 7:14). Dacă cineva crede cu îndrăzneală că el l-a ales pe Dumnezeu și nu invers, aceasta denotă mândrie.

În Vechiul Legământ, Dumnezeu se adresează celor din legământ, dându-le dreptul să aleagă între viață și moarte, bine și rău (Deuteronom 30:15-20). Aceștia sunt îndemnați să aleagă, dar, chiar și așa, inima lor era împietrită. Totuși, s-au poticnit ei pentru a cădea? Nicidecum, căci prin alunecarea lor, mântuirea neamurilor a devenit posibilă (Romani 11:11).

Legământul bazat pe alegerea omului s-a dovedit nepotrivit. De aceea, Dumnezeu a împietrit inimile israeliților și Și-a ales un popor pe baza unei alegeri suverane, inexplicabile pentru mintea omenească (Romani 11:32-35).

Nimeni nu se poate apropia de Dumnezeu dacă nu este chemat de El (Ieremia 30:21). La fel cum pardosul nu își poate schimba petele, iar etiopianul pielea (Ieremia 13:23), omul nu poate de la sine să-și facă rost de o inimă nouă și un duh nou (Ezechiel 18:31) pentru a intra în poporul lui Dumnezeu. Toate acestea sunt date și realizate doar de Dumnezeu (Ezechiel 36:25-27).

După cum trupul mort nu mai poate reacționa, la fel sunt și oamenii care sunt „morți în păcatele lor” (Efeseni 2:1), fără reacție la lucrurile lui Dumnezeu.

Există versete care par să sugereze că mântuirea este oferită tuturor: „Dumnezeu l-a trimis în lume pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (Ioan 3:16). Harul lui Dumnezeu, care aduce mântuire, a fost arătat tuturor oamenilor (Tit 2:11), iar Hristos este jertfa pentru păcatele întregii lumi (1 Ioan 2:2). Dumnezeu dorește ca toți oamenii să fie mântuiți și să vină la cunoștința adevărului (1 Timotei 2:4).

Cum se împacă aceste versete cu cele care sugerează că Hristos a venit să-Și dea viața pentru „mulți” (Matei 20:28) și că sângele Său se varsă pentru „mulți” spre iertarea păcatelor (Matei 26:28)? În Isaia 53:11, citim că „Robul Meu cel neprihănit va pune pe mulți într-o stare după voia lui Dumnezeu și va lua asupra Lui povara nelegiuirilor lor.”

Intrarea în grupul „mulți” nu depinde de alegerea omului, ci doar de Dumnezeu. Dumnezeu a trecut în cartea vieții de la întemeierea lumii pe cei mântuiți (Apocalipsa 13:8; 17:8). Alegerea Lui nu se bazează pe faptul că noi L-am ales sau pe vreo faptă, ci pe hotărârea Sa suverană (Efeseni 1:11; 2 Timotei 1:9).

Cuvântul lui Dumnezeu lucrează în cei care au credință (1 Tesaloniceni 2:13), iar la cei care nu au credință, nu are efect (Evrei 4:2).

Deși Dumnezeu Și-a arătat dragostea față de întreaga lume (Ioan 3:16) și poruncește tuturor oamenilor să se pocăiască (Faptele Apostolilor 17:30), responsabilizându-i, mântuirea nu depinde de alegerile omului (2 Timotei 1:9). Versetele care menționează „toți oamenii” sau „întreaga lume” nu se referă la fiecare individ în parte, ci la omenirea în general (Ioan 7:4; Apocalipsa 5:9). Din întreaga omenire, doar cei care cred vor fi salvați.

Dar cum ar putea oamenii să creadă sau să se pocăiască, dacă credința și pocăința sunt date doar de Dumnezeu, așa cum El voiește (Faptele Apostolilor 11:18; 2 Timotei 2:25; Iuda 3)? Soarta omului nu stă în mâinile lui, ci în mâna Domnului (Ieremia 10:23).

Dumnezeu nu întârzie în împlinirea făgăduinței Sale, ci are răbdare și dorește ca niciunul dintre cei aleși să nu piară, ci toți să vină la pocăință (2 Petru 3:9). Dumnezeu are un număr bine stabilit de aleși (Romani 11:25).

Apostolul Pavel a încercat să explice acest principiu al alegerii suverane, adresându-se celor care, la fel ca și astăzi, puneau întrebarea: „Dacă ține doar de Dumnezeu, atunci de ce mai este vina noastră?” (Romani 9:19). Pavel răspunde retoric, subliniind suveranitatea divină: „Cum ar putea lutul să-i spună olarului: 'De ce m-ai făcut așa? '” (Romani 9:21-22).

Dacă Dumnezeu a hotărât să lucreze astfel, ca pe unii să-i facă pentru cinste și pe alții pentru ocară, cine suntem noi să-L întrebăm de ce? (Romani 9:22-23). Înțelepciunea și planurile Lui rămân un mister pentru noi.

Dumnezeu este suveran în alegerea oamenilor pentru mântuire, dar, în același timp, oamenii sunt responsabili pentru alegerile lor. În final, doar Dumnezeu știe cine sunt cei aleși, iar chemarea noastră este să proclamăm Evanghelia tuturor, lăsând rezultatele în mâinile Lui.