Razele de soare, zambetele, chiar şi florile, toate se simt diferit, în funcţie de starea de bine pe care o avem, iar aceasta depinde de eficienţa cu care îţi controlezi pânzele. Iubirea lui Dumnezeu o simţi întru totul dacă te deschizi şi o laşi să intre. O simţi precum o strânsă îmbrăţişare care nu te lasă să cazi …… te ridică pe braţe, ca sa nu te răneşti, te încarcă cu preţuire şi dragoste îndelungă. Dumnezeu ne-a promis o iubire veşnică şi că totul este spre binele celor ce-L iubesc pe El, iar nouă ne rămâne nădejdea şi credinţa în El.

Am simţit din prima clipă mângâiere şi căldură, o omniprezenţă care mă ajută să fredonez cântarea “ Voia Ta”, atunci când voia Lui a fost una neaşteptată şi totuşi înţeleasă. În mintea mea răsuna aceasta şi nu puteam, dar nici nu voiam să o opresc. Am deschis ochii şi am privit în linişte agitaţia care roia în jurul meu. Am observat fiecare persoană din camera şi atribuţiile ei, clasificând-o. O oboseala cruntă m-a lovit si îmi doream sa îmi apropii pleoapele doar pentru o secundă, care mai apoi se va transforma în minute şi ore. Aş zice că nucul, pe care il priveam pe fereastră. era şi el obosit. plecându-şi capul, iar  frunzele verzi, care s-au transformat într-un arămiu lucios peste noapte, îl părăseau necontenit. Timp de şaptesprezece zile am privit cum porumbeii îşi găseau adesea adăpost în ramurile crângi ale acestui nuc şi ziua se revărsa în amurg. Aş zice că până şi stelele răsunau de un vers divin, înconjurăndu-mă, pe care îl puteai simţi bubuind în spaţiul dintre oasele mele sensibile.

Valurile mele s-au izbit, iar şi iar, timp de aproape patruzecişiopt de ore critice, unde şansele care mi s-au acordat au fost foarte mici, aproape spre deloc, dar eu m-am revărsat în Dumnezeu. În Dumnezeu care m-a luat în braţele Sale si a suflat viaţă peste mine si peste trupul meu frânt.

În apusul soarelui mi se încânta privirea şi reuşesc să declar, că este tabloul pe care Dumnezeu îl pictează la fiecare asfinţit. Firele mele s-au contopit cu fiecare apus, născând din nou şi admirând puterea Sa uluitoare. Ştim că prin Frângerea trupului lui Hristos şi prin jertfa Sa, noi am primit Viaţă şi suntem iertaţi, dar, oare nu suntem şi noi supuşi unei frângeri cel puţin asemănătoare? Oare nu prin Frângere, de fapt, se realizează această apropiere de Dumnezeu?

Totul s-a derulat într-o viteză neînţeleasă şi o organizare precisă. Mă aflam într-o camera cu şapte paturi, fiecare ocupat de către un alt pacient, eu fiind al optulea. Asistentele medicale si îngrijitoarea îşi realizau sarcinile, iar medicii ne vizitau des. Mă priveau cu drag, însă prea puţine cuvinte au fost rostite.

Dumnezeu să fie lăudat pentru felul în care mi-a luat toate durerile, astfel încât nu am avut nici cea mai mică durere din ziua în care m-am trezit, în spital, nici mai apoi, nici o singură dată. Dumnezeu îmi şoptea în fiecare noapte şi îmi transmitea că este prezent acolo cu mine, că ceea ce mi s-a întâmplat nu a fost întâmplător sau noroc, nu, ci totul a fost sub controlul Lui, care m-a uns cu dragoste şi cu preţuire, iar eu pluteam în braţele Sale, braţe care nu m-au abandonat, braţe care nu m-au pedepsit, si braţe care m-au strans tare si mi-au şoptit: „Te iubesc, eşti bine, totul este bine. Eşti preţuită, cum altfel vei vedea dragostea Mea? “

Am plâns când am realizat cât de mult mă iubeşte Dumnezeu. El a fost acela care mi-a adus cea mai buna echipă de medici. Mi-a scos în faţă oameni buni, care m-au îngrijit, m-au tratat foarte frumos, mi-au oferit zâmbete necontenite, molepsindu-mă. Asemenea îi priveam şi eu, de fiecare data când se opreau la mine, cu zâmbetul pe buze. Zilnic veneau persoane noi, pe care nu le cunoşteam, făcând parte din personalul spitalului, şi vorbeau cu mine, dorind să îmi afle noua mea stare. Am povestit cu toţi şi am legat mici relaţii, pentru acel timp, am urmărit dăruirea medicilor în această muncă şi spun ca este plină de responsabilitate şi implicare. Dumnezeu lucrează prin oameni, care ocupă diferite meserii.

În acea seară am văzut lucrarea aceasta scrisă şi relatată de mine, m-am văzut in picioare, în faţa bisericii şi spunând ceea ce veţi citi mai departe.

Am început să-mi pun primele întrebări după primele vizite ale membrilor din familie. Nu ştiam motivul pentru care mă aflat pe un pat de spital, la secţia de A. T. I, bandajata pe tot piciorul stâng şi cu ghips la cel drept. Mi-am privit mainile cu pete vineţii, în unele locuri negre, desigur lovite. M-am bucurat nespus de mult pentru gura de apă pe care o primeam în organismal meu prin ajutorul unui pai. Încercam să găsesc amintirile care să îmi cedeze adevărul a ce mi s-a întâmplat, însă nu găseam nimic, cel mai probabil fiind efectul morfinei. Totuşi, eram calmă, chiar liniştită, în siguranţă, învăluită în dragoste.

Picioarele îmi erau grele, umflate, zgâriate, lovite şi nu le puteam mişca cum le mişcam de obicei. Ardeam toată, îmi era extrem de cald şi ceream mereu să mi se deschidă fereastra pentru a primi aer, fereastra prin care priveam micile vietăţi cum săreau din creangă în creangă. Apoi a venit unul din numeroşii medici, mi-a ridicat cearceaful şi am zărit o cicatrice verticala în zona abdomenului. Am aflat ca de atunci, îmi voi continua viaţa fără un organ, anume splina. Mi-a zâmbit, m-a bandajat şi a plecat. Familia mă vizitea zilnic, mediciii la fel. Apoi plecau, doar eu rămâneam.

Aveam o pace şi o linişte interioară de nedescris, pe care le-am primit de la Dumnezeu. El m-a îmbracat cu putere, pace şi mult calm. În felul acesta am simţit toate rugaciunile care au fost rostite pentru mine.

Am fost îngirjită de către tot personalul Spitalului Clinic Judeţean din Târgu Mureş. Am avut parte de cei mai buni şi dăruiţi medici. Părul mi-a fost pieptănat si aranjat în două codiţe. Dumnezeu le-a deschis inima tuturor celor care activează în acel spital. Aş zice că atunci am conştientizat, cât de mult contează să arăţi bunătate oriunde ai fi.

În decursul următoarelor zile, mai exact ziua a opta de spitalizare, am fost mutată în alt salon, rămânând totuşi la aceeaşi secţie, la A. T. I. În acea zi am fost ridicată în şezut, dupa opt zile de stat doar pe spate. Ameţindu-mă uşor pentru început, am simţit cum mi se oxigenează creierul şi starea mea se ridică uşor spre bine. Dacă până atunci nu puteam vorbi mai deloc, acum respiraţia şi vorbirea mea s-au îmbunătăţit. Încă nu ştiam adevărul complet despre starea mea, îmi era o oarecare teamă sa rostesc oricui acea întrebare, însă un lucru îmi era sigur in minte: a fost vorba de un accident de maşină, iar eu eram şoferul. Din mulţimea de medici care venea zilnic să mă vadă pentru a doua sau a treia data pe zi, cu toţi discutam degajat. Însă în a doua săptămână de spitalizare am primit întrebarea: “Ce ai păţit, Daria?”

Nu am avut un răspuns clar şi detaliat, dar eram sigură de faptul ca a fost un accident rutier. În minte mi s-au născut alte întrebări în încercarea de a-mi reconfigura traseul dimineţii de luni, octombrie, însă prea puţină reuşită aveam. Mi s-au realizat un set de radiografii asupra picioarelor şi a bazinului. Urma operaţia la piciorul drept, însă nu cunoşteam cu exactitate ziua. Am început să primesc mâncare solidă şi îmi era pofta de fructele de sezon: pere, prune, mere, struguri, chiar şi banana. Eram nerăbdătoare sa  mi opereze piciorul drept, din cauza tibiei rupte şi aşteptam zilnic un răspuns.

Acum relatez totul şi privind în urmă, îmi amintesc totul precum un film, în care eu am fost protagonistul. Este bizar cât de radical ţi se poate schimba viaţa într-o singură clipă. Ne raportăm viaţa atât de mult la viitor, la ce voi face, cum voi face, cine voi ajunge, dar uitam că, tot cee ace ai este acum, prezentul.

 Mi-am întrebat familia, dacă cunoaşte detalii despre operaţie, primind răspunsul: „ Trebuie să avem răbdare. “

“Când voi merge acasa?”  am primit curajul să întreb, chiar daca mă temeam să  aflu răspunsul.

“ În scurt timp. Ştii cu ce ai venit la spital?” am primit întrebarea.

“Cu maşina? În ce oraş mă aflu?” am răspuns eu.

“ Eşti la Spitalul Clinic Judeţean din Târgu Mureş şi ai venit cu elicopterul, ai avut un accident de maşină. “ Nu aveam decât sa cred, chiar dacă nu îmi aduceam aminte.

Apoi a urmat operaţia la piciorul drept, în urma căreia nu am avut dureri. Zilele au trecut, rând pe rând, iar întoarcerea mea acasa a avut loc dupa şaptesprezece zile de spitalizare. Recuperarea mea a început cu prima zi în care am ajuns acasă. Au urmat trei săptămâni lungi, în care am aşteptat să mă pot ridica în şezut. Timpul s-a scurs cu o viteza de nedescris, urmând zilnic exerciţii pentru recuperare, ca mai apoi, dupa cinci săptămâni, să-mi fie îngaduit să calc doar cu piciorul drept. Senzaţia de a sta din nou sus, în picioare, dupa opt săptămâni a fost nouă pentru mine, celei căreia  i se cuvenea totul în trecut.

Sănătatea este preţioasă, iar noi o înţelegem prea puţin, asta până când o pierzi. Obişnuiam să am o definiţie clară asupra bunătăţii. Să fii bun, să faci lucruri bune. Dar cine ne defineşte exact sensul bunătăţii? Perspectiva lui Dumnezeu asupra bunătăţii este amplă. El vede dincolo de un eveniment sau de o perioadă de timp, El vede traiectoria noastră pe termen lung. Ceea ce  văd eu  astăzi a fi dureros pentru mine, sau poate solicitant, Dumnezeu vede ca un prin pas pentru un viitor strălucit, la cârma Lui. Dumnezeu ne-a promis bunătate şi iubire nesfărşită, deci, cine sunt eu să pun la îndoială acestea? Pentru mine astăzi este neînţeles, dureros şi lasă în urmă o sumedenie de întrebări, dar cu siguranţă concluzia şi scopul atins vor fi pozitive. Ne grăbim să punem etichetă şi să catalogăm şi nu avem răbdarea necesară pentru a înţelege pe deplin procesul de alipire de Dumnezeu.

Am ajuns la spital cu două hemoragii, la burta şi la piciorul stâng. Timpul se scurgea, apusul se lăsa, sângele meu curgea, generând o pierdere imensă. Se poate să supravieţuieşti după ce pierzi jumătate din cantitatea totală de sânge? Dumnezeu zice „Da”. Hemoglobina era mică, iar corpul stors de orice putere pe care o mai avea în urmă cu doar 12 ore. Dar în mâinile Cui se află viaţa noastra? Cine are ultimul cuvânt în dreptul vieţii noastre? Dumnezeu mi-a lungit şirul zilelor vieţii mele. M-a purtat pe braţe şi mi-a regenerat tot corpul, retrezindu-l la viaţă.

Termenul viaţă provine din greacă, bios care înseamnă viaţă. Ştiim că biologia stă la baza ştiinţifică a vieţii, de unde bios+ logos, care înseamnă cuvânt. Mai ştim din Geneza 2:7 că „ Atunci Domnul Dumnezeu l-a creat pe Adam din ţărâna pământului şi a suflat în nările lui suflare de viaţă. „ Adică, a suflat viaţă, un proces atât de uşor pentru Dumnezeu şi important pentru noi, căci în ochii lui Dumnezeu, viaţa noastră este importantă şi mai ales felul în care decidem să ne-o petrecem.

Cel care a creat marea şi vântul, Cel care a creat florile şi toată lumea care ne înconjoară, ne-a creat şi pe noi. Acelaşi Dumnezeu măreţ. Privesc armonia perfectă între toate făpturile create de El. Primăvara renaşte în fiecare an, dar oare, am înţeles că asta ni se întâmplă şi nouă?

Înainte de Crăciun, dupa 12 săptâmani de la accident, am început sa calc pe ambele picioare. Am învăţat din nou să merg, dar de data aceasta alături de Dumnezeu.

Povestea mea a fost scrisă de către Yahve, gura mea de aer, Dumnezeu. Văd frumuseţea în cele mai mici detalii şi mulţumesc ca nu trec pe lângă ea nepăsătoare. Privesc către apus cu nădejdea ca mâine va fi o nouă zi şi cu mulţumire pentru ziua care a trecut. Am conştientizat ca tot ceea ce am, este acum, momentrul pe care îl trăiesc numaidecât. Mâine este un capitol plin cu mister şi necunoscut. Nu spun că experienţa aceasta a fost una grea, dar nici una uşoară, Aurul curat îl poţi obţine doar prin prelucrarea sa la 1064 de grade Celsius, iar noi, în ochii lui Dumnezeu, suntem aur. Rămâne decizia noastră de a ne îndrepta ochii spre cer sau în altă parte. E prea frumoasă viaţa ca să o petreci fără Hristos.

Scrierea mea este imperfectă, totuşi sper ca mesajul adus prin mine, să te aducă mai aproape de Hristos. Istorisirea mea este una dintr-o multitudine de alte miracole făcute de Dumnezeu, însă nouă ne rămâne să ne ridicăm privirea spre Tatăl Ceresc.

Prin El am primit speranţă în cele mai apăsătoare nopţi, iar mângâierea am primit-o în rugaciune. Este greu de crezut ca ar fi cineva căruia nu îi foloseşte această comunicare cu Dumnezeu. Oricine ai fi, ai nevoie de rugaciune. Să învăţăm să ne rugam unii pentru alţii şi să nu mai trecem nepăsători pe lânga starea copiilor lui Dumnezeu, crezând că nu au nevoie de rugaciune. În fond, cu toţii avem nevoie de ea. Iar acum, după câteva luni de la accident, eu rămân cu nişte cicatrici vindecate complet, care vor râmăne ca aducere aminte. Pentru totdeauna.