„Mă socotesc fericit, împărate Agripa, că am să mă apăr astăzi înaintea ta pentru toate lucrurile de care sunt pârât de iudei.”(Fapte, 26:2) Chiar așa, Pavele? Curioasă perspectivă asupra fericirii. Dar cunoscându-l mai bine pe apostol, înțelegem că pentru el fericirea însemna a vorbi despre Cristos.

  Ce se întâmpla, de fapt? După căderea în dizgrație a lui Marcus Antonius Felix, procuratorul Iudeii (60 dH), postul acestuia a fost preluat de Porcius Festus, însă „la pachet” cu... cazul Pavel, apostolul fiind întemnițat în Cezareea de doi ani. El știa că un proces judecat în țară ar fi fost influențat de dușmanii lui de la Ierusalim și, cetățean roman fiind, a cerut să fie dus la Roma, în fața împăratului.

  Aceasta era situația lui Pavel când la Cezareea a venit, pentru a-i ura „bun venit” noului procurator, însuși regele iudeu Irod Agripa II. Și cu toate că urma să fie judecat la Roma, el acceptă provocarea lui Festus de a compărea în fața lui Agripa. Oricum nu avea nimic de pierdut, și nu numai pentru că era nevinovat, ci și pentru că la Cezareea nu se mai putea lua nicio decizie.

  Apărarea lui Pavel a fost... o predică. A vorbit despre lucrarea sa și despre întâlnirea cu Cristosul înviat, care i-a schimbat viața. Pentru Festus, un roman care nu cunoștea profețiile, aceasta era o nebunie, cum de altfel a și spus: „Pavele, ești nebun!” (v 24) Dar ținta era Agripa, pentru că „Împăratul știe aceste lucruri și de aceea îi vorbesc cu îndrăzneală.”(v 26)

  Apoi i s-a adresat direct împăratului: „Crezi tu în proroci, împărate Agripa? ... Știu că crezi.”(v 27) Atacul lui Pavel a fost îndrăzneț. Ești în șah, împărate! Muți sau cedezi? Dar Agripa a recurs la eschivare: „Curând mai vrei tu să mă îndupleci să mă fac creștin.”(v 28) Și Pavel nu-și ascunde intențiile. Da, asta voia, atât pentru Agripa cât și pentru toți ceilalți.

  Și iată cum Pavel ne uimește din nou. Nu se făcea vinovat cu nimic față de legea lui Dumnezeu, fiind la fel de curat și față de cea romană. Cu toate astea a cerut să fie judecat la Roma, știind că mărturia lui trebuia să ajungă și acolo.

  Dar până la Roma, a mai fost și acest episod. O oportunitate de a vorbi despre mântuire, pe care el a fructificat-o. Chiar dacă era vorba de împărat. Sau, poate, tocmai de aceea. „Știu că crezi”, dar nu-i destul.

  Nu știm ce ecou a avut mesajul apostolului în inima lui Agripa, dar ceea ce am învățat este că nu trebuie pierdută nicio ocazie de a vorbi de mântuire. De a spune oamenilor că după „a ști” și „a crede” mai este ceva.

 Și să-i determinăm să joace. Să iasă din șah.

Simion Felix Marțian