Nu ştiu cum se face, dar mă aflu de câteva luni în cadrul unei misiuni de evanghelizare şi mărturie de credinţă, în mijlocul rromilor săraci, aproape de la periferia Bucureştiului. Chemarea Domnului a venit pe când nu credeam că voi primi răspuns, deşi mă rugam ca EL să-mi dea ocazia să Îl slujesc, în toată puterea cuvântului. Nu am înţeles de ce chemarea Lui a venit pentru a lucra între ţigani, care sunt o naţie de oameni mai dificili, însă şi ei sunt tot oameni iar sufletele lor au aceeaşi valoare înaintea lui Dumnezeu ca ale oricărei alte naţii. Îi cunosc încă de mic, când colindau uliţele satului în care am copilărit, şi cred că asta mi-a uşurat comunicarea cu ei. Însă locaţia unde Domnul Hristos mi-a deschis o poartă spre evanghelizarea şi chemare la mântuire a inimilor de ţigani este una extrem de dificilă, cu mari probleme spirituale şi pământeşti. Când L-am întrebat pe Isus de ce m-a ales şi pe mine pentru lucrarea aceasta, răspunsul a fost: pentru ca să mă formez; şi simt că El vrea să mă pună într-o lucrare mai mare, pe care, sincer, nu mă simt în putere să o duc.

Mi-a fost dat să vad şi să cunosc fel de fel de oameni dintre rromi, de la femei simple, până la bărbaţi tari în cuvinte şi fapte. Însă Dumnezeu a pus, în grupul cu care merg în slujire, oameni cu putere duhovnicească. E o bucurie împlinită să slujeşti alături de fraţii penticostali, o colaborarea binecuvântată de Însuşi Dumnezeu, spre slava şi gloria numelui lui Isus.

Prima oara când am ajuns în locaţia unde aveam să duc Cuvântul, a fost în curtea unei case modeste, unde toţi fraţii stăteau aşezaţi pe scaune pliante, iar copiii rromi, în număr mare - aşa cum se întâmplă de obicei, în casele lor sunt mulţi copii - stăteau cuminţi pe o bancă, unde am primit şi eu un loc. Era o seară de noiembrie, destul de răcoroasă, când am fost impresionat de prezenţa unei surori în vârstă. Aceasta a rămas liniştită pe scaun până la sfârşitul serii. La sfârşit nu m-a răbdat inima să nu o întreb de varsta ei, pentru că aceasta contrasta cu un chip liniştit şi luminos. Mi-a mărturisit că are 80 de ani, am ramas adânc impresionat să văd exemplul unui om aşa de bătrân, care îndura frigul unei seri, de dragul lui Hristos şi pentru vestirea Evangheliei.

Am vorbit întâia oara despre exemplul femeii care a spălat picioarele lui Isus cu lacrimi, ştiind că printre ţigăncile de acolo erau unele fete care aveau un trecut întunecat, subliniind că Mântuitorul a avut milă de neputinţele omeneşti şi că El vrea să te primeasca exact aşa cum eşti. La sfârşitul unei seri, îmi amintesc de o bătrână femeie, care ne-a mărturisit, împăcată, că de când vine la strângerile noastre, inima ei s-a liniştit mult, faţă de timpul când era tulburată şi plângea mereu pentru fiica ei, plecată în afara ţării. Altă dată, îmi amintesc de o femeie disperată, care a venit la mine să mă roage să vorbesc cu soţul ei, care începuse să se poarte rău cu ea. E greu să faci lucrări de suflet, între oameni cu un cuget aşa năvalnic ca al ţiganilor.

Alta dată, îmi amintesc de un copil care plângea din nimic, doar bomboanele pe care i le-am dat l-au liniştit, făcându-l să zâmbească. Copiii mici îmi sunt cei mai dragi, ei parca nu sunt rromi, ci copii obişnuiţi, deşi au în ochişori o aşa tristeţe uneori, care îţi frânge inima, le lipsesc multe, de la mâncare, îmbrăcăminte, rechizite, dar poate cel mai mult iubirea delicată pe care o aşteaptă fiecare copil şi pe care noi, oamenii mari, nu ştim să o oferim. Lucrarea cu copiii ar putea fi una deosebită, dar încă nu s-a găsit nicio soră care să dorească a se ocupa de ei, se pare că şi lipsa unei locaţii potrivite este un defect în această privinţă. Lipsa asta o poate suplini numai Dumnezeu. Apoi, ei se înveselesc imediat ce îi bagi în seamă, răspund cu un feedback extraordinar. M-am bucurat când fraţii penticostali au venit cu soţiile, copiii lor şi cu alţi membrii din biserică, şi chiar cu o soră cântăreaţă cu orga, într-o casa aşa de săracă cum este cea în care ţinem adunarea. Dar, în acelaşi timp, am simţit un fior de tristeţe, pentru că, din biserica mea, se pare că nimeni nu a fost interesat de lucrarea asta, poate prea greoaie (cu excepţia unui frate deosebit, cu care particip la această lucrare). E drept, e nevoie de multă smerenie şi putere de concentrare, într-un loc atât de vizitat de demonii care trăiesc în oameni după natura vieţii lor. 

Apare din nou aceeaşi întrebare - oare harul lui Hristos nu este acelaşi şi pentru aceste suflete?

În unele seri, la sfârşit, au fost chemaţi la Isus cei care au ascultat mesajele şi au decis mulţi să-şi predea viaţa Domnului, primindu-L în suflet ca Mântuitor. Dar, după aceast răspuns, oare de ce anume mai au oamenii nevoie, ca să înceapă să trăiască cu Dumnezeu şi să dorească a face botezul în apă? Altă dată, îmi amintesc că vobeam despre vindecarea pe care Isus a dăruit-o orbilor, printre noi fiind două femei oarbe, le-am spus că mi se rupe inima că nu pot vedea frumuseţea cu care Dumnezeu a îmbrăcat pământul, dar că ochii lor Îl vor vedea pe Hristos în ceruri, în toată strălucirea Lui, ca Domn şi Împărat. Una din aceaste femei doreşte să facă botezul. Există acceptul unei biserici mari de a construi, în locaţia de misiune, o biserică, pentru creşterea sufletelor câştigate pentru cer şi continuarea vindecării altor suflete împovărate de păcat şi vicii.

Într-o seară în care nu am putut ţine strângerea săptămânală, am mers în vizită la un bărbat paralizat la pat, cei din casa s-au bucurat văzându-ne, ne-am rugat pentru ei, împreună, noi doream să facem apel celor dornici să vină la strângere. Ştiu că Satan luptă împotriva acestei lucrări, pentru că Evanghelia revendică suflete pentru cer şi uneori am văzut cum ne sunt zădărnicite lucrurile. Însă, peste toate, Cel care este Stăpân Atotputernic a aranjat treburile ca să putem continua creştinarea acestor oameni.

Ducem Evanghelia săracilor din acestă zonă dificilă a oraşului, unii sunt destul de bolnavi, alţii nu au ce mânca, nu au lemne de foc, noi spunem că ţiganii sunt leneşi, însă, acum, în zilele acestea de strâmtorare pământească, nici ei nu au unde să mai lucreze.

Am încercat să vă picur în inimi ceva din patosul acestei lucrări, sperând că, atunci când veţi pleca genunchii în rugăciune, veţi chema Numele Domnului Isus şi peste această misiune evanghelică, dificilă pentru oameni, însă cu putinţă la Dumnezeu.

Fie ca bunul Dumnezeu să aibă milă de noi toţi.

Cu dragoste, Vasi