Inima mea, tu nu trebuie să îmbrăţişezi alergările lor... dorinţele lor... viziunile lor... Drumul lor care urcă spre cariere strălucitoare, doar pentru propriile lor împliniri, e prea bătătorit, e prea bătător la vedere, e prea... uşor, ca să îl apuci. Vreau doar să-ţi aduc aminte, inimă, că drumul tău e în altă direcţie... a fost străbătut de Isus şi destinaţia-I era o cruce.
E un drum cu spectatori pe margini, iar spectatorii aceia sunt oamenii care doar te arată cu degetul, care sunt prea fricoşi să meargă pe el.
E un drum străbătut de martiri. [Martir, în greacă, înseamnă "martor".]
E un drum cu semne de circulaţie neomeneşti, iar singurul lucru ce te poartă spre final e liberul tău arbitru care, personificat, e un fel de aripă a sufletului.
E un drum cu unele poteci în stânga şi-n dreapta, care te duc la ape de odihnă (ca să ai unde să plângi de bucurie), care te trec prin câte-o vale (ca să te smerească), care te urcă pe câte-un pisc (ca să-ţi priveşti viaţa de sus)...
E un drum, uneori, sihastru...
E-un drum niciodată monoton, viaţa e modul în care Dumnezeu te trece prin cele mai fantastice aventuri.
E drumul pe care-L întâlneşti pe Dumnezeu, deghizat în orbi, şchiopi, muţi, cerşetori, bătrâni fără familie, copii ai străzii, orfani, africani...
E drumul în care îţi întâlneşti cei mai buni prieteni.
E-o uliţă prăfuită-n miez de vară, într-un sat, când liniştea stă aşezată în inimile păsărelelor, şi iar devii copil.
E-un drum greu, dar paşi-ţi vor scrie notele celei mai unice, frumoase simfonii, care poate inspira, ridica, înlăcrima pe cei din juru-ţi... iar când ei o vor auzi, vor recunoaşte Autoul, Măreţul Compozitor, şi-L vor binecuvânta.