Introducere

Rick Warren, în cartea sa „Biserica - o pasiune, o viziune”, afirmă, pe bună dreptate, că: „Isus a fondat Biserica, a murit pentru Biserică, a trimis Duhul Său cel Sfânt Bisericii şi, într-o zi, se va întoarce după Biserica Sa. Ca stăpân al Bisericii, El a stabilit deja scopurile, şi ele nu sunt negaciabile. Datoria noastră nu este să creăm scopurile bisericii, ci să le descoperim”[1]

Deseori se enunţă doar anumite elemente ale scopului biseriicii lui Hristos pe pământ fără a se atrage atenţia că acest scop este ca un ciorchine, adică este compus, şi dacă se face o enumerare a acestor părţi componente ele trebuiesc spuse integral. În Noul Testament întâlnim două porunci date de Domnul Isus ca fiind cele mai importante pentru credinciosul noului legământ. Acestea sunt Marea Poruncă şi Marea Trimitere (însărcinare). Marea Poruncă este o reluare a celei din Vechiul Testament (Deut. 6:5), citată în Matei 22:37, 39: "Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău" şi "Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi." Marea Trimitere este scrisă de Matei în finalul evangheliei sale, Matei 28:19-20: „Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit.” Tocmai pe aceste porunci şi se bazează determinarea scopului bisericii lui Hristos pe pământ. Pentru ca o biserică să-şi atingă scopul ei, ea trebuie să aplice aceste porunci în cadrul activităţii ei zilnice.

În cele ce urmează vom merge pas cu pas la sintetizarea acestor scopuri pentru a vedea imaginea tabloului integral. Biserica are cinci scopuri indinspensabile, ele fiind determinate de Fondatorul ei, adică Hristos.

1.      Închinarea în prezenţa lui Dumnezeu

Prima parte a Marii Porunci este să-L iubeşti pe Dumnezeu. Acesta are în vederea partea închinării noastre lui. De la începuturile creaţiei vedem că Domul nu aprobă o închinare la alţi domni sau dumnezei, poruncind ca unica Fiinţă vrednică de închinare să fie Creatorul. Biserica există pentru a se închina lui Dumnezeu şi numai Lui. O lipsă de închinare adevărate este automat şi o lipsă de practicare a scopului determinat de Isus pentru biserică – închinarea.

Închinarea, lauda şi glorificarea lui Dumnezeu, a fost o practică vechi-testamentală obişnuită, după cum se poate vedea mai ales în Psalmi. Iar ilustraţiile despre cer din Apocalipsa şi alte locuri din Scriptură, poporul lui Dumnezeu este prezent ca unul care recunoaşte şi proclamă măreţia lui Dumnezeu. Se cuvina ca biserica, ce Îi aparţine lui Dumnezeu, să Îl laude şi să Îl glorifice.[2]

Vedem pus accentul pe închinare în momentul când Domnul Isus este ispitit de Satan. Acesta din urmă îi promite lumea toată numai dacă i se închină lui, însă Hristos refuză categoric prin citarea unui pasaj scriptural, Matei 4:10: „Domnului, Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui să-I slujeşti.” Scopul lui Satan este deslipirea noastră de închinarea adevărată în faţa lui Dumnezeu, scopul bisericii este de a se închina în duh şi adevăr singurului Dumnezeu adevărat. Biserica primară descrisă în Fapte 2 era o comunitate de oameni credincioşi ce perseverau în rugăciuni îndreptate lui Dumnezeu şi laude adresate aceluiaş Dumnezeu. Pe tot cuprinsul Scripturii ni se porunceşte să sărbătorim prezenţa lui Dumnezeu mărind pe Domnul şi înălţând Numele Lui.[3] Scopul primordial al fiecărui credincios în parte, cât şi a bisericii ca şi comunitate formată din copii ai lui Dumnezeu, este faptul de al adora pe Dumnezeu, adică a I se închina Lui.

2.      Slujirea aproapelui

A doua parte a Marii Porunci este: "Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi", acesta fiind şi scopul secund al bisericii. Acest principiu, al iubirii aproapelui, poate fi rezumat într-un singur cuvânt – slujirea. Rick Warren scrie: „Biserica există pentru a sluji oamenilor. Slujirea este demonstrarea dragostei lui Dumnezeu faţă de alţii prin împlinirea nevoilor şi vindecarea rănilor lor în Numele lui Isus.”[4] Însuşi Isus a împlinit nevoile oamenilor în decursul celor circa trei ani de activitate printre iudei, şi neamuri. Astfel ne-a oferit un exemplu de slujire vrednic de urmat. Evanghelistul Marcu îl identifică pe Isus ca fiind slujitor: „Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească şi să-Şi dea viaţa răscumpărare pentru mulţi!" (Marcu 10:45).

Fiecare dar şi talent pe care îl avem dat de la Dumnezeu este pentru slujirea aproapelui. Pavel în Epistola sa către Efeseni, 4:11-12 afirmă că „El (Isus) a dat pe unii apostoli; pe alţii, prooroci; pe alţii, evanghelişti; pe alţii, păstori şi învăţători pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire.” Prima biserică a pus în practică acest principiu şi scop al ei prin faptul că „toţi cei ce credeau ... aveau toate de obşte; îşi vindeau ogoarele şi averile, şi banii îi împărţeau între toţi, după nevoile fiecăruia.” Fapte 2:44-45. Biserica trebuie să-şi manifeste îngrijorarea şi să ia măsuri ori de câte ori zăreşte nevoi, durere sau rău.[5] Astăzi biserica are scopul de a împlini nevoile spirituale, emoţionale, relaţionale şi fizice ale semenilor lor, astfel împlinid scopul lui Isus pentru ea. Acest scop nu trebuie aplicat doar celor ce sunt deja membri ai bisericii, ci şi celorlalţi oameni din regiunea unde se află biserica.

3.      Evanghelizarea

"Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate popoarele." Marea Însărcinare are un caracter misionar. Începe cu porunca de a merge peste tot şi de a face ucenici, aceasta însemnând ca atare evanghelizarea popoarelor lumii. Teologul creştin M. J. Erickson afirmă că „Chemarea la evanghelizare este o poruncă. Acceptându-L pe Isus ca Domn, ucenicii s-au pus sub stăpânirea Lui şi erau obligaţi să facă orice le-ar fi cerut El. Dacă ucenicii Îl iubeau cu adevărat pe Domnul lor, ei aveau să răspundă la chemarea Lui la evanghelizare. Această chemare nu era ceva opţional pentru ei.”[6]

Biserica există pentru a comunica Cuvântul lui Dumnezeu. Toată cartea Faptelor este, în general, o relatarea a modului în care ucenicii au dus evanghelia până la capătul pământului. Responsabilitatea fiecărui creştin este de a împărtăşi Vestea Bună oriunde merge, de a fi ambasadori ai lui Hristos pe pământ. Pavel identifica membrii bisericii lui Hristos ca fiind „trimişi împuterniciţi ai lui Hristos” (2 Corinteni 5:20). Mesajul trebuie să fie cristocentric privind naşterea, moartea, învierea şi reîntoarcerea lui Isus. Evanghelizarea este un privilegiu pentru noi, nu doar o însărcinare. De reţinut că în cer nu vom mai putea evangheliza. Atâta timp cât mai există un om necredincios, responsabilitatea bisericii este de a merge la el şi să-i descopere planul lui Dumnzeu de salvare. Biserica primului veac a pus accentul pe evanghelizare, iar la prima adunare de evanghelizare Petru „cu multe ... cuvinte, mărturisea, îi îndemna, şi zicea: "Mântuiţi-vă din mijlocul acestui neam ticălos" (Fapte 2:40).

4.      Părtăşia

"Botezaţi-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh." Botezul este cel ce deschide poarta spre o părtăşie între credincioşii dintr-o biserică. Acest act al botezului este şi semnul care arată că eşti parte a trupului lui Hristos. Este responsabilitatea trimişilor lui Cristos de a propovădui botezul şi de a face demersuri pentru ca acesta să fie acceptat ca o poruncă ce trebuie îndeplinită. În cadrul botezului credinciosului, creştinii se identifică public cu dumnezeirea trinitară. Ei recunosc că Dumnezeu este Tatăl lor, că Isus Cristos este Domnul şi Mântuitorul lor şi că Duhul Sfânt este cel care locuieşte în lăuntrul lor, le dă putere şi-i învaţă.

Ca şi creştini noi suntem chemaţi să aparţinem nu doar să credem. Nu am fost chemaţi să trăim nişte vieţi singuratice, ci să aparţinem familiei lui Hristos şi să fim mădulare ale trupului Său. Botezul nu este doar un simbol al mântuirii, ci şi un simbol al părtăşiei.[7] Pavel scrie bisericii din Efes: „Aşadar, voi nu mai sunteţi nici străini, nici oaspeţi ai casei, ci sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii, oameni din casa lui Dumnezeu” (Efeseni 2:19). Ca şi credincioşi nouă ni se dă un statut de persoane din locuinţa lui Dumnezeu, suntem o familie a lui Dumnezeu, fiind inevitabil interelaţionabili. Scopul bisericii este să acorde o părtăşie sfântă între membrii ei şi să permită şi altora să intre în această părtăşie. Biserica există pentru a oferi părtăşie.

5.      Ucenicia

"Învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit." Marea Poruncă depăşeşte cadrul strict al evanghelizării, căci nu e de ajuns doar să faci convertiţi şi apoi să-i laşi să se hrănească singuri, să se descurce cum pot. Aceştia trebuie să fie învăţaţi să asculte de poruncile lui Cristos, aşa cum se găsesc acestea în Noul Testament. Esenţa uceniciei constă în nevoia de a deveni asemenea învăţătorului şi Stăpânului Cristos, or, lucrul acesta se realizează prin predarea sistematică a Cuvântului şi ascultarea de el. Cuvântul pe care îl folosim în mod obişnuit pentru a ne referi la acest scop este ucenicia. Biserica există pentru a edifica, a instrui poporul lui Dumnezeu. Ucenicia este procesul de a-i ajuta pe oameni să devină mai asemănători lui Hristos prin gândire, simţire şi acţiune.[8]  Biserica lui Dumnezeu este legată de Cuvântul lui Dumnezeu şi orice abatere de la constituţia aceasta dumnezeiască, trebuie să aibă ca urmare stări bolnăvicioase.[9] Odată ce o persoană a fost născută din nou, regenerată, ea trebuie iniţiată într-un proces de studiere a scripturii şi de creştere spirituală. Modelul ce trebuie atins este Donmul Isus Hristos. Sfântul apostol Pavel scrie celor din Colose: “Pe El (Isus) Îl propovăduim noi, şi sfătuim pe orice om, şi învăţăm pe orice om în toată înţelepciunea, ca să înfăţişăm pe orice om, desăvârşit în Hristos Isus” (Coloseni 1:28). Scopul lui Pavel cu biserica lui Hristos era să o aducă pe aceasta până în starea de desăvârşire. Aceasta este de fapt şi porunca lui Isus din Matei 5:48: „Voi fiţi dar desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit.” Ca şi biserică ascultătoare de Hristos suntem chemaţi nu numai să evanghelizăm oamenii, dar şi să-i instruim pe calea adevărului. Responsabilitatea bisericii este să creeze cadrul în care oamenii să crească spiritual. Aceasta este voia lui Dumnezeu pentru fiecare credincios în parte, cât şi pentru biserică- trupul lui Hristos. Pavel nu ezită de a transmite direc scopul existenţei bisericii: „pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos, până vom ajunge toţi la unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos; ca să nu mai fim copii, plutind încoace şi încolo, purtaţi de orice vânt de învăţătură, prin viclenia oamenilor şi prin şiretenia lor în mijloacele de amăgire; ci, credincioşi adevărului, în dragoste, să creştem în toate privinţele, ca să ajungem la Cel ce este Capul, Hristos” (Efeseni 4:12-15). Instruirea poporului lui Dumnezeu are loc prin ucenicie, învăţare şi creştere, a cuvântului şi, respectiv, în credinţă. În scopul unei edificări reciproce Dumnezeu a înzestrat biserica cu diverse daruri, împărţite şi oferite de către Duhul Sfânt.[10]

Concluzie

Toate aceste cinci scopuri trebuiesc privite integral, aplicate concomitent şi rezultatul va fi sigur cel cerut de Hristos. Este o mare greşeală dacă privim că cel mai important pentru biserică este părtăşia din cardrul ei, neglijând sau punând un mic accent pe evanghelizare. Unele biserici sunt mari centre de predicare şi învăţare, altele sunt carismatice, altele sunt doar ceva mai mult decât nişte cluburi sociale. Însă trebuie atrasă atenţia că după cum un puzzle are mai multe elemente acestea toate formând un întreg, dacă sunt aranjate corespunzător, la fel şi biserica devine un tot întreg binefuncţional dacă toate elementele activităţii sale sunt reieşite din scopurile ei. Fiecare credincios trebuie să participe cu tot ce este, are şi face la împlinirea însărcinărilor date de Isus poporului Său, adică: glorificarea lui Dumnezeu, slujirea aproapelui, evanghelizarea lumii din jurul lui, participarea la părtăşie şi ucenicizare.