Cristologia în conceptul Lui Arius, monofiliţilor şi monoteliţilor
Autor: Stolear Gicu  |  Album: istoria doctrinelor  |  Tematica: Diverse
Resursa adaugata de eicuemi in 17/12/2010
    12345678910 0/10 X
Cristologia în conceptul Lui Arius, monofiliţilor şi monoteliţilor

© Stolear Gicu 

Aş vrea ca în lucrarea dată să putem privi în istorie pentru a putea atinge puţin rădăcina problemelor Cristologice, şi ce fel şi între cine s-au dus discuţii asupra acestei problematici. Şi pentru a vedea gândirea şi conceptul Cristologic vom începe cu Arius:

            Arie ca persoană: Arie preot (presbiter) din Alexandria, născut în Libia la 256, un om cu calităţi intelectuale bine conturate. Primeşte instruirea teologică din partea lui Lucian de Antiohia. În 312 este hirotonisit la Biserica din Baucalis, care era Biserica cea mai însemnată dintre cele două din Alexandria. Alte date despre El nu ni se dau, cât putem spune despre cele 4 lucrări ale sale şi anume, trei scrise înaintea Sinodului Niceean (1.o lucrare în versuri ,,Banchetul”, apoi Scrisoare către Eusebiu al Nicomediei  şi scrisoare către Alexandru al Alexandriei Thalia. Cea de-a patra fiind o scrisoare adresată lui Constantin şi se pare că a fost scrisă în 327 ca reacţie la hotărârile Sinodale împotriva învăţăturilor sale.

            Convingerile teologice: Arie avea aceleaşi convingeri despre Dumnezeu ca şi părinţii Apostolici. În scrierile sale găsim următoarele ,,noi recunoaştem un singur Dumnezeu, nenăscut (αγεννηθος, care există în Sine), singurul veşnic şi fără început (αναρκχων), singurul adevărat, singurul posedând nemurire, singurul înţelept, singurul bun, singurul suveran, singurul judecător al tuturora.”[1] Elasticitatea doctrinei lui Origen despre Dumnezeu devine mai clar focusată în învăţăturile Lui Arie. Pentru Arie principiul de bază în convingerile sale era că ,,Dumnezeu este indivizibil”[2] considerând că Tatăl este mai presus şi că are o singură όυσιε (esenţă, substanţă) şi ea nu poate fi despărţită copiată de aceea Tatăl nu poate fi despărţit, Dumnezeu Tatăl este transcendent fără început asemănare, suveran  şi tocmai aceasta ăl caracterizează ca Dumnezeu.

            Pentru a putea înţelege conceptul Cristologic a lui Arie,  ne vom axa mai mult pe discuţiile care s-au petrecut înainte şi în timpul Sinodului Ecumenic unde Arie a fost anatemizat şi expulzat din Biserică.

            Geneza problematicii: este de menţionat că neînţelegerea între Arie şi Episcopul său Alexandru sa început atunci când el în una din predicile sale a pronunţat cuvânt χομουσιος (de aceeaşi esenţă) descriind relaţia dintre Tatăl şi Fiul. Arie fiind un Monoteist convins, a început să-i facă remarci Episcopului Alexandru că doar Tatăl este Dumnezeul Adevărat şi Isus Fiul Său. În imaginaţia Arie logosul avea început, de altfel el nu era Fiu, de altfel Fiul de aceea şi este Fiu, că începe să semene mai mult cu Tatăl ,,Logosul, adică Fiul ca Cuvânt este creat din nimic după voia Lui Dumnezeu şi în aşa fel el este creaţie, dar în comparaţie cu alte creaţii el are întâietate, deoarece Domnul l-a creat pe El, pentru ca prin El să fie create celelalte”.[3] În cele din urmă a fost convocat un Conciliu nu doar din cauza lui Arie erau mai multe elemente care trebuiau soluţionate, dar nu trebuie de uitat că aici era implicat mult şi elementul politic deoarece el dorea unitate în imperiul său. Astfel la Conciliu unde s-au adunat în jur de 300 de Episcopi, după discuţii aprige a fost condamnată învăţătura lui Arie.

            Convingerile Cristologice: Făcând referinţă la Санников, Mark Noll zice mai departe că despre Arie: este posibil ca Isus să Se fi asemănat cu Tatăl mai mult decât oricare alt om, însă nu putea să fi cunoscut tainele cele mai ascunse ale raţiunii divine, pentru că era doar o fiinţă creată. Mai mult, fiind creat de Dumnezeu, Isus era supus Schimbării şi păcatului (cel puţin teoretic dacă nu în realitate). Traducerea silogismului Său este dificilă, pentru că Arie nu afirmă de fapt ,,a existat o vreme când Fiul nu era”, întrucât concede că Fiul fusese născut înainte de începerea timpului. Cu toate acestea, afirmaţia cheie, conform căreia Isus era subordonat Tatălui, rămâne în picioare nu numai în sens funcţional, adică (Isus a venit pe pământ de-a face voia Tatălui), ci şi în sens metafizic, adică Isus este o fiinţă creată, subordonată Tatălui. Arie şi-a întărit poziţia folosind citate din Biblie, cum ar fi Proverbe capitolul 8. La fel ca mulţi alţi teologi din Biserica primară Arie era convins că înţelepciunea este personificarea Lui Cristos, însă spre deosebire de ceilalţi  versetul 22, zice el că înţelepciunea a fost creată la începutul lucrării Lui Dumnezeu, dovedeşte că Isus nu împărtăşeşte esenţa divină a Tatălui. Or alt loc că Isus este întâiul născut Romani 8:29; Coloseni 1:15 Folosind scriptura Arie scotea în evidenţă toate textele care sugerau diferenţe între Tatăl şi Fiul. Scopul pentru care Dumnezeu la creat pe Fiul este crearea universului, fiindcă Dumnezeu cel prea înalt, fiind fiinţă absolut pură nu putea crea universul decât cu ajutorul unei fiinţe intermediare, căci Dumnezeu nu poate veni în contact direct cu materia, care e rea în sine, şi s-ar întina (idee împrumutată din doctrina gnostică). Căci datorită harului Dumnezeiesc primit de la Tatăl, a devenit Fiu adoptiv al Tatălui. Măcar că doctrina Ariană a fost declarată eretică, ea circula în tot imperiul ia a devenit atât de populară încât versurile compuse de Arie au fost puse pe muzică şi cântate peste tot ca de exemplu unele din versurile sale.

,,Dumnezeu necreat L-a făcut pe Fiul                           Fiul nu este egal cu Tatăl

 Ca început a lucrurilor create,                                    Şi nici nu împărtăşeşte aceeaşi substanţă cu El

 Şi prin adopţie L-a făcut Dumnezeu pe Fiul               Dumnezeu este Total atotânţelept

 Ridicându-l la o stare mai înaltă                                Iar Fiul este învățătorul tainelor Sale

Totuşi, substanţa Fiului                                               Persoanele Sfintei Treimi

Este deosebită de substanţa Tatălui                            Au parte de o slavă inegală

Dacă ar fi să facem un rezumat al ideilor Lui Arius cu privire la Fiu, atunci, Millard Erickson zice:

1. Fiul este creatură, care a fost format de Tatăl din nimic. Fiul nu trebuie înţeles ca emanat din Tatăl, or ca o parte din substanţa Tatălui

2. Ca cuvânt creat, El trebuie să aibă, un început . El vine în existenţă înaintea timpului şi anilor.

3. El nu poate avea o relaţie reală cu Tatăl, or cunoştinţă directă despre Tatăl. Mai mult el este cuvântul Lui Dumnezeu şi înţelepciunea Sa. El nu are aceeaşi natură şi aceleaşi atribute, nu este etern ,,Pentru Arie, Dumnezeu este un Monad Iar Isus este un Dinad”[4]. Doar Dumnezeu Tatăl este αγεννετος.

Conceptul Cristologic Monofizit

Cu toate că speculaţiile despre persoana Lui Cristos îşi făcuseră apariţia cu regularitate încă de pe vremea lui Iustin Martirul, adică de la jumătatea sec. al II- lea, discuţiile serioase asupra acestei problematici au ajuns de abia în controversele Ariene. Răspunsul dat lui Arie de către Atanasie a scos în evidenţă divinitatea deplină a lui Cristos. Dar se pare că nu departe de Arie mai apare o altă erezie care a fost condamnată la Conciliul de la Constantinopol şi anume monofizismul. Pentru a putea înţelege monofizismul ar trebui să privim la rădăcinile acestei învăţături, care se trag chiar de la Apolinarie, care este tatăl acestor ideii eretice.

Apolinarie: unul dintre cei mai puternici şi convinşi Antiarieni a fost Apolinarie din Laodiceea. Era întratât de strict în învăţătura sa (vechi Niceean) în vest încât el nu recunoştea ierarhia lui Meliton din Antiohia. Reieșind dintr-o trihotomie Platonică (Duh, suflet şi trup) în trupul omului. Cum este deja ştiut Apolinarie a schimbat în Isus Cristos a treia parte şi anume Duhul πνευμα, sau gândul uman νους, cu logosul Dumnezeiesc, cu al doilea ipostas din Sfânta treime.

Conceptul Cristologic: zice Apolinarie că pentru o răscumpărare reală era nevoie de o întrupare literalmente, însă având Duh, suflet şi trup mai uşor ar fi să faci o gaură în stâncă cu degetul, decât să te gândeşti la două logosuri împreună (omenesc şi Dumnezeiesc ,,Natura logosului mintea) după Apolinarie este singur volitiv, or în alte cuvinte este un subiect viu”.[5] Dacă ar fi să ne exprimăm gramatical, este un singur predicat  un singur subiect într-o propoziţie, două subiecte cer două predicate două acţiuni. Zice Apolinarie că o astfel de falsă poziţie este paralogică şi netrebuincioasă s-ar fi primit un om ars. S-ar fi primit nu treime dar pătrime. Dar nu  numai atât, dacă să ne aflăm pe această poziţie, atunci nu s-ar fi  atins scopul întrupării şi distrugerii păcatului. Pentru aceasta ar fi trebuit ca Dumnezeu să moară ca om, dar dacă Cristos este literalmente om cu λογος, atunci el ca şi om a şi suferit şi ispăşirea nu s-ar mai fi întâmplat. Unde este un om întreg acolo este şi păcat. Izvorul păcatului se află în suflet. Sufletul este fără conştiinţă şi inert. Sufletul îl identifică altceva şi anume logosul, însă logosul omului este neputincios. Trebuie un logos mult mai puternic, ca pe el să nu-l biruie sufletul omenesc. Care deci este situaţia aici ? trebuie ca în locul logosului din Omul – Dumnezeu să fie logosul divin. Deci trebuie ca în Cristos să fie logosul curat, care nu e patibil să păcătuiască. Isus Cristos nu este un ascet. Nu putem vorbi despre două feţe, despre două naturi el este „μία φυσις του θεου λογου σεσαρκωμεν.”[6]Aceasta este o singură natură συνεθος, συκρατος. . Cuvântul nu s-a făcut om, ci a fost încarnat în sensul literal al cuvântului. Apolinarie admite expresia om perfect pe care o înţelege în mod greşit. Trupul lui Isus este acela care ne-a mântuit; trupul nostru este un fluid fără noi, sufletul nostru va fi în uniune morală cu Cristos.

Monofizismul: Învăţătura numită astfel vine de la Eutih şi de asemenea Nestorie. Învăţătura despre două naturi, de aceea iau numit astfel, de la cuvintele greceşti Monos (unu) şi Physis (natură)[7] Eutihie a fost arhimandritul unei mănăstiri, timp de 70 de ani (după cum i-a spus papei Leo) la Constantinopol. În lucrările sale el a început să folosească termenul ,,monofizis”, învăţătura lui era asemănătoare cu cea a lui Apolinarie, numai că în locul termenului ,,un suflet” el folosea termenul ,,o natură”. După afirmaţiile lui putem înţelege că Isus Cristos nu a avut decât o singură fire, firea Dumnezeiască, precum şi o singură persoană, iar trupul Său a fost Dumnezeiesc, nu omenesc. Cel care de asemenea se afla pe linia aceloraşi idei a fost Nestorie. Nestorie a concluzionat că dacă erau două naturi în Hristos, atunci trebuiau să existe şi două persoane, două personalităţi, care putea să fie făcute una doar printr-o legătură morală ca cea care este obţinută în căsătoria unui om cu o femeie. În cea de-a doua epistolă a lui Nestorie către Chiril el scrie ,,pretutindeni în Sfânta Scriptură când ni se face referire  la lucrarea mântuitoare a Domnului, ceea ce ni se prezintă este naşterea şi suferinţa naturii umane a Lui Cristos, nu a naturii Lui Divine; prin urmare pentru o exprimare mai exactă, Sfânta fecioară este numită mama Lui Cristos, nu mamă a Lui Dumnezeu. Ascultă aceste cuvinte din Evanghelie: ,,Cartea neamului Lui Cristos, fiul Lui David, fiul lui Avraam Matei 1:1, este evident că Fiul lui David nu era logosul divin”[8] Şi Eutihie provenind din aceeaşi identificare a persoanei şi a naturii, a ajuns la concluzia că dacă în Hristos era doar o singură persoană, un singur eu, prezent, atunci cele două naturi trebuiau să fie în aşa fel amestecate şi sudate laolaltă încât doar o natură, una divino-umană, ar putea ieşi din acest amestec. În Nestorius distincţia naturilor era menţinută pe costul unităţii persoanelor; în Eutihie unitatea persoanei a fost menţinută pe costul dualităţii naturilor. Este important zice Roger Olson să nu uităm faptul că Nestoriu nu a fost un Arianist, el era de acord cu deciziile Niceene ,,problema era că el credea atât de ferm în divinitatea Lui Cristos în logos încât el a denaturat câteva din atributele sale omeneşti”.[9] Ereziile acestea care circulau prin imperiu şi se predicau au fost condamnate la conciliul de la Constantinopol la 381, şi la Calcedon 451.

 

Conceptul Cristologic Monofilist (Monotelist)

Monofilit de la μόνον şi θέλημα. După cum observăm în istorie monofilismul se naşte din monofizism, de fapt el este o deghizare a monofizismului. Înţelegerea greşită a faptului că în Cristos sunt două naturi şi doar o singură voinţă divino-umană şi o singură energie divino-umanăεν θελημα θεανδρικον και ενεργεια θεανδρικη. Deoarece voinţa şi energia umană sunt absorbite cu Totul în voinţa şi energia Divină. Pe această baza se şi construieşte această învăţătură ,,care a şi avut un sprijin clar din partea lui Dionisie Areopagitul (625-638)[10]. Deoarece această învăţătură circula în tot imperiul sa încercat la anumite sinoade să fie combătută, ca de exemplu Ierusalim 634, la Roma în 649. Însă lovitura finală şi anatemizarea acestei învăţături împreună cu adepţii ei a fost la Conciliul de la Constantinopol în 680-681 în timpul lui Constantin, conciliul l-au prezidat 174 de Episcopi ,,Acest conciliu a judecat şi respins această învăţătură, şi au pus să recunoască în Cristos două naturi divină şi umană, şi după aceste două naturi, două voinţe, astfel că voinţa umană a Lui Cristos nu se împotrivea, dar era supusă voinţei Lui Dumnezeieşti”.[11]

Pentru împăratul Eraclie (610-641) importantă era buna înțelegere, având in vedere că printre preocupările lui principale se număra si campania împotriva perșilor si ofensiva pentru recucerirea provinciilor pierdute in timpul domniei regelui Chosroe II. În decursul luptelor, împăratul a constat o totală lipsă de loialitate a maselor monofizite faţa de Imperiu, socotit dușmanul ereziei lor. Împotriva aces­tei concepții trebuia găsit un remediu. De aceea politica bisericească inaugurată de Eraclie a fost concentrată in găsirea unui compromis dogmatic cu ajutorul căruia nădăjduia să câștige Imperiului pe monofiziți, consolidând provinciile recucerite de la perși. Sugestia dată împăratului de câțiva monofiziți, ca atât ei cât si monofiziții moderați ar fi gata sa primească hotărârile Sinodului de la Calcedon in cazul că Biserica gre­cească ar accepta învățătura că in Hristos sunt două naturi, dar nu şi doua voințe or două energii, a socotit-o Eraclie ca puntea de unire. Ca sa pună capăt disputelor care frământau Biserica Răsări­tului, Eraclie a dat la 638 un edict de credința, in care se ordona cu asprime să se admită numai o voința în Iisus Hris­tos, interzicând întrebuinţarea expresiilor ,,una sau două energii în Cristos”. Lui Constant II i-a urmat fiul său Constantin al IV-lea (668-685) zis si Pogonatul (Bărbosul). El va convoca al VI-lea Sinod ecumenic la Constantinopol. În cele din urmă cum am menţionat anterior în scurte cuvinte. Sinodul VI ecumenic s-a ținut intre 7 noiembrie 680 si 16 septem­brie 681 la Constantinopol, intr-o sală boltită a palatului im­perial, din care cauză i s-a mai zis şi "sinodul Trulan". Au participat la el 174 episcopi. Împăratul a participat la primele şedinţe şi la ultima. În şedinţa a 18-a din 16 septembrie 681, în prezenţa împăratului, s-a publicat in mod solemn mărturisirea de credinţă, care învăţa că "în Iisus Hristos sunt două voinţe şi două lucrări sau energii, corespunzătoare celor două firi, neamestecate si neschimbate, neîmpărţite şi ne-despărţite, precum si neopuse una alteia, cea omeneasca urmând întru totul voinţei si lucrării celei divine". Nici una din cele doua naturi nu poate fi socotită fără lucrare sau fără voinţă. Sinodul Părinţilor a condamnat Cristologia monoteliţilor, adică a celor care susţineau că Hristos are doar o singură voinţă şi o singură lucrare, pentru că această Cristologie nu era decât „o reînfăţişare" mascată a ereziei monofizismului deja respins şi condamnat (în cadrul Sfântului Sinod al IV-lea Ecumenic din anul 451 d.H.). Sinodul al VI-lea a îndreptăţit substanţial teologia lui Sofronie, Patriarhul Ierusalimului, şi Maxim Mărturisitorul împotriva ereziei monotelismului şi a dogmatizat: „Deoarece Hristos are desăvârşite cele două firi, dumnezeiască şi omenească, are şi două voinţe fireşti (corespunzătoare celor două firi) şi două lucrări fireşti (dumnezeiască şi omenească), precum reiese şi din înseşi istorisirile evanghelice”. Mărturisirea de credinţa alcă­tuită de cei 174 de părinţi a fost semnată de împăratul Constantin al IV-lea Pogonatul. Împăratul a declarat hotărârile sinodului obligatorii pentru toţi creş­tinii, avertizând pe cei ce nu le vor recunoaşte ca vor fi loviţi cu pe­depsele cele mai aspre. La cererea sinodului, mărturisirea de credinţă a fost lucrată in cinci exemplare si trimisa celor cinci scaune patri­arhale.

În cele din urmă menţionăm că, în toate disputele ce s-au dat între teologii antichităţii de la Cristos în coace, au avut la rădăcină (nu în toate cazurile dar…) un element politic, care prin sinoade şi creştinism să-şi satisfacă capriciile (vorbim de împăraţi şi patriarhi). Şi chiar mai devreme, toate discuţiile au mers din cauza celor două şcoli de interpretare (Alexandria şi Antiohia).



[1] J. N. D. Kelly ,,Early Christian Doctrines” New York  1978, pag. 227

[2] Donald K. Mckim ,,Theological Turning Points” Atlanta, pag. 14

[3] С. В. Санников ,,Двадцатъ Веков ХристианстваОдесса 2002, pag.259

[4] Millard J. Erickson ,,God in Three Persons”, Michigan: Baker Books 1995, pag.79

[5] А. В. Карташев ,,Вселенские Соборы Москвa 1994, pag. 190

[6] Ibid, pag. 190

[7] Хусто Л. Гонсалес ,,История  Христианства

[8] Norris Richard A ,,The Cristological Controversy, fortress” Philadelphia,  1980

[9] Roger E. Olson ,,The Story of Christian Theology”,  Library of Congress USA, 1999, pag.213

[10] Henry Chadwick  ,,The Early Church”Penguin Books, pag. 210

Până în acest moment nu au fost adăugate comentarii.
Statistici
  • Vizualizări: 2090
  • Export PDF: 1
Opțiuni