Credinţa poate fi o atitudine dinamică, conceptuală, religioasă sau afectivă, în raport cu un ansamblu de obiecte, situaţii sau persoane, trecute, prezente, sau viitoare. În sens raţional 'a crede' înseamnă a face o estimare de probabilitate sau plauzibilitate a realizării sau nerealizării unui eveniment determinat. Credinţa conceptuală sau intelectivă, defineşte relaţia individului cu un obiect, o proprietate, un fenomen natural sau social care posedă o anume însemnătate pentru cel care crede sau nu în posibilitatea apariţiei lui şi îl angajează în argumentarea, realizarea sau împiedecarea apariţiei şi desfăşurării evenimentului.În sens afectiv a crede înseamnă a dori cu intensitate, a dori şi spera implicant emotiv, ca ceva să se întâmple sau să nu se întâmple. Credinţa afectivă determină o intensă legătură sufletească şi declanşarea de acţiuni orientate spre declanşarea sau evitarea desfăşurării situaţiei dorite sau respinse.

Credinţa ca atitudine religioasă este mai complicat de surprins conceptual. Credinţa religioasă vizează convingerea în existenţa unei supra persoane sau puteri conştiente capabilă să facă atât universul cât şi omul cu toate calităţile şi limitele primite. Uneori credinţa religioasă poate fi caracterizată ca un subtil amestec de încredere şi aşteptare raţională şi afectivă, legată de o persoană cu calităţi deosebite, un obiect cu caracter sacru sau un eveniment sacru. Partea raţională a credinţei religioase exprima convingerea credinciosului în posibilitatea existenţei sau apariţiei unui obiect, acţiune, individ sau însuşire umană, depăşind posibilităţile omului mediu, dar explicabile cu ajutorul cunoaşterii ştiinţifice.

Partea am spune mistică a credinţei declară ca posibile sau petrecute, acţiuni sau calităţi naturale ori umane considerate stranii, care nu se pot explica prin legile naturale cunoscute. O asemenea credinţă într-o putere supra umană afirmă capacitatea unor oameni de a vindeca suferinţe sau boli cu un singur cuvânt, sau o stare sufletească generoasă, încărcată de profundă compasiune sau milă. Credinţa religioasă a fost şi este un factor social şi etic extrem de important, ea a avut şi încă are un rol major în formarea morală a personalităţii, în îndemnarea individului şi colectivităţii să adere la un ansamblu de acţiuni şi valori şi acţiuni care să ducă la respectarea de către fiecare a celorlalţi în aceeaşi măsură în care se respectă pe sine. Morala creştină este una din cele mai bine construite şi justificate argumentant doctrine etice care cere omului să îşi înfrâneze pasiunile de orice fel, să se respecte pe sine şi să respecte pe alţii, să îşi interzică ferm acele fapte antisociale care agresează bunurile sau persoana aproapelui şi pot provoca suferinţă celorlalţi. Prin cele zece porunci morala creştină indică precis şi imperativ care anume fapte nu trebuie niciodată aplicate semenului, fapte care atrag după ele punerea în conflict a omului în primul rând cu umanul, în al doilea îl pun în conflict cu sine însuşi, şi în final îl conflictualizează cu semenul său. Poruncile morale particularizează comportamental şi valoric omul credincios, omul adevărat, exemplar, cel care vrea din toate puterile să îşi respecte, protejeze şi ajute semenii, să fie asemeni marelui exemplu de dăruire şi devotament al Fiului lui Dumnezeu care şi-a dat viaţa pentru a răscumpăra reaua făptuire umană, pentru a răscumpăra nenumăratele încălcări morale care caracterizează traseul istoric al individului sau colectivului lipsit de credinţă şi prin lipsa de credinţă lipsit de o morală autentică şi permanentă.