"Când va ieşi poporul Tău la LUPTĂ împotriva vrăjmaşilor lui, URMÂND CALEA pe care îi vei porunci s-o urmeze: dacă Îţi vor face rugăciuni, cu PRIVIRILE ÎNDREPTATE  SPRE CETATEA aceasta pe care Ai ales-o [... ] ascultă din ceruri rugaciunile şi cererile lor, şi fă-le dreptate!"  (2 cronici 6:34,35)

Interesul şi dorinţa de-a lupta împotriva vrăjmaşului  sufletului meu există doar dacă  încă  mă aflu  pe calea  poruncită de Dumnezeu şi doar având  privirea aţintită spre moştenirea cetăţii cereşti, nu spre lucrurile şi bunurile trecătoare pe care Pavel le priveşte  ca pe gunoaie comparativ cu răsplata alergării noastre care ne aşteaptă într-o altă dimensiune a universului creat de Dumnezeu. Dacă respect cele 3 reguli: Lupta  împotriva  duhurilor răutăţii, Umblarea pe calea poruncită şi Privirea aţintită la Hristos, sufletul meu va avea pace în încercare pentru că ştiu că Tatăl îmi ascultă rugăciunea şi se implică în furtuna vieţii mele la momentul hotărât de El. De fapt, El este cu  mine în corabie dar puţina  mea credinţă nu mă lasă să văd bine şi mi se pare că vijeliile vieţii sunt mai puternice decât EL uitând că EL le-a permis să se  abată  asupra mea pentru a mă face şi pe mine asemeni Lui şi pentru a mă întoarce cu toată inima spre EL.

E linişte şi este senin. Corabia mea se leagănă uşor pe valurile străvezii ale  vieţii îmbelşugate. Încep  să vorbesc cu mine însămi mulţumită fiind  de realizările mele şi de înţelepciunea prin care am ajuns la rezultate demne de aplaudat. O undă al unui val mai  nărăvaş  loveşte uşor corabia balansând-o într-o parte şi-n alta. A fost doar un val, nimic  grav; se putea întâmpla la oricine. Bineînţeles că deprinderile mele m-au ajutat ca imediat să mă redresez şi totul a revnit la normal ca şi cum nimic nu s-ar fi  întâmplat. Îmi continui drumul cârmuindu-mi corabia spre partea cealaltă a ţărmului. Auzisem că acolo nu e atâta stricteţe; am mai multă libertate de-a-mi  trăi viaţa. Eram cam pe la mijlocul drumului când  două valuri, nu prea mari, se loviră de corăbioara mea. Era gata gata să mă răstorn dacă n-aş fi ştiut cum să reacţionez în acel moment. Iată că se văd luminile, se-aude  şi muzica, se-aud  râsete şi chiote de veselie şi de voie bună. Nu mai am mult şi ajung imediat. Vâslesc cu patos să ajung şi eu în rând cu toată lumea, fără să-mi dau seama că nu mai am putere şi nici orientare în călătoria mea; mă consolez spunându-mi că ce va fi de ceilalţi va fi şi de mine.

Un fior înspăimântător îmi străfulgeră fiinţa. Un val agresiv acompaniat de o bubuitură puternică se izbi cu forţă în corabia mea; după el  mai urmară câteva valuri. De-odată vântul îşi anunţă  şi el prezenţa izbind  cu putere în  şubreda mea corăbioară. Valurile sunt înalte şi tot mai înalte; se încolăcesc în jurul corabiei. Furtuna se înteţeşte. Încerc să mă redresez şi să-mi recapăt orientarea dar n-am nici o putere şi nu mai văd bine pentru că se lăsase şi ceaţa. Aptitudinile mele, deprinderile mele şi înţelepciunea mea în care mă încrezusem nu-mi mai foloseau acum la nimic, nu mă ajutau deloc. Un val înspăimântător  loveşte din nou cu putere iar eu cad în genunchi în corăbioara plină cu apă care stă să se scufunde. Căutând  să mă ridic din infernul nocturn al vieţii mele, bâjbâind în noaptea furtunoasă şi pipăind  să găsesc  ceva de care să mă sprijinesc şi să mă ridic, simt, şi văd la lumina fulgerătoare a săgeţilor celeste silueta unei persoane. Uitasem de El. Am pornit la drum împreună dar eu schimbasem direcţia. L-am ignorat şi i-am spus  să nu mă mai deranjeze cu învăţăturile Lui. Eu L-am dat la o parte pe El, da, pe El, pe Isus. L-am înlăturat  de lângă mine. Atunci mi-am venit în fire şi-am strigat: ISUSE, AI   MILĂ   DE   MINE!

El numaidecât s-a ridicat şi strigătul de disperare mi-a ascultat: , , TACI! FĂRĂ  GURĂ!" Şi  furtuna a încetat.