100 de paradoxuri din domeniul religios,

sau ce fac oamenii,

în raport cu ce a zis Dumnezeu, că ar trebui să facă …

de prof. Mihail Dimitriu, scriitor (poet și prozator) creștin

      “Toată Scriptura este însuflată de Dumnezeu” (2 Tim. 3.16). Cu toate că  Dumnezeu ne vorbeşte aşa de clar prin Sfânta Scriptură, oamenii şi-au creat diverse religii, fiecare dintre acestea având propriile sale dogme. Dogmele unei religii sunt principii elaborate de către oameni, după care se călăuzesc adepţii religiei respective. Unele dintre dogmele religiilor de azi, intră în contradicţie cu Cuvântul lui Dumnezeu, aflat în Sfânta Scriptură.

      Sfânta Scriptură se referă la acele dogme elaborate de către oameni, care intră în contradicţie cu Cuvântului lui Dumnezeu, ca fiind nişte “porunci date de oameni, care se întorc de la adevăr” (Tit 1.14).

      În 1 Petru 2.15, citim astfel: ”… voia lui Dumnezeu este, ca făcând ce este bine, să astupaţi gura oamenilor neştiutori şi proşti ”.

      Astăzi se observă din ce în ce mai mulţi oameni “ştiutori şi deştepţi”, care se oferă să le explice oamenilor neştiutori în ale religiei, care religie este cea mai bună, căutând să-i manipuleze sau să-i atragă pe aceştia în diverse “partide religioase” …

      Având în vedere această realitate, şi pentru a urma îndemnul apostolului Petru referitor la învăţarea oamenilor neştiutori, să luăm aminte la ceea ce ne-a spus Dumnezeu în Sfânta Scriptură, referitor la dogmele unor religii, care nu sunt conforme cu voia lui Dumnezeu (Matei 7.21).

      Rândurile care urmează sunt concepute în mod echidistant faţă de toate religiile. Singurul lor scop este de a îi familiariza pe oameni cu Cuvântul lui Dumnezeu aflat în Sfânta Scriptură. Aici nu veţi găsi păreri ale oamenilor, ci versete biblice precise, care ne ajută să punem în antiteză acţiunile unor oameni de diverse religii, cu voia lui Dumnezeu. Expresia pseudo creştin desemnează un om care crede că este creştin, dar în realitate nu are această calitate.

      Iată câteva dintre paradoxurile din domeniul religios, adică principii ale diverselor denominaţiuni religioase, care intră flagrant în contradicţie cu Cuvântul lui Dumnezeu, aflat în Sfânta Scriptură:

      1. În prezent există un mare număr de credinţe religioase, … dar Dumnezeu a spus că “este un singur Domn, o singură credinţă, …” (Ef. 4.5). Poate că acesta este cel mai pregnant paradox, întrucât fiecare dintre cele N denominaţiuni religioase existente, susţine că numai ea este cea adevărată, dar Dumnezeu ne-a spus că numai una este adevărată. Rezultă că celelalte N-1 denominaţiuni religioase sunt false! Oare care ar putea fi acea singură religie adevărată? Desigur că doar aceea, ale cărei dogme nu intră în nici un fel în contradicţie cu Cuvântul lui Dumnezeu aflat în Sfânta Scriptură. Oare să mai existe astăzi o astfel de religie?

      2. În prezent, există o tendinţă de unificare a tuturor religiilor de tip creştin, într-una singură, … dar Dumnezeu ne-a spus că un creştin autentic, nu trebuie să aibă vreun un fel de legături, cu vreo persoană care se consideră creştină, dar care nu are caracteristicile unui adevărat creştin (1 Cor. 5.11).

      3. Relaţiile dintre adepţii religiilor declarate creştine sunt uneori destul de tensionate, datorită deosebirilor doctrinare, … dar Dumnezeu doreşte ca între toţi creştinii să existe iubire şi unitate (Ioan 13.35; 17.21; F. A. 4.32; Rom. 15.5-6; Fil. 1.27; 2.2; 1 Petru 3.8).

      4. Mulţi dintre adepţii fiecărei religii, caută să-i atragă la religia lor, pe oamenii de alte religii. Dacă nu reuşesc, până la urmă ajung să-i dispreţuiască, sau chiar să-i anatemizeze pe respectivii, … dar Domnul Isus Hristos ne-a spus că oamenii trebuie să fie atraşi la El (Ioan 12.32), şi nu trebuie îndrumaţi spre o anumită religie, ci doar spre El (Is. 55.3; Matei 11.28).

      5. Fiecare religie organizează activităţi intense de prozelitism, căutând astfel să atragă la religia respectivă, un număr cât mai mare de adepţi, indiferent de calitatea acestora, … dar Domnul Isus Hristos a acţionat exact în sens contrar, adică nu a dorit să aibă cât mai mulţi adepţi, în detrimentul calităţii acestora (Ioan 6.66-67).

      6. De-a lungul veacurilor, oamenii s-au abătut din ce în ce mai mult de la acea singură credinţă adevărată, originară, pe care o aveau primii creştini, şi şi-au schimbat tot mai mult opţiunile religioase, ajungând astăzi la un număr aşa de mare de religii considerate creştine, … dar Dumnezeu a rămas acelaşi (Maleahi 3.6; Evrei 13.8).

      7. Mulţi oameni afirmă că sunt creştini, … dar ei, de fapt, nu ştiu ce anume înseamnă ca un om să fie creştin. Definiţia conceptului de creştin se află în F. A. 11.26, unde citim astfel: “Pentru întâiaşi dată, ucenicilor li s-a dat numele de creştini în Antiohia”. Din acest verset aflăm că un adevărat creştin este acel om care a reuşit să devină ucenic al Domnului Isus Hristos.

      Pentru ca un om să poată deveni creştin, adică ucenic al Domnului Isus Hristos, acesta trebuie să aibă zece caracteristici precise, pe care ni le-a spus Domnul Isus Hristos. Iată care sunt acestea:

      Prima dintre caracteristici rezultă din porunca fermă dată de către Domnului Isus Hristos: “Trebuie să vă naşteţi din nou” (Ioan 3.7).

      În următoarele versete, găsim alte şase caracteristici ale celor care doresc să devină creştini, adică ucenici ai Domnului Isus Hristos. Versetele conţin precizări ferme ale Domnului Isus Hristos, prin care El ne arată cu deosebită claritate, că numai cine îndeplineşte respectivele condiţii, poate deveni cu adevărat un ucenic al Său.

► “Sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii” (Ioan 13.35),

► “Dacă... cineva... nu urăşte... însăşi viaţa sa, nu poate fi ucenicul Meu” (Luca 14.26),

► “Oricine nu-şi poartă crucea, şi nu vine după Mine, nu poate fi ucenicul Meu” (Luca 14.27),

► “Oricine dintre voi, care nu se leapădă de tot ce are, nu poate fi ucenicul Meu” (Luca 14.33),

► “Dacă rămâneţi în cuvântul Meu, sunteţi în adevăr ucenicii Mei” (Ioan 8.31),

► “Dacă aduceţi multă roadă, ... veţi fi astfel ucenicii Mei” (Ioan 15.8).

      Alte îndemnuri pe care le dă Domnul Isus Hristos, ucenicilor Săi sunt următoarele:

► “Vegheaţi dar, pentru că nu ştiţi în ce zi va veni Domnul vostru” (Matei 24.42),

► “Vegheaţi dar în tot timpul, şi rugaţi-vă …” (Luca 21.36),

► “Voi fiţi dar desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit” (Matei 5.48).

      Ţinând seama de adevărurile pe care ni le spune Dumnezeu despre ce înseamnă a fi un adevărat creştin, pentru a da cinstea cuvenită Cuvântului lui Dumnezeu din Sfânta Scriptură, şi pentru a ne exprima riguros în lumina adevărului biblic, un om care pretinde că este creştin dar încă nu a reuşit să devină ucenic al Domnului Isus Hristos, întrucât nu are cele zece caracteristici amintite mai sus, trebuie numit pseudo creştin.

      8. Mulţi pseudo creştini pretind că sunt mântuiţi, … dar ei, de fapt, nu sunt mântuiţi, întrucât  nu ştiu ce înseamnă ca un om să fie mântuit.

      Referindu-se la fiul său Ioan Botezătorul, preotul Zaharia a proorocit astfel: “Şi tu, pruncule, vei fi chemat prooroc al Celui Prea Înalt. Căci vei merge înaintea Domnului, ca să pregăteşti căile Lui, şi să dai poporului Său cunoştinţa mântuirii, care stă în iertarea păcatelor lui; - datorită marii îndurări a Dumnezeului nostru, în urma căreia ne-a cercetat Soarele care răsare din înălţime, ca să lumineze pe cei ce zac în întunericul şi în umbra morţii, şi să ne îndrepte picioarele pe calea păcii!” (Luca 1.76-79).

      Definiţia conceptului de “mântuire”, în sensul său esenţial pentru creştinism, se află în ultimele versete citate, de unde aflăm următoarele cinci adevăruri:

      - Mântuirea unui om constă “în iertarea păcatelor lui” (F. A. 5.31). Întrucât atunci când un om păcătuieşte, acesta stârneşte mânia lui Dumnezeu (Lev. 26.28; Deut. 9.18; 1 Împ. 16.2; Ps. 38.3; Is. 57.17; 64.5; Dan. 9.16; Mica 7.9; 1 Tes. 2.16), una dintre cele mai semnificative consecinţe, ce decurg din iertarea păcatelor unui om, este izbăvirea acestuia de groaznica sentinţă, ce va fi pronunţată împotriva celor nemântuiţi (1 Tes. 1.10), care constă în aruncarea în iazul de foc şi pucioasă (Iuda 23), ca urmare a nenumăratelor lor păcate (Is. 13.9).

      - Iertarea păcatelor este obţinută datorită marii îndurări a lui Dumnezeu (Luca 1.78).

      - Cel care a avut îndurare faţă de oameni şi a făcut posibilă iertarea păcatelor acestora este Acea persoană comparată cu Soarele. Întrucât una dintre figurile de stil utilizate în Sfânta Scriptură pentru a-L simboliza pe Dumnezeu sau a-I simboliza însuşirile Sale minunate este Soarele (Ps. 84.11; Hab. 3.4; Maleahi 4.2; Matei 17.2; Apoc. 1.16; 21.23; 22:5), în definiţia conceptului de “mântuire”, Domnul Isus Hristos este simbolizat prin Soare. Aşa după cum Soarele reprezintă lumina lumii (Gen. 1.14-18), Domnul Isus Hristos reprezintă, de asemenea, lumina lumii (Ioan 8.12; 9.5; 12.35,46). Să nu uităm însă că strălucirea Domnului Isus Hristos o întrece pe cea a Soarelui (F. A. 26.13).

      - Întrucât oamenii zac în întunericul şi în umbra morţii spirituale (Matei 4.16; Apoc. 3.1), adică zac (1 Ioan 5.19) în cel rău, care-i îndeamnă să păcătuiască (Ioan 8.44; 1 Tim. 3.7; 2 Tim. 2.26; 1 Petru 5.8; 1 Ioan 3.8), pentru a trăi despărţiţi de Dumnezeu (Matei 22.32; Marcu 12.27; Luca 20.38; Rom. 6.11; Evrei 7.26), Domnul Isus Hristos, care este comparat cu Soarele, a venit din înălţime, adică de la Dumnezeu-Tatăl (Ioan 13.3; 16.27), să-i lumineze să-i sensibilizeze pe oameni, ca să se întoarcă din moarte la viaţă (Ioan 5.24; Rom. 6.11,13; 1 Ioan 3.14) veşnică (Ioan 3.36; 6.47; 17.3).

      - Domnul Isus Hristos este singurul care îi îndreaptă pe oameni pe calea mântuirii (1 Cor. 1.18; 2 Cor. 2.15), numită aici şi calea păcii, întrucât, în mod simbolic singura cale a mântuirii, adică singura (F. A. 4.12) modalitate prin care oamenii pot fi mântuiţi (Ioan 10.9), este chiar Domnul Isus Hristos (Ioan 10.9; 14.6).

      Analizând atât această definiţie, precum şi alte versete esenţiale pentru definirea conceptului de mântuire, cum ar fi: Matei 1.21; F. A. 5.31; Evrei 9.28; Iacov. 5.20, se observă că între conceptele de mântuire şi păcat există o legătură indisolubilă. Aşa cum vom arăta în continuare, iertarea efectivă de către Dumnezeu a păcatelor unui om, se produce doar ca urmare a pocăinţei sale, iar o pocăinţă reală implică o despărţire definitivă de păcate (Prov. 28.13; Ioan 5.14; 8.11; Rom. 6.11-14).

      Aşa cum vom arăta în continuare, pe lângă pocăinţă, o altă condiţie esenţială pe care trebuie s-o îndeplinească un om ca să fie mântuit, este credinţa. În 1 Cor. 15.1-2, se află un adevăr absolut remarcabil, şi anume: există posibilitatea ca anumiţi oameni să fi crezut degeaba. Acest verset se referă la acei oameni, care consideră că sunt mântuiţi datorită credinţei lor în Domnul Isus Hristos (F. A. 16.31), dar nu ascultă efectiv de Dumnezeu, şi ca atare continuă să trăiască în păcat (1 Ioan 3.8). Dacă aceşti oameni Îl vor cunoaşte cu adevărat pe Dumnezeu (1 Cor. 15.34), vor trăi într-o părtăşie (1 Cor. 1.9; 1 Tes. 5.9-10; Evrei 3.14; 1 Ioan 1.3) reală (1 Ioan 1.6) cu El, şi ca atare vor înceta să mai trăiască în păcat (1 Ioan 3.6), ei vor fi într-adevăr mântuiţi. Situaţia acelor oameni care vor fi surprinşi de momentul morţii, fiind despărţiţi de Domnul Isus Hristos datorită păcatelor (Evrei 7.26) lor, este foarte gravă (Evrei 6.4-8; 10.26-27).

      9. Cei mai mulţi oameni ai zilelor noastre, nu sunt interesaţi de mântuirea lor (Evrei 2.3), sau nu doresc să fie mântuiţi, respingând astfel oferta gratuită (Is. 55.1; Apoc. 21.6; 22.17) a lui Dumnezeu de mântuire, valabilă pentru toţi oamenii, … dar Dumnezeu doreşte ca toţi oamenii să fie mântuiţi (Matei 11.28-30; 1 Tim. 2.3-4; Tit 2.11; Is. 45.22; 55.1).

      10. Dumnezeu doreşte ca toţi oamenii să fie mântuiţi (Matei 11.28-30; 1 Tim. 2.3-4; Tit 2.11; Is. 45.22; 55.1), … dar cu toate acestea, datorită nepăsării oamenilor (Evrei 2.3) faţă de oferta gratuită (Is. 55.1; Apoc. 21.6; 22.17) a lui Dumnezeu de mântuire, Domnul Isus Hristos ne spune că oamenii care vor fi cu adevărat mântuiţi, sunt puţini (Luca 13.22-24; Ioan 10.9).

      11. Unii pseudo creştini cred că mântuirea oamenilor este posibilă doar prin Biserică, … dar Biserica reprezintă o mulţime de oameni (F. A. 20.28; 1 Cor. 1.2; Ef. 2.22; Ef. 5.24-27; 1 Petru 2.5), şi deci mântuirea oamenilor nu se poate obţine nici într-un caz prin Biserică, adică prin oameni, oricine ar fi ei (F. A. 4.12), ci doar prin Domnul Isus Hristos (Ioan 10.9; 1 Tes. 5.9; 2 Tim. 2.10).

      12. Mulţi pseudo creştini afirmă că au descoperit calea mântuirii, … dar Domnul Isus Hristos ne spune că cei care descoperă care este adevărata (Prov. 14.12; 16.25) cale a mântuirii (1 Cor. 1.18; 2 Cor. 2.15), sunt puţini (Matei 7.13-14). Iată unul dintre motivele esenţiale, pentru care Dumnezeu ne spune că oamenii care vor fi mântuiţi, sunt puţini (Luca 13.22-24; Ioan 10.9). Orice creştin ştie că Domnul Isus Hristos este adevărata cale a mântuirii (Ioan 14.6; Evrei 10.20; 1 Ioan 4.14), El fiind singurul (F. A. 4.12), prin care oamenii pot fi mântuiţi (Ioan 10.9).

      13. Unii pseudo creştini nu cred că Dumnezeu se manifestă în trei persoane distincte, … dar la botezul în apă al Domnului Isus Hristos, au fost prezente toate cele trei persoane distincte (Matei 3.16-17) care alcătuiesc Trinitatea Divină, adică Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt (Matei 28.19; Gal. 4.6; 1 Ioan 5.7).

      14. Unii oameni nu cred că Domnul Isus Hristos este una dintre persoanele Trinităţii Divine, ci cred că Domnul Isus Hristos a început să existe, doar din acel moment când S-a născut din fecioara Maria, şi că El este Fiul lui Dumnezeu, exact în acel sens în care un copil este fiul tatălui său, … neştiind că “Fiul lui Dumnezeu” este doar una dintre denumirile (Luca 1.32) sub care este cunoscut Domnul Isus Hristos, aşa cum este, de pildă, şi “Cuvântul lui Dumnezeu” (Ioan 1.1-18).

      Pentru a ne arăta că El este una dintre persoanele în care se manifestă Dumnezeirea (F. A. 17.29; Rom. 1.20; Col. 2.9), Domnul Isus Hristos a spus: “Eu şi Tatăl una suntem” (Ioan 10.30); “Tatăl este în Mine şi Eu sunt în Tatăl” (Ioan 10.38); “Cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl” (Ioan 14.9). Orice creştin ştie că Domnul Isus Hristos a existat întotdeauna împreună cu Dumnezeu-Tatăl (Is. 48.16; Ioan 8.58; 17.5), şi că prin El “au fost făcute toate lucrurile care sunt în ceruri şi pe Pământ, cele văzute şi cele nevăzute” (Col. 1.16), chiar şi veacurile (Evrei 1.2).

      15. Mulţi pseudo creştini nu cunosc amănunte din viaţa Domnului Isus Hristos, … dar Dumnezeu ne spune că un adevărat creştin cunoaşte toate lucrurile (1 Ioan 2.20,27). Ca atare, adevăraţii creştini cunosc amănunte bibliografice din viaţa Domnului Isus Hristos, cum ar fi de pildă că:

- El a fost întâiul născut al Mariei (Luca 2.7);

- Iosif nu a fost tatăl său (Matei 1.24-25; Luca 3.23);

- Domnul Isus Hristos a avut cel puţin patru fraţi şi trei surori (Matei 13.55-56);

- Domnul Isus Hristos a proorocit că trupul Său va fi mort trei zile şi trei nopţi (Matei 12.40), şi deci, dacă El a înviat într-o zi de duminică, înseamnă că a murit într-o zi de joi, şi nu de vineri, cum cred unii (având în vedere şi cele trei nopţi!), etc.

      16. Unii pseudo creştini cred că Duhul Sfânt este doar o putere (forţă), … dar Dumnezeu ne arată că Duhul Sfânt este o persoană (F. A. 5.3-4), şi anume una dintre cele trei persoane în care se manifestă Trinitatea Divină (1 Ioan 5.7).

      Iată câteva dintre atributele şi caracteristicile pe care le are Duhul Sfânt, care atestă faptul că El este o persoană:

      - supervizează activitatea din Biserica lui Dumnezeu (F. A. 15.28), călăuzind Biserica pe calea care duce la Dumnezeu (Apoc. 2.7,11, 17,29; 3.6,13, 22), aducând totodată la cunoştinţa creştinilor, care sunt acei oameni prin care Dumnezeu lucrează în mod deosebit (F. A. 13.2; 20.28),

      - se împotriveşte poftelor firii pământeşti păcătoase (Gal. 5.17), curăţind sufletele (1 Petru 1.22), şi producând astfel în oamenii mântuiţi înnoirea (Tit 3.5) necesară pentru desăvârşirea procesului naşterii din nou,

      - îi sfinţeşte pe cei mântuiţi (Rom. 15.16; 2 Tes. 2.13; 1 Petru 1.2),

      - gândeşte, raţionează, cercetează şi cunoaşte absolut totul (Ps. 139.7; F. A. 15.28; 1 Cor. 2.10-11),

      - are voinţă (1 Cor. 12.11), dorind cu gelozie (Iacov 4.5) să aibă părtăşie cu oamenii,

      - călăuzeşte (Ps. 143.10; Ioan 16.13; Rom. 8.14; 2 Cor. 12.18; Gal. 5.16,18),

      - îndeamnă (Luca 2.27; Rom. 8.1,4-5; Evrei 3.7-8),

      - ordonă (Ezec. 11.5; Luca 2.27; F. A. 8.29; 10.19-20; 11.12; 13.2,4) sau interzice executarea anumitor acţiuni (F. A. 16.6-7),

      - aude (Ioan 16.13),

      - vorbeşte (Ezec. 11.5; Matei 10.20; Ioan 16.13; F. A. 8.29; 10.19-20; 11.12; 13.2; 21.11; 28.25; 1 Cor. 12.3; Evrei 3.7; 2 Petru 1.21; Apoc. 2.7,11, 17,29; 14.13; 22.17),

      - face anumite mărturisiri (Ioan 15.26; 1 Ioan 5.6-8),

      - adevereşte anumite lucruri (Rom. 8.16; Evrei 10.15),

      - îi învaţă pe oameni (Ioan 14.26; Luca 12.12; 1 Cor. 2.13; Evrei 9.8; 1 Ioan 2.27),

      - îi înştiinţează pe oameni (Neemia 9.30; Luca 2.26; F. A. 20.23; 1 Cor 2.12),

      - face anumite dezvăluiri cu privire la unele evenimente viitoare (Ioan 16.13-15; F. A. 1.16; 21.4,11; 1 Cor. 2.10; 1 Tim. 4.1; 1 Petru 1.11),

      - îi inspiră pe prooroci (2 Petru 1.21),

      - face dovezi (Ioan 16.8; 1 Cor. 2.4; 1 Tim. 3.16),

      - mijloceşte (Rom. 8.26-27; Ef. 6.18; Iuda 1.20),

      - năzuieşte (Rom. 8.27),

      - ajută (Rom. 8.26; Fil. 1.19),

      - asigură unitatea celor mântuiţi (Ef. 4.3; Fil. 2.1; 2 Cor. 13.14),

      - le dă oamenilor daruri (1 Cor. 12.4,8-11; Evrei 2.4),

      - le dă celor mântuiţi, puterea (F. A. 1.8; Rom. 15.13,19; Ef. 3.16; 1 Tes. 1.5) necesară pentru a îndeplini diversele lucrări (2 Cor. 6.1), care le sunt încredinţate lor de către Dumnezeu, precum şi “înţelepciune, pricepere şi ştiinţă pentru tot felul de lucrări” (Exod 31.3-5; Neemia 9.20),

      - le dă celor mântuiţi diverse slujbe (F. A. 13.2; 20.28; Fil. 3.3),

      - întreprinde diverse lucrări de mare anvergură, poruncite de către Dumnezeu (Is. 34.16; 59.19; 63.14; Zah. 4.6-7; Matei 1.18,20; 4.1; 12.28), printre care amintim şi răpirea unor persoane (1 Împ. 18.12; 2 Împ. 2.16; Ezec. 3.12-14; 8.3; 11.1,24; 43.5; F. A. 8.39-40; Apoc. 4.2; 21.10), pentru a le folosi în anumite lucrări specifice, atunci când necesităţile impun acest procedeu deosebit,

      - poate să fie văzut într-un trup oarecare (Luca 3.22).

      17. Cei mai mulţi pseudo creştini care trăiesc în ziua de azi, care cred că sunt mântuiţi şi binecuvântaţi, nu se tem de Dumnezeu, şi din acest motiv păcătuiesc încontinuu, … dar Dumnezeu ne spune că atunci când un om păcătuieşte, acesta stârneşte mânia lui Dumnezeu (Lev. 26.28; Deut. 9.18; 1 Împ. 16.2; Ps. 38.3; Is. 57.17; 64.5; Dan. 9.16; Mica 7.9; 1 Tes. 2.16), şi că un om care doreşte să fie mântuit, se teme de Dumnezeu (Ps. 85.9) şi ascultă de El (Evrei 5.9), pentru a nu mai păcătui (Ioan 5.14; 8.11).

      18. Mulţi pseudo creştini nu cunosc şi nu împlinesc poruncile, îndemnurile, şi mesajele enunţate de către Dumnezeu în Sfânta Scriptură, … dar Dumnezeu ne spune că un adevărat creştin, fiind botezat cu Duhul Sfânt, cunoaşte (Ioan 14.26; 16.13; 1 Ioan 2.20,27) foarte bine tot conţinutul Sfintei Scripturi (2 Tim. 3.15), căci se hrăneşte în permanenţă cu Cuvântul lui Dumnezeu conţinut în Sfânta Scriptură (Matei 4.4), care este viu şi lucrător (1 Tes. 2.13; Evrei 4.12).

      Dumnezeu ne spune că un om care nu cunoaşte poruncile Sale, nu poate fi mântuit (Osea 4.6), şi orice om care are nădejdea mântuirii, împlineşte efectiv în viaţa sa poruncile lui Dumnezeu (Ps. 119.166,94, 146; Matei 7.21; 19.16-26; Marcu 10.17-27; Luca 8.21; 11.28; 18.18-27; Iacov 1.19,22-25), ascultând de Domnul Isus Hristos (Evrei 5.9). Să reţinem că a-L iubi cu adevărat pe Dumnezeu, este echivalent cu a împlini poruncile Sale (Ioan 14.15,21; 1 Ioan 5.3).

      19. Unii pseudo creştini împlinesc anumite porunci aflate în Legea lui Moise, … dar Dumnezeu ne spune că “ t o t   ce spune Legea, spune celor ce sunt sub Lege” (Rom. 3.19), iar noi cei care trăim în perioada harului, nu mai suntem sub Lege (Rom. 6.14-15; 1 Cor. 9.20; Gal. 4.4-5; 5.18). Din ultimele versete citate, rezultă în mod foarte clar că noi, care, în prezent trăim în perioada harului, nu mai avem obligaţia de a respecta Legea lui Moise.

      Poruncile care fac parte din Lege, adică cele aflate în cărţile scrise de către Moise (Ioan 1.45), cum ar fi: Exod, Levitic, Numeri, Deuteronom, au fost valabile, desigur, doar în perioada Legii, care s-a încheiat odată cu apariţia lui Ioan Botezătorul (Luca 16.16) şi a Domnului Isus Hristos, care reprezintă “sfârşitul Legii” (Rom. 10.4; Ef. 2.15). Sfânta Scriptură ne arată că Legea veche, dată poporului evreu prin Moise, “n-a făcut nimic desăvârşit” (Evrei 7.19), întrucât ea a fost doar un îndrumător spre Domnul Isus Hristos (Gal. 3.24). Datorită faptului că orice creştin este călăuzit direct de către Duhul Sfânt (Rom. 8.14; Gal. 5.18), el nu se mai află sub îndrumătorul reprezentat de către Legea veche (Gal. 3.25; Rom. 6.14-15; 7.4).

      În prezent, creştinii trăiesc în perioada harului (Rom. 6.14-15; Ioan 1.17), care este cuprinsă între momentul jertfei Domnului Isus Hristos şi momentul răpirii Bisericii (Rom. 6.14). În perioada harului acţionează ultimul legământ pe care l-a făcut Dumnezeu cu oamenii, legământul cel nou (Evrei 8.8-12; 9.15; 12.24), făcut în sângele Domnului Isus Hristos (Matei 26.28; 1 Cor. 11.25). Acest ultim legământ făcut de către Dumnezeu cu oamenii, numit şi “legământul Duhului Sfânt” (2 Cor. 3.6; Rom. 8.2; Is. 30.1), a înlocuit (Evrei 8.7,13; 7.12,18-19; Gal. 5.18; Ef. 2.15; Col. 2.14) legământul cel vechi, fiind “mai bun” decât acesta (Evrei 7.22; 8.6-13). Poruncile legământului cel nou nu mai sunt săpate pe nişte table de piatră, ca în vechea Lege, ci sunt scrise de către Duhul Sfânt, direct în inimile creştinilor (Ier. 31.33; Ezec. 36.26-27; 2 Cor. 3.3).

      În F. A. 15.1-35, citim că la un moment dat s-a iscat o controversă puternică între nişte iudei şi apostolii Pavel şi Barnaba. Se punea problema dacă acei creştini, care au trăit la începutul perioadei harului, şi care nu proveneau dintre evrei, mai erau obligaţi să respecte Legea lui Moise (F. A. 15.5,24). Desigur că, în mod implicit, se punea întrebarea dacă aceştia trebuiau să mai respecte anumite porunci din Lege, cum ar fi cea referitoare la tăierea împrejur (F. A. 15.1,5, 24), precum şi altele (F. A. 15.10,19, 28), cum de pildă era şi ţinerea Sabatului în modul atât de strict (Exod 35.2-3) în care Dumnezeu a poruncit iniţial evreilor să îl ţină, iar ei nu au putut (Ioan 7.19; F. A. 15.10).

      Este absolut remarcabil faptul că, Duhul Sfânt precum şi apostolii şi prezbiterii Bisericii din Ierusalim, le-au recomandat creştinilor proveniţi dintre “neamuri”, ca să nu mai respecte decât patru dintre poruncile cuprinse în Legea lui Moise (F. A. 15.19-20,28-29). Desigur că acestea patru, se adăugau în mod evident, la toate acele porunci care existau şi în Lege, şi care au fost reluate, actualizate şi enunţate în mod explicit în Noul Testament de către Domnul Isus şi apostolii Săi.

      Cele patru porunci din Legea veche, care trebuie respectate şi de către creştini sunt: ferirea de lucrurile jertfite idolilor, sânge, dobitoace sugrumate, curvie.

      Până la iscarea controversei dintre iudei şi apostolii Pavel şi Barnaba, primele trei porunci din Legea lui Moise, amintite mai sus, nu fuseseră reluate în mod explicit de către Domnul Isus Hristos.

      Desigur că cea de-a patra poruncă nu se referă la păcatul făcut cu trupul, care este menţionat în mod explicit în Noul Testament, ci se referă la acel tip de curvie de natură spirituală, la care Dumnezeu se referă ca fiind înfăptuită “cu piatra şi lemnul” (Ier. 3.9; 2.27), probabil că acea curvie comisă prin închinarea în faţa icoanelor (Deut. 4.16; Rom. 1.22-25) sau a chipurilor cioplite, cum ar fi statuile (Exod 20.4).

      20. Mulţi pseudo creştini, fie ignoră mesajul ferm şi imperativ: “Trebuie să vă naşteţi din nou” (Ioan 3.7), care conţine una dintre cele mai importante porunci date de către Domnul Isus Hristos, şi totodată o condiţie esenţială de mântuire (Ioan 3.3-5; Tit 3.5), fie afirmă că sunt născuţi din nou, … dar nu ştiu ce caracteristici are un om care este într-adevăr născut din nou.

      În Ioan 1.12-13, citim astfel: “Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu; născuţi nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu”. Există oameni care interpretează aceste versete într-un mod eronat, şi astfel ajung la concluzia fundamental greşită, că naşterea din nou ar fi un act, care s-ar produce instantaneu, atunci când un om Îl primeşte (în sensul că Îl invită) pe Domnul Isus în viaţa sa.

      Alţi oameni nu înţeleg că în ultimele versete citate, se afirmă că acelui om care are o credinţă reală, i se conferă dreptul de a fi copil al lui Dumnezeu. Desigur că, aproape toţi cetăţenii unei ţări au dreptul de a candida la o funcţie foarte importantă în stat, cum este de pildă cea de preşedinte, dar aceasta nu înseamnă că toţi vor fi, la un moment dat, preşedinţi! Desigur că ultimele versete citate, se referă la existenţa unei credinţe reale, adică o credinţă care a fost testată, şi ea a trecut cu succes testele respective (2 Cor. 13.5).

      În mod practic, procesul (Gal. 4.19) naşterii unui om din nou, din Dumnezeu, se poate considera încheiat, atunci când omul respectiv are următoarele şase caracteristici:

► “Crede în Domnul Isus Hristos (1 Ioan 5.1; Ioan 1.12-13), şi ca atare “ascultă cuvintele lui Dumnezeu” (Ioan 8.47; 1 Ioan 4.6) şi le împlineşte în mod constant în viaţa sa (Matei 7.24-27; Iacov 1.22);

► Nu mai poate să păcătuiască (1 Ioan 3.9; 5.18);

► Trăieşte în neprihănire (1 Ioan 2.29; 3.10);

► Îi Iubeşte pe toţi oamenii (1 Ioan 4.7);

► Face numai fapte bune (3 Ioan 11);

► Biruieşte lumea (1 Ioan 5.4); care zace în cel rău (1 Ioan 5.19).

      21. Mulţi pseudo creştini, fie ignoră porunca “Pocăiţi-vă” (Matei 4.17), cu care Şi-a început Domnul Isus Hristos lucrarea Sa de propovăduire a Evangheliei, care reprezintă una dintre cele mai importante porunci date de către Domnul Isus Hristos, şi totodată o condiţie esenţială de mântuire (2 Cor. 7.10), fie afirmă că sunt pocăiţi, … dar nu ştiu ce înseamnă o pocăinţă reală.

      Domnul Isus Hristos le-a poruncit în mod ferm, tuturor oamenilor de pretutindeni (F. A. 17.30), să se pocăiască (Matei 4.17; 11.20; Luca 13.3,5; Apoc. 2.5,16; 3.3,19), căci altfel vor pieri (Luca 13.3,5).

      Dumnezeu ne spune că o pocăinţă reală este un proces, care are cinci paşi, aceştia fiind următorii:

► Primul pas constă în înnoirea minţii omului, adică schimbarea: mentalităţilor, atitudinilor, concepţiilor, şi în general a întregului mod de gândire, avut anterior declanşării acestui proces. Un om care şi-a înnoit mintea, doreşte cu toată fiinţa sa să-şi schimbe cu desăvârşire cursul vieţii, şi ca atare să pornească într-o direcţie opusă, faţă de cea în care a mers până atunci (F. A. 3.19). Un astfel de om a decis în mod irevocabil, să se întoarcă la Dumnezeu (Deut. 30.2; 1 Împ. 8.46-50; Ps. 51.13; Is. 45.22; 55.7-11; Ier. 3.12,14, 22; 4.1; 18.8; Pl. Ier. 3.40; Ezec. 18.21-23,27-28,30-32; 33.8-12,14-16,19; Osea 6.1; 7.10; 12.6; 14.1-2; Ioel 2.12-13; Amos 4.8-11; Iona 3.8; Zah. 1.3-4; F. A. 26.18), de pe calea greşită pe care se afla, cale care duce în iazul de foc. Acel om care şi-a înnoit mintea, recunoaşte (Ier. 3.13; 14.20; Pl. Ier. 3.41-42) că prin săvârşirea de fapte moarte (Evrei 6.1), adică de păcate (Ier. 14.20; Luca 5.32; 1 Ioan 1.10), ajunsese mort din punct de vedere spiritual (Ioan 5.24; Ef. 2.1-5; Col. 2.13; 1 Ioan 3.14), adică despărţit de Dumnezeu. Recunoscând că este păcătos (1 Ioan 1.8,10), omul care se pocăieşte, se va pune astfel de acord cu Dumnezeu în privinţa problemei păcatului (Ioan 16.8; Rom. 3.23). Omul care şi-a schimbat mintea prin pocăinţă, devine perfect conştient de faptul că orice păcat îl îndepărtează de Dumnezeu (Ps. 5.4-6; Prov. 6.16-19; Is. 59.2; Evrei 7.26), apreciind cu claritate cât de grave sunt urmările oricărui păcat (Apoc. 2.21-23).

► Al doilea pas constă în mărturisirea fiecărui păcat în parte (Ps. 38.18; Prov. 28.13; 1 Ioan 1.9), înaintea lui Dumnezeu (Lev. 26.40; Ps. 32.3-5; 51.1-4; Dan. 9.16-20) şi înaintea oamenilor (Num. 5.7; Matei 3.6; Luca 15.18-21; F. A. 19.18; Iacov 5.16).

► Al treilea pas constă în regretarea şi căinţa amarnică, pentru fiecare păcat în parte (Is. 22.12; Ier. 3.21; Pl. Ier. 1.2; 2.18; 3.39,48-51; Mica 1.8; Lev. 26.39; Ezra 9.3-7; Ps. 6.6; 22.14-15; 34.18; 38.18; 51.17; Is. 15.2-5; 22.12; 57.15; 66.2; Ier. 4.8; 5.15-18; Pl. Ier. 1.18,20-22; 2.10-11,18-19; 3.15,19-20; 5.15-18; Ezec. 7.18; 27.30-31; Ioel 1.8,13; 2.12-13; Iona 3.5-10; Mica 4.10; Luca 10.13; Matei 11.21; 2 Cor. 7.9-10; Iacov 4.9. Regretarea şi căinţa sunt însoţite de anularea sau îndreptarea (remedierea) efectului tuturor daunelor de orice fel, care au fost produse prin comiterea respectivelor păcate (Exod 22.1,3-15; Lev. 6.2-5; Num. 5.7; Prov. 6.30-31; Ezec. 33.14-16; Luca 19.8).

►  Al patrulea pas constă în luarea deciziei ferme de a renunţa definitiv la absolut toate păcatele pe care le-a mărturisit şi pe care le-a regretat, adică de a nu le mai repeta niciodată (Prov. 28.13; Ezec. 18.21-28; 33.12-15,18-19; Ioan 5.14; 8.11; Ef. 4.25; Col. 3.8). De asemenea, un om pocăit se va strădui să nu mai comită nici alte păcate (Rom. 6.2,11-14; 1 Cor. 15.34).

► Al cincilea pas constă în vegherea în rugăciuni prin care îi va cere neîncetat lui Dumnezeu, ca să-l ajute să facă fapte vrednice de pocăinţa sa (Matei 3.8; Luca 3.8; F. A. 26.20), şi să nu mai păcătuiască (Ioan 5.14; 8.11; Rom. 6.11-14; 1 Cor. 15.34; 1 Tes. 4.4).

      22. Cei mai mulţi pseudo creştini, din lipsă de pocăinţă, iau hotărâri (decizii) după bunul lor plac, … dar în Is. 30.1, scrie: ”Vai, zice Domnul - de copiii răzvrătiţi, care iau hotărâri fără Mine, fac legăminte care nu vin din Duhul Meu, şi îngrămădesc astfel păcat peste păcat!”. Iată că cine ia, cu nonşalanţă, în permanenţă, hotărâri după bunul său plac, şi totodată fără Dumnezeu, este în situaţia de a construi o piramidă periculoasă de păcate de care nu s-a pocăit, care se scriu în nişte cărţi în cer (Apoc. 20.12). Desigur că un om care nu se va pocăi imediat după fiecare din aceste păcate, va uita de ele, şi, nu va fi mântuit, astfel că după judecata finală, va fi aruncat în iazul de foc (Apoc. 20.11-15). Domnul Isus Hristos ne spune că vor fi mântuiţi doar oameni care fac voia lui Dumnezeu (Matei 7.21), adică cei care nu acţionează după bunul lor plac (Gal. 5.17). Domnul Isus Hristos ne spune că un om care nu rămâne în El, nu va fi mântuit (Ioan 15.6), iar a rămâne în Domnul Isus Hristos, înseamnă, printre altele, a trăi ca El (1 Ioan 2.6). Trebuie să ştim că Domnul Isus Hristos, ca om, nu a făcut niciodată ceea ce a vrut El, ci ceea ce I S-a poruncit de către Dumnezeu-Tatăl (Ioan 5.19,31; 8.28; 12.49).

      23. Mulţi pseudo creştini nu şi-au curăţit inima lor rea (Ier. 17.9), … dar Dumnezeu ne spune că un om mântuit are o inimă curată (Ps. 7.10; Matei 5.8; Evrei 10.22). Dumnezeu ne învaţă că inima omului poate fi curăţită de păcate (Prov. 20.9; Ps. 51.2; Evrei 1.3; 2 Petru 1.9; 1 Ioan 1.7) şi de tot ceea ce este rău (Ezec. 24.25), prin pocăinţă (Rom. 2.5) şi credinţă (F. A. 15.9).

      24. Mulţi pseudo creştini, uneori acţionează cu răutate, şi, din lipsă de smerenie, se împotrivesc celor care le fac rău, uneori chiar acţionându-i pe aceştia în instanţă, astfel încât numărul proceselor creşte de la an la an, … dar Dumnezeu ne-a spus că mântuirea este departe de cei răi (Ps. 119.155).

      Dumnezeu ne spune că un om mântuit: nu este rău (Iov 15.20; Ps. 1.4-5; 11.5; 32.10; 34.16,21; 37.28; 45.7; 104.35; Prov. 2.22; 3.33; 5.22-23; 10.24-25,28-30; 11.19,21, 23,27; 12.2-3,6-7; 24.20; Ier. 2.19; Rom. 1.29; Ef. 4.31; Col. 3.8; 1 Petru 2.1), nu face rău (1 Petru 4.15), nu gândeşte rău (Prov. 3.29; 15.26; Zah. 7.10), nu se lasă biruit de rău (Rom. 12.21), nu este născocitor de rele (Rom. 1.30), nu întoarce nimănui rău pentru rău (Matei 5.38-39; Rom. 12.17; 1 Tes. 5.15; 1 Petru 3.9), nu se întovărăşeşte cu oamenii răi (Iov 21.16; Ps. 1.1; 34.14; 101.4; Prov. 1.10,15; 4.14-19; 1 Cor. 15.33), şi nu are porniri răutăcioase (Rom. 1.29; Iacov 1.21), întrucât ştie că cel rău este doborât de răutatea lui (Prov. 14.32).

      Să nu uităm că Domnul Isus a spus: “Să nu vă împotriviţi celui ce vă face rău. Ci, oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt. Orişicui vrea să se judece cu tine, şi să-ţi ia haina, lasă-i şi cămaşa. Dacă te sileşte cineva să mergi cu el o milă de loc, mergi cu el două” (Matei 5.39-41); “Oricui îţi cere, dă-i; şi celui ce-ţi ia cu sila ale tale, nu i le cere înapoi. Ce voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi la fel. Dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată vi se cuvine? Şi păcătoşii iubesc pe cei ce-i iubesc pe ei. Dacă faceţi bine celor ce vă fac bine, ce răsplată vi se cuvine? Şi păcătoşii fac aşa. Şi dacă daţi cu împrumut acelora de la care nădăjduiţi să luaţi înapoi, ce răsplată vi se cuvine? Şi păcătoşii dau cu împrumut păcătoşilor, ca să ia înapoi întocmai. Voi însă, iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine şi daţi cu împrumut, fără să nădăjduiţi ceva în schimb. … Fiţi, deci, milostivi, cum şi Tatăl vostru este milostiv. Nu judecaţi, şi nu veţi fi judecaţi; nu osândiţi, şi nu veţi fi osândiţi; iertaţi, şi vi se va ierta. Daţi, şi vi se va da; ba încă, vi se va turna în sân o măsură bună, îndesată, clătinată, care se va vărsa pe deasupra. Căci cu ce măsură veţi măsura, cu aceea vi se va măsura.” (Luca 6.30-38).

      25. Mulţi pseudo creştini cred că sunt mântuiţi şi binecuvântaţi, în pofida faptului că încalcă principiile fundamentale ale trăirii în adevăr, făcând diverse compromisuri, care de cele mai multe ori au tangenţe cu minciuna, … dar Dumnezeu ne-a spus că un om care nu iubeşte adevărul nu este pe calea mântuirii (2 Tes. 2.10), şi nu este binecuvântat ci este sub mânia lui Dumnezeu (Rom. 1.18; 2.5-8).

      Un adevărat creştin apreciază adevărul (Prov. 23.23) şi ca atare trăieşte în permanenţă numai în adevăr (1 Ioan 1.6,8; 2 Ioan 4; 3 Ioan 3), fiind perfect conştient că adevărul constituie una dintre componentele armăturii lui Dumnezeu, cu care poate face faţă atacurilor continue ale diavolului (Ef. 6.14). Întrucât trăirea în adevăr este incompatibilă cu minciuna, orice adevărat creştin nu minte niciodată (Ps. 5.6; 101.7; Prov. 4.24; 6.12,17, 19; 8.13; 12.22; 13.5; 19.5,9; 20.17; 21.6; Col. 3.9; Ef. 4.25; Iacov 3.14; Apoc. 21.8,27; 22.15), fiindcă este perfect conştient de faptul că diavolul este tatăl minciunii, şi orice om care trăieşte în minciună ascultă de diavol, fiind un fiu al diavolului (Ioan 8.44).

      26. Mulţi pseudo creştini cred că oamenii care au o personalitate puternică, pregnantă, adică au un duh puternic, sunt fericiţi, … dar Domnul Isus Hristos a spus: “Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăţia cerurilor!” (Matei 5.3), iar în Ps. 34.18, scrie: “Domnul este aproape de cei cu inima înfrântă, şi mântuieşte pe cei cu duhul zdrobit”. Iată că una dintre condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească un om pentru a fi mântuit, este să aibă un duh zdrobit. Pentru a arăta ce înseamnă ca un om să aibă duhul zdrobit, vom arăta mai întâi ce este duhul.

      Duhul omului este acea parte imaterială (Luca 24.39), care are capacităţi deosebite (1 Cor. 5.3-4; Col. 2.5) şi care coordonează (1 Cor. 2.11) atât vorbirea (Iov 26.4; 32.18; 1 Cor. 14.2), cât şi mintea (Iov 20.3; Ef. 4.23), conştiinţa, gândirea (Ps. 77.6), judecata, priceperea (Exod 28.3; 31.3; Iov 32.8-9; Ef. 1.17), discernământul (Dan. 5.12; 6.3; 2 Tim. 1.7) şi puterea de decizie (Gen. 49.6; Num. 11.17; Deut. 2.30; 2 Împ. 19.7; Is. 28.6; 37.7; Luca 9.55), elemente care controlează toată viaţa şi activitatea umană (Ef. 2.2).

      Domnul Isus Hristos a spus: “Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi, şi să Mă urmeze” (Luca 9.23).

      Datorită lepădării de sine, duhul unui adevărat creştin a ajuns să fie sărac, adică mic, zdrobit, neglijabil în raport cu Duhul lui Dumnezeu, şi ca atare în toate acţiunile omului nu îşi impune neapărat voia sa, ci se lasă în permanenţă călăuzit de către Duhul lui Dumnezeu (Rom. 8.14). Un om sărac în duh este total dependent de Dumnezeu, făcând doar voia lui Dumnezeu (Matei 7.21).

      27. Mulţi pseudo creştini au o comportare care denotă o totală lipsă de smerenie, fiind trufaşi, îngâmfaţi, lăudăroşi, mândri, … dar Dumnezeu ne-a spus că adevăratul creştin, care va fi mântuit, este smerit (2 Sam. 22.28), adică: nu este trufaş (Ps. 75.5; 101.5; Prov. 6.17; 8.13; 16.5,18; 21.24; Rom. 1.30; 2 Tim. 3.2; 2 Petru 2.18; Iuda 16), nu este îngâmfat (1 Sam. 2.3; Ps. 101.5; Prov. 18.12; 21.24; Rom. 11.20; 2 Cor. 12.20; 1 Tim. 3.6; 6.17; 2 Tim. 3.4), nu se laudă (Rom. 1.30; 2 Tim. 3.2; Iacov 3.14; 4.13-16; 1 Ioan 2.16), nu este mândru (1 Sam. 2.3; Prov. 8.13; 15.25; 16.18; 21.24; 29.23; 1 Tim. 6.4; Iacov 4.6; 1 Petru 5.5), nu se făleşte (Ps. 75.4; Rom. 1.22).

      28. Toţi pseudo creştinii susţin că au credinţă în Dumnezeu, dar ei, de fapt, ascultă de diavol. Pseudo creştinii nu ştiu că, de fapt, nu au credinţă, ci doar li se pare (Luca 8.18) că au credinţă (Luca 8.12-13), întrucât nu şi-au testat credinţa, conform îndemnului adresat de către Dumnezeu creştinilor, aflat în 2 Cor. 13.5: “Pe voi înşivă încercaţi-vă dacă sunteţi în credinţă. Pe voi înşivă cercaţi-vă. Nu recunoaşteţi voi că Isus Hristos este în voi? Afară numai dacă sunteţi lepădaţi”.

      Dintre cele 24 de criterii de testare a unei credinţe reale, aflate în Sfânta Scriptură, le amintim pe cele mai şocante. Domnul Isus Hristos a spus:

► “Adevărat, adevărat, vă spun, că cine crede în Mine, va face şi el lucrările pe care le fac Eu; ba încă va face altele şi mai mari decât acestea” (Ioan 14.12);

► “Iată semnele care vor însoţi pe cei ce vor crede: în Numele Meu vor scoate draci; vor vorbi în limbi noi; vor lua în mână şerpi; dacă vor bea ceva de moarte, nu-i va vătăma; îşi vor pune mâinile peste bolnavi, şi bolnavii se vor însănătoşi.” (Marcu 16.17-18).

► “Tot ce veţi cere cu credinţă, prin rugăciune, veţi primi” (Matei 21.22).

      Să nu uităm că a avea o credinţă reală, neprefăcută (1 Tim. 1.5; 2 Tim. 1.5) înseamnă a acţiona conform poruncilor Domnului Isus Hristos (Ioan 4.50).

      29. Mulţi pseudo creştini, din lipsă de credinţă se îngrijorează, … dar Dumnezeu ne-a spus că un adevărat creştin nu se îngrijorează (Matei 6.25-34; Luca 12.22-31; Fil. 4.6; 1 Petru 5.7), întrucât şi-a încredinţat viaţa şi activitatea în mâna lui Dumnezeu (Ps. 31.15; Prov. 16.3), care “zilnic ne poartă povara” (Ps. 68.19) şi ne asigură că până şi numărul firelor de păr din cap, este cunoscut de către Dumnezeu (Matei 10.30). Creştinul este conştient că nu se poate întâmpla nimic în viaţa sa fără ştirea lui Dumnezeu, şi fără ca să fie după voia Sa (Luca 12.4-7).

      30. Mulţi pseudo creştini au impresia că se pot apropia de Dumnezeu, ca să fie mântuiţi, pe orice cale, … dar Dumnezeu ne spune că orice om care doreşte să fie mântuit, trebuie să se apropie de El, doar prin Domnul Isus Hristos (Evrei 7.21-25).

      Există o mulţime de oameni care cunosc destul de multe lucruri despre Domnul Isus Hristos, despre pocăinţă şi despre credinţă. Pentru ca un om să poată fi mântuit, nu este suficient doar să cunoască aceste lucruri.

      Oricine studiază cu atenţie Sfânta Scriptură şi mai cu seamă Noul Testament, poate cunoaşte chiar foarte multe amănunte despre Domnul Isus Hristos. Chiar dacă un om va ajunge să cunoască tot ceea ce a îngăduit Dumnezeu să se poată cunoaşte despre Domnul Isus Hristos (Col. 2.2; 4.3), doar datorită acestei cunoştinţe, el nu poate fi mântuit.

      În Ioan 17.3, citim următoarele cuvinte ale Domnului Isus Hristos: “Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu”. Iată că orice om care doreşte să fie mântuit, şi în mod implicit să aibă viaţă veşnică (Is. 25.8-9; Ezec. 37.26-28; Apoc. 21.2-4; 22.1-5), trebuie să-L cunoască pe Dumnezeu (Ier. 9.24; Ef. 1.17; 1 Ioan 5.20).

      Dumnezeu ne spune că oamenii care nu Îl cunosc pe El sunt nebuni, fără minte şi lipsiţi de pricepere (Ier. 4.22), iar cei care Îl cunosc “vor rămânea tari, şi vor face mari isprăvi” (Dan. 11.32).

      În 2 Tes. 1.8-9, citim că Dumnezeu îi va pedepsi “pe cei ce nu cunosc pe Dumnezeu şi pe cei ce nu ascultă de Evanghelia Domnului nostru Isus Hristos. Ei vor avea ca pedeapsă o pierzare vecinică …”. Analizând aceste ultime versete citate, ajungem la concluzia că un om care nu-L cunoaşte personal pe Domnul Isus Hristos, nu este mântuit, şi se află în cel mai mare pericol posibil, acela de a petrece veşnicia în chinurile iazului de foc (Matei 18.8; Marcu 9.43-48; Iuda 1.7; Apoc. 14.11; 19.3; 20.10). Dacă în momentul când un astfel de om va muri (Ecl. 12.1-7), se va afla tot în starea deosebit de periculoasă, de rob (Gal. 4.3,8) al păcatului (Ioan 8.34; Rom. 6.6,17, 20; 2 Petru 2.19), acesta va fi în mod implicit condamnat la moarte veşnică (Apoc. 21.8), ceea ce în sens biblic înseamnă chinuri veşnice (Matei 18.8; Marcu 9.43-48; Iuda 1.7; Apoc. 14.11; 19.3; 20.10).

      Sfânta Scriptură ne avertizează că există şi posibilitatea, din nefericire, foarte des întâlnită în zilele noastre (Luca 18.8), ca un om să-L cunoască pe Domnul Isus Hristos doar “în felul lumii” (2 Cor. 5.16). Având în vedere faptul că “prietenia lumii este vrăjmăşie cu Dumnezeu” (Iacov 4.4), rezultă că a-L cunoaşte pe Domnul Isus Hristos “în felul lumii”, este echivalent de fapt, cu a nu-L cunoaşte cu adevărat (Tit 1.16) pe Domnul Isus Hristos (Ioan 1.10; 1 Cor. 1.21; 1 Ioan 3.1,6).

      Domnul Isus Hristos a spus: “Cine are poruncile Mele şi le păzeşte, acela Mă iubeşte; şi cine Mă iubeşte, va fi iubit de Tatăl Meu. Eu îl voi iubi, şi Mă voi arăta lui” (Ioan 14.21), “Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi. Noi vom veni la el, şi vom locui împreună cu el” (Ioan 14.23). Analizând ultimele două versete citate, aflăm în ce condiţii se poate apropia cineva de Dumnezeu, prin Domnul Isus Hristos. Iată că un om poate să-L cunoască personal pe Domnul Isus Hristos, şi apoi chiar să vieţuiască împreună cu El (1 Tes. 5.10), sau mai precis exprimat, ca Domnul Isus Hristos să locuiască în acel om (Rom. 8.10).

      Întrucât cunoaşterea lui Dumnezeu (Ps. 36.10; 79.6; Fil. 3.10-11; 2 Tes. 1.8), reprezintă una dintre condiţiile mântuirii, să vedem acum, care sunt oamenii care Îl cunosc pe Dumnezeu. În Sfânta Scriptură, citim că oamenii care Îl cunosc cu adevărat pe Dumnezeu, adică nu Îl cunosc în felul lumii (2 Cor. 5.16; 1 Cor. 1.21; 1 Ioan 3.1), sunt cei care:

      - se încred în Dumnezeu (Ps. 9.10; 2 Petru 1.5,8), şi ca atare nu-L tăgăduiesc prin faptele lor (Tit 1.16), făcând fapte bune (Ier. 4.22) şi acţionând în mod corect şi drept (Ier. 22.16),

      - Îl iubesc (1 Ioan 4.7-8) pe Dumnezeu şi îi iubesc pe oameni (2 Petru 1.7-8),

      - păzesc poruncile lui Dumnezeu (1 Ioan 2.3-4),

      - nu păcătuiesc (1 Ioan 3.6; 1 Cor. 15.34; 1 Tes. 4.3-5; 2 Petru 2.20; Ier. 9.3; Osea 5.4).

      Atât iubirea lui Dumnezeu (Ps. 91.14-16), cât şi păzirea poruncilor Sale (Ps. 119.166), sunt condiţii de mântuire, iar a spune că Îl iubeşti pe Dumnezeu este echivalent cu a spune că păzeşti poruncile Sale (Ioan 14.15,21). Iată că dragostea unui om faţă de Dumnezeu, şi-o poate arăta numai într-un singur fel, împlinind efectiv în viaţa sa învăţăturile Sale (Matei 7.24-27; Luca 6.47-49; Iacov 1.21-25).

      Sfânta Scriptură ne arată că şi cunoaşterea oamenilor de către Dumnezeu, reprezintă de asemenea o condiţie de răpire şi de mântuire. Într-adevăr, la răpirea Bisericii, Domnul Isus Hristos le va spune unor oameni care aveau impresia că vor fi răpiţi (Matei 25.11): “Adevărat vă spun, că nu vă cunosc!” (Matei 25.12), iar la judecata finală, Domnul Isus Hristos le va spune unor oameni care aveau impresia că sunt mântuiţi: “Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi care lucraţi fărădelege.” (Matei 7.23).

      Dumnezeu este atotştiutor şi atotcunoscător, El fiind singurul pentru care nu există nimic ascuns (1 Sam. 2.3; Ier. 17.9-10; 23.24; Evrei 4.13; 1 Petru 1.2), şi care îi cunoaşte pe toţi oamenii (2 Împ. 19.27-28; 1 Cron. 28.9; Iov 34.21-25; Ps. 11.4; 33.13-15; 66.7; 94.11; 139.1-16; Prov. 5.21; 15.3,11; Ier. 12.3; 16.17; 32.19; Amos 4.13; 1 Cor. 3.20). De asemenea, Domnul Isus Hristos fiind Dumnezeu, îi cunoaşte pe toţi oamenii (Matei 9.4; Marcu 2.8; Luca 5.22; 11.17; Ioan 2.25). Atunci când Domnul Isus Hristos le va spune unor oameni care aveau impresia că sunt mântuiţi, că nu i-a cunoscut, el se va referi la faptul că nu i-a cunoscut personal (Fil. 3.8-10; 2 Petru 1.2-4), în sensul că aceştia nu au dorit să stabilească o relaţie de părtăşie reală cu El (Ioan 14.20,23; 1 Cor. 1.9; Evrei 3.14; 1 Ioan 1.3).

      Întrucât cunoaşterea oamenilor de către Dumnezeu, reprezintă o condiţie de mântuire (Matei 7.23; Luca 13.25), să vedem acum, care sunt oamenii lui Dumnezeu (2 Tim. 2.19; Rom. 11.2; Ioan 10.14), care sunt cunoscuţi de către Dumnezeu, în sensul că aceştia au reuşit să stabilească o relaţie de părtăşie reală cu El. În Sfânta Scriptură, citim că oamenii care sunt într-adevăr cunoscuţi de către Dumnezeu sunt cei care:

      - se încred în Dumnezeu (Naum 1.7),

      - Îl iubesc pe Dumnezeu (1 Cor. 8.3),

      - păzesc poruncile lui Dumnezeu, adică Îl ascultă şi Îl urmează (Ioan 10.27),

      - nu păcătuiesc (Matei 7.23; Luca 13.27; Gal. 4.9).

      Din cele de mai sus rezultă că: atât cunoaşterea lui Dumnezeu, de către un om, cât şi cunoaşterea unui om, de către Dumnezeu, se pot proba în exact aceleaşi patru moduri.

      Întrucât a-L cunoaşte pe Dumnezeu, reprezintă una dintre condiţiile mântuirii, iar un om Îl poate cunoaşte pe Dumnezeu, prin Domnul Isus Hristos (Ioan 14.6), să vedem acum, cum poate un om să-L cunoască personal pe Domnul Isus Hristos.

      În primul rând trebuie amintit faptul că Dumnezeu (Is. 65.1), prin Domnul Isus Hristos, doreşte cu adevărat să stabilească o relaţie de părtăşie cu oamenii (1 Cor. 1.9; 1 Tes. 5.9-10; Evrei 3.14; 1 Ioan 1.3,6). Datorită acestui fapt, Domnul Isus Hristos ne lansează următoarea chemare: “Iată Eu stau la uşă, şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el, şi el cu Mine” (Apoc. 3.20).

      Pentru a putea beneficia de dragostea nelimitată a lui Dumnezeu (Ier. 31.3), fiecare om trebuie să răspundă chemării făcute de către Domnul Isus Hristos şi să-L accepte ca mântuitor personal. Pentru aceasta, omul trebuie să-L invite în mod personal pe Domnul Isus Hristos, să vină în viaţa sa (1 Ioan 5.12), deschizând uşa la care El aşteaptă. Domnul Isus Hristos doreşte ca uşa să-I fie deschisă, căci El intră pretutindeni, unde este primit (Ioan 1.12).

      Apostolul Pavel le-a scris efesenilor următoarele: “Îmi plec genunchii înaintea Tatălui Domnului nostru Isus Hristos, …, şi-L rog ca, potrivit cu bogăţia slavei Sale, să vă facă să vă întăriţi în putere, prin Duhul Lui, în omul din lăuntru, aşa încât Hristos să locuiască în inimile voastre prin credinţă …” (Ef. 3.14-17).

      Întrucât Domnul Isus Hristos locuieşte în inimile (Gal. 4.6; Ef. 3.17; 1 Petru 3.15) celor mântuiţi, uşa, din versetul Apoc. 3.20, poate fi considerată în mod simbolic, ca fiind uşa inimii unui om.

      Domnul Isus Hristos a lansat o chemare la mântuire către toţi (1 Tim. 2.4) oamenii, fără nici o deosebire. Astfel, în Matei 11.28, Domnul Isus Hristos ne îndeamnă astfel: “Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă”.

      În rugăciunea pe care Domnul Isus Hristos a făcut-o înainte de a fi răstignit, El S-a rugat pentru toţi oamenii care vor crede în El (Ioan 17.20).

      Din cele de mai sus, rezultă în mod clar că Domnul Isus Hristos doreşte să locuiască în (Rom. 8.10; Col. 1.27) inimile tuturor oamenilor, fără nici o deosebire. Din cuvintele Domnului Isus Hristos: “Pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afară” (Ioan 6.37), reiese faptul că El nu respinge pe nici un om.

      Orice om care doreşte să fie mântuit, trebuie să-L cunoască personal pe Domnul Isus Hristos (Ioan 17.3), care este viu (Apoc. 1.18), adică să aibă o relaţie personală, o relaţie de părtăşie cu El (1 Cor. 1.9; 1 Tes. 5.9-10; Evrei 3.14; 1 Ioan 1.3,6). Domnul Isus Hristos chiar acest lucru aşteaptă de la orice om.

      Pe lângă faptul că orice om mântuit are o relaţie personală cu Domnul Isus Hristos, Sfânta Scriptură ne învaţă că un astfel de om va ajunge chiar să se identifice cu Domnul Isus Hristos (Matei 10.40; 25.34-45; Luca 10.16; Ioan 13.20; 14.20; Rom. 6.5), fiind “lipit” (Iosua 23.8; Ps. 63.8; Ier. 15.19; 50.5; F. A. 11.23; 1 Cor. 6.17) de El, şi având “un singur duh cu El” (1 Cor. 6.17; 2 Tim. 4.22).

      Întrucât Domnul Isus Hristos trăieşte efectiv (Ioan 14.20,23; 17.23,26; Rom. 8.10; Gal. 2.20; Ef. 3.17-19; Col. 1.27) în orice om care va rămâne în El (1 Ioan 4.13) întreaga sa viaţă (Evrei 3.14), şi ca atare va fi cu adevărat mântuit (Ioan 10.9), un astfel de om va ajunge să aibă acelaşi mod de trăire ca al Domnului Isus Hristos (1 Ioan 2.6). Fiindcă trupul unui om mântuit este un mădular al Domnului Isus Hristos (1 Cor. 6.15), şi totodată un templu al Duhului Sfânt (1 Cor. 6.19; 3.16), un astfel de om va ajunge să aibă acelaşi mod de gândire (1 Cor. 2.16; Fil. 2.5), de vorbire (Ioan 8.40,45-46; 1 Petru 2.22-23) şi de purtare (Ioan 13.15; 1 Petru 2.21), ca şi al Domnului Isus Hristos, care nu a păcătuit niciodată (2 Cor. 5.21; Evrei 4.15; 1 Petru 2.22; 1 Ioan 3.5).

      Accentuând comuniunea (1 Cor. 1.9; Ef. 2.6,10; 1 Tes. 5.9-10; Evrei 3.14; 1 Ioan 1.3,6) existentă pe plan spiritual între Domnul Isus Hristos şi cei mântuiţi, Sfânta Scriptură ne învaţă că va veni momentul când această comuniune, care se poate asemăna cu o logodnă (Osea 2.19-20; 2 Cor. 11.2), va fi realizată chiar şi pe plan fizic. Datorită faptului că trupurile celor mântuiţi sunt considerate a fi “mădulare ale lui Hristos” (1 Cor. 6.15), precum şi faptului că soţul şi soţia sa alcătuiesc în mod simbolic, un singur trup (Gen. 2.24), evenimentul aşteptat cu nerăbdare de către orice om mântuit, care va consta în întâlnirea fizică (în trup) cu Domnul Isus Hristos (1 Tes. 4.14-18), este numit în mod simbolic “nunta Mielului”, adică “nunta” Domnului Isus Hristos cu Biserica Sa (Is. 54.5; Osea 2.16; Apoc. 19.7-9).

      Aşa cum ştim, rolul hotărâtor în declanşarea şi desfăşurarea procesului naşterii din nou îl are Duhul Sfânt (Ioan 3.5-8; 2 Cor. 3.18; Tit 3.5). Cu toate acestea, Sfânta Scriptură ne învaţă că, totuşi, cel care trebuie să ia decizia de a răspunde afirmativ chemării adresate de către Domnul Isus Hristos (Matei 11.28; Apoc. 3.20), făcând primii paşi necesari pentru a putea deveni născut din nou, trebuie să fie omul.

      Vom aminti, în continuare, care sunt acţiunile pe care trebuie să le întreprindă (F. A. 2.37; 10.6) omul care doreşte să aibă o relaţie de părtăşie reală cu Domnul Isus Hristos (1 Cor. 1.9; 1 Tes. 5.9-10; Evrei 3.14; 1 Ioan 1.3,6), pentru a-I demonstra Acestuia bunele lui intenţii, şi a-I permite Duhului Sfânt să continue şi să desăvârşească acţiunile pe care omul le-a demarat deja.

      Atunci când un om aşteaptă oaspeţi, acesta face curăţenie şi deretică prin casă, pentru ca oaspeţii să poată petrece în casa sa un timp cât mai plăcut. Cel mai de seamă oaspete pe care am putea să-L invităm la noi, este Domnul Isus Hristos.

      Desigur că înainte de a-L invita pe Domnul Isus Hristos la noi, trebuie să facem unele pregătiri, care vor fi mult mai importante decât atunci când aşteptăm oaspeţi obişnuiţi. Să vedem în ce constau aceste pregătiri, sau cu alte cuvinte ce trebuie să facă (F. A. 2.37; 9.6; 10.6) un om, pentru a-I asigura Domnului Isus Hristos, condiţiile necesare pentru a putea locui (Ioan 14.23; 1 Tes. 5.10; 1 Ioan 5.12) în inima sa (Ef. 3.17).

      Pentru a putea lua în deplină cunoştinţă de cauză, decizia de a-L invita pe Domnul Isus Hristos în inima sa, omul trebuie să ştie: cine este Domnul Isus Hristos, de ce este necesar să-L primească pe Domnul Isus Hristos în fiinţa sa şi cum trebuie să se comporte după luarea acestei decizii extrem de importante.

      Întrucât Domnul Isus Hristos este Cel care are toată puterea atât în cer cât şi pe pământ (Matei 28.18), cine-L primeşte pe Domnul Isus Hristos ca Domn şi Mântuitor personal, trebuie să-L recunoască pe El ca Stăpân Suprem (2 Petru 2.1; Iuda 4) al său, şi ca atare să se supună total autorităţii Sale (Matei 11.29-30). Iată deci, că un astfel de om trebuie să asculte de Domnul Isus Hristos (Ioan 5.24; 8.51) în toate împrejurările vieţii sale (Matei 7.24-27; Luca 6.46-49).

      Sfânta Scriptură ne învaţă că, din momentul când Domnul Isus Hristos intră în inima unui om, El va coordona prin Duhul Său (Rom. 8.14; Gal. 5.18), toate acţiunile ulterioare ale acelui om. Această coordonare se referă la îndemnurile date prin Duhul Sfânt (Rom. 8.1,4-5), ca toate gândurile (1 Cor. 2.16; 2 Cor. 10.5; Fil. 2.5; 4.7), vorbele (Marcu 13.11; 1 Cor. 12.3; 2 Petru 1.21) şi faptele (Rom. 8.13) acelui om, să fie după voia lui Dumnezeu (Matei 7.21-23). Desigur că Domnul Isus Hristos va desfăşura această acţiune binefăcătoare în inima unui om, prin Duhul Sfânt, doar atât timp cât omul respectiv Îi va permite (F. A. 7.51), rămânând în comuniune cu El (Ioan 15.4; 1 Ioan 4.13).

      Domnul Isus Hristos este sfânt şi neprihănit, fiind despărţit de păcătoşi (Evrei 7.26). Datorită acestui fapt, El nu poate locui într-o inimă din care izvorăsc numai păcate şi răutăţi (1 Petru 3.15), deoarece o inimă rea şi necredincioasă ne desparte de Dumnezeu (Evrei 3.12-13).

      În Iacov 1.21, citim următorul îndemn: “lepădaţi orice necurăţie şi orice revărsare de răutate şi primiţi cu blândeţe Cuvântul sădit în voi, care vă poate mântui sufletele”. Iată că orice om care doreşte să-L invite pe Cuvântul lui Dumnezeu, adică pe Domnul Isus Hristos (Ioan 1.1-4,14) în inima sa, trebuie ca mai întâi să se hotărască să nu mai fie rău.

      Întrucât Dumnezeu ne spune că “inima este nespus de înşelătoare şi de deznădăjduit de rea” (Ier. 17.9) şi că “din inima oamenilor, ies gândurile rele, preacurviile, curviile, uciderile, furtişagurile, lăcomiile, vicleşugurile, înşelăciunile, faptele de ruşine, ochiul rău, hula, trufia, nebunia” (Marcu 7.21-22), rezultă că este într-adevăr nevoie, ca omul să-şi pregătească inima, pentru a-L primi în ea pe Domnul Isus Hristos.

      Pentru ca un om să poată fi mântuit, el trebuie să-şi curăţească inima de rău (Ier. 4.14). Iată deci că pentru a-L putea chema “pe Domnul dintr-o inimă curată” (2 Tim. 2.22; 1 Cron. 29.17; Prov. 11.20), trebuie să ne curăţăm inimile (Iacov 4.8). Dat fiind acest fapt, orice om care doreşte să fie mântuit, trebuie să se cerceteze pentru a afla dacă inima sa este sinceră şi curată (Matei 5.8; Luca 8.15; 1 Tim. 1.5; Evrei 10.22), aşa cum este inima omului pocăit (Prov. 20.9; Rom. 2.5). Dacă la această cercetare, omul constată o lipsă de sinceritate şi de curăţie, este necesar ca mai întâi să se curăţească de “orice întinăciune a cărnii şi a duhului” (2 Cor. 7.1), lepădând “orice necurăţie şi orice revărsare de răutate” (Iacov 1.21), pocăindu-se de absolut toate păcatele sale, luându-le pe fiecare în parte şi făcând astfel curăţenie în inima sa. Astfel începe un om pregătirile, în vederea invitării Domnului Isus Hristos în inima sa.

      Mergând mai departe cu aceste pregătiri, este evident că un om Îl poate invita pe Domnul Isus Hristos în inima sa, numai dacă respectivul om crede (Rom. 10.14) că El este viu (Apoc. 1.17-18), şi că există într-adevăr posibilitatea ca El să locuiască în inima sa. Iată că odată cu pocăinţa, omul trebuie să-şi deschidă inima către acceptarea Evangheliei, cu alte cuvinte să-şi “despietrească inima” (Rom. 2.5; Evrei 3.15).

      Pentru a confirma raţionamentul de mai sus, Sfânta Scriptură ne învaţă că Domnul Isus Hristos nu poate locui decât în inima acelor oameni, care au o credinţă sinceră şi deplină în El (Rom. 10.14; Ef. 3.17; Evrei 10.22-23). Inima unui om care deja s-a pocăit, poate fi deci curăţită în continuare de către Dumnezeu, prin credinţă (F. A. 15.9).

      Atunci când Dumnezeu constată că un om doreşte cu adevărat să aibă o inimă curată (Tit 1.15), şi face eforturi susţinute pentru aceasta, realizând în acest sens tot ceea ce depinde de el (Prov. 20.9), Dumnezeu îl va ajuta pe acel om, ca să ducă la îndeplinire ce şi-a propus (Ps. 138.8; Rom. 8.31-39; Fil. 1.6; Evrei 4.15-16). Să nu uităm că, totuşi curăţarea deplină a inimii unui om, o face Dumnezeu (Ps. 51.10; 2 Cor. 1.12). De asemenea, curăţarea sufletului unui om, se poate realiza doar prin Duhul Sfânt (1 Petru 1.22).

      Orice om s-ar putea totuşi întreba, cum de ar putea Domnul Isus Hristos să locuiască în mica sa inimă?

      Pentru a răspunde la această întrebare, să amintim următoarele versete: “cine se lipeşte de Domnul, este un singur duh cu El” (1 Cor. 6.17), “Şi pentru că sunteţi fii, Dumnezeu ne-a trimis în inimă Duhul Fiului Său, care strigă: ‘Ava’, adică ‘Tată’!” (Gal. 4.6). Iată deci, că Domnul Isus Hristos locuieşte în inimile oamenilor mântuiţi, prin Duhul Său (Rom. 8.9; 1 Ioan 3.24; 4.13), adică prin Duhul Sfânt, care este una dintre cele trei persoane care compun Trinitatea Divină.

      Din cele de mai sus, rezultă în mod clar că acel om care doreşte să ia decizia de a-L invita pe Domnul Isus Hristos în inima sa, trebuie să se pregătească corespunzător. Pentru a pregăti venirea Domnului Isus Hristos, care este, fără îndoială, cel mai de seamă oaspete al său, orice om trebuie să urmeze învăţătura Sa care spune: “Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie” (Marcu 1.15). În mod practic, omul respectiv trebuie să se examineze, pentru a constata dacă are într-adevăr aceste două elemente indispensabile: pocăinţa şi credinţa. În cazul când respectivul om constată că nu le are, trebuie ca mai întâi să le obţină.

      Înainte de a rosti rugăciunea prin care Îl va invita pe Domnul Isus Hristos să intre în inima şi în viaţa sa, omul trebuie să parcurgă următorii paşi:

      - Să fie pe deplin conştient de faptul că este păcătos (Rom. 3.23).

      - Să-şi plângă păcatele (Pl. Ier. 3.39), să le regrete amarnic, să sufere din cauza lor (Is. 66.2), şi să simtă o puternică repulsie faţă de fiecare dintre acestea (Ps. 119.158).

      - Să anuleze efectul tuturor păcatelor care au adus prejudicii semenilor săi (Luca 19.8)

      - Să ia decizia fermă de a se împotrivi până la sânge (Evrei 12.4) în lupta continuă împotriva oricărui păcat, şi ca atare să evite să acţioneze cu: gândul, vorba şi fapta, într-un mod care nu e după voia lui Dumnezeu (Matei 7.21).

      - Să creadă din toată fiinţa sa, că Domnul Isus Hristos a purtat pe cruce, întreaga pedeapsă cuvenită pentru păcatele sale (Is. 53.5-6).

      - Să dorească să-şi încredinţeze viaţa sa (Matei 10.39; 16.25; Marcu 8.35) în mâinile Domnul Isus Hristos.

      - Să dorească să asculte întreaga sa viaţă de Domnul Isus Hristos (Evrei 5.9), împlinind efectiv toate poruncile şi învăţăturile Sale.

      Practica ne-a dovedit deja, că majoritatea celor care L-au invitat pe Domnul Isus Hristos, într-o inimă care nu a fost curăţită prin pocăinţă şi credinţă, după un timp L-au izgonit pe Domnul Isus Hristos, fără să-şi dea seama, întrucât nu au rămas în El (Ioan 15.4).

      Este bine ca omul să facă respectiva rugăciune, numai după ce s-a examinat îndelung pe sine însuşi şi a ajuns la concluzia că este absolut sigur, că vrea şi poate să-I predea Domnului Isus Hristos, întreaga lui inimă şi viaţă (1 Împ. 8.61; 11.4; 15.3,14; Ps. 119.2,10; Is. 29.13; Ier. 3.10; Ezec. 33.31; Matei 15.8). Orice grabă (Prov. 19.2; 21.5) în legătură cu această decizie, este nejustificată şi totodată periculoasă (Prov. 20.25).

      Sfânta Scriptură ne spune că “Domnul Îşi întinde privirile peste tot pământul, ca să sprijinească pe aceia a căror inimă este întreagă a Lui” (2 Cron. 16.9). Din acest verset, aflăm că nu toţi oamenii îşi predau inima lor, în totalitate lui Dumnezeu. Rezultă deci, că există şi oameni cu inima împărţită (Ps. 119.80; Osea 10.2; Iacov 4.8), care, fiind nehotărâţi şi nestatornici (Iacov 1.8), nu îşi predau Domnului Isus Hristos, întreaga lor inimă (1 Împ. 8.61; 11.4; 15.3,14; Ps. 119.2,10; Is. 29.13; Ier. 3.10; Ezec. 33.31; Matei 15.8).

      Iată un exemplu de rugăciune, prin care un om Îl invită pe Domnul Isus Hristos în inima sa:

      “Doamne Isuse, cred din toată inima mea şi cu toată fiinţa mea, în Evanghelia pe care ai propovăduit-o Tu. Recunosc că am păcătuit mult cu gândurile, vorbele şi faptele mele. Îmi pare nespus de rău, pentru fiecare în parte dintre păcatele pe care Ţi le-am mărturisit şi de care m-am pocăit. Doresc să părăsesc în mod definitiv, absolut tot ceea ce ştiu că nu este după voia Ta. Ştiu că Tu Ţi-ai dat viaţa pentru mine şi că numai datorită jertfei Tale de pe cruce, toate păcatele mele sunt iertate. Îţi mulţumesc din toată inima mea, că mi-ai iertat toate păcatele de care m-am pocăit şi că ai murit pe cruce în locul meu, ispăşind astfel pedeapsa cuvenită pentru toate păcatele mele.

      Ca semn de adâncă recunoştinţă pentru că mă iubeşti atât de mult, încât Ţi-ai dat viaţa pentru mine, acum eu îmi încredinţez viaţa în mâinile Tale minunate.

      Îţi deschid cu cea mai mare plăcere uşa inimii mele şi Te primesc ca Domn şi Mântuitor al meu personal. Vino Doamne Isuse, şi trăieşte-Ţi viaţa Ta sfântă în mine!

      Te rog să iei în stăpânire întreaga mea fiinţă şi să mă ajuţi să devin un om născut din nou. Te rog să mă ajuţi ca să Te slujesc toată viaţa, şi să-mi dai putere ca să-Ţi arăt că şi eu Te iubesc, împlinind efectiv în viaţa mea toate poruncile şi învăţăturile pe care mi le-ai dat în Sfânta Scriptură”.

      Orice om care doreşte să-L invite pe Domnul Isus Hristos în inima sa, trebuie ca mai întâi să chibzuiască (Prov. 13.16; 14.8; F. A. 19.36) îndelung la conţinutul modelului de rugăciune redat mai sus. Dacă a ajuns la concluzia că este întru totul de acord cu conţinutul acesteia, trebuie să facă o astfel de rugăciune nu numai cu buzele, ci izvorâtă din inimă (Is. 29.13; Osea 7.14; Marcu 7.6), adică de bunăvoie (Ioan 6.66-68) şi în deplină cunoştinţă de cauză.

      În momentul când un om şi-a predat întreaga lui fiinţă în mâinile Domnului Isus Hristos, şi L-a invitat pe El în inima sa, făcând cu toată sinceritatea o rugăciune de felul celei de mai sus, izvorâtă într-adevăr din inima sa (Marcu 7.6) curată (Matei 5.8), conform promisiunii Sale din Apoc. 3.20, Domnul Isus Hristos a intrat cu adevărat în inima sa (Ef. 3.17).

      După ce un om L-a invitat pe Domnul Isus Hristos în inima sa, acesta trebuie să aibă dorinţa continuă, ca începând din acel moment, întreaga sa comportare să fie în permanenţă călăuzită de către modelul (Ioan 13.15; 1 Petru 2.21; 1 Ioan 2.6) desăvârşit (Evrei 5.9; 12.2), pe care ni l-a oferit Domnul Isus Hristos.

      Desigur că nici una dintre acţiunile unui om nu poate fi considerată ca fiind perfectă. Datorită acestui fapt, desigur că nici pregătirea pe care a făcut-o omul înainte de a-L invita pe Domnul Isus Hristos în inima sa, nu este desăvârşită. Desigur că fiecare om sincer a întreprins în acest sens, numai cât a putut el. Numai Dumnezeu este Acela care poate deschide mintea (Luca 24.45) şi inima (F. A. 16.14) unui om, pentru a putea fi receptive la Cuvântul lui Dumnezeu şi tot El este Acela care poate face o curăţenie deplină în inima unui om, prin Duhul Său Cel Sfânt (1 Cor. 6.11; 2 Cor. 1.12; 1 Petru 1.2,22).

      În momentul în care Domnul Isus Hristos va intra în inima unui om, El va curăţa cu adevărat acea inimă (Ps. 51.10; Ioan 8.36; F. A. 15.9), izgonind din ea orice tulburare şi frică, dând cu adevărat pace acelei inimi (Ioan 14.27). De asemenea, Domnul Isus Hristos va transforma şi duhul acelui om, care fusese pervertit de către duhurile satanice înşelătoare (Apoc. 12.9; 20.3,8), care l-au influenţat încontinuu numai în rău. În acest fel, omul care Îl va păstra pe Domnul Isus Hristos în inima sa, va avea: un duh nou şi statornic (Ps. 51.10; Rom. 7.6; 1 Cor. 6.17), o fire dumnezeiască (Ef. 4.24; 2 Petru 1.4), o identitate nouă (Apoc. 2.17) şi cetăţenia cerurilor (Fil. 3.20).

      Dacă un om Îl va invita pe Domnul Isus Hristos în inima sa, şi apoi va continua (2 Petru 2.20-22) să-şi încredinţeze în permanenţă întreaga sa fiinţă în mâinile Sale (Col. 1.23; 2.6-7), atunci acel om trebuie să fie fericit, întrucât:

      - Va căpăta iertarea tuturor păcatelor sale, de care s-a pocăit (F. A. 10.43; 13.39).

      - Va deveni neprihănit (Rom. 1.17; 3.21-30; 4.3,5; 5.9; 10.4,10; Gal. 2.16; 3.6; Fil. 3.9; Iacov 2.23).

      - Va deveni copilul lui Dumnezeu (Ioan 1.12-13; Gal. 3.26; 2 Cor. 6.18).

      - Va avea viaţa veşnică (Ioan 3.15-16,36; 5.24; 6.47; Rom. 8.2).

      - Nu va veni la judecata de apoi (Ioan 3.18; 5.24).

      - Dacă va asculta toată viaţa sa de Domnul Isus Hristos (Evrei 5.9), ducând astfel “până la capăt mântuirea” sa (Fil. 2.12), va dobândi (F. A. 16.31; Rom. 5.9-10; 10.9,13; 1 Tim. 2.15; 4.16; 2 Tim. 4.18; Evrei 1.14; 9.28; 1 Petru 1.5; 2.2; Apoc. 12.10), ca “sfârşit al credinţei” sale (1 Petru 1.9), mântuirea sufletului (Evrei 10.39; Iacov 1.21; Rom. 1.16; 2 Tim. 2.10).

      Orice om care a dobândit aceste minunate daruri, trebuie să se lipească de Domnul Isus Hristos (Ps. 63.8; Ier. 15.19; 50.5; 1 Cor. 6.17) şi să rămână în permanenţă în El (Ioan 15.4,6; 2 Cor. 13.5-6), ascultând de El (Evrei 5.9), şi ca atare împlinind toate poruncile Sale (Matei 28.20), pentru a putea duce astfel mântuirea sa până la capăt (Matei 10.22; 24.13; Fil. 2.12; Col. 1.23; 2.6-7; Evrei 3.6,14; 6.11-12; 1 Petru 1.9). Un astfel de om trebuie să vegheze în permanenţă asupra căii pe care merge (Ps. 50.23).

      Orice om care se află pe calea mântuirii, trebuie să fie conştient de faptul că Satana se străduieşte pentru a-l determina (Matei 24.24; 1 Petru 5.8-9), să se abată de la părtăşia sa cu Dumnezeu (1 Sam. 12.20-21; Evrei 12.25), pentru a începe să-l urmeze din nou pe el (1 Tim. 5.15), căzând astfel de la credinţă (1 Cor. 9.27; 2 Cor. 6.1; 13.5; 1 Tim. 1.19; Evrei 6.4-8; 10.26-29,35, 38-39), pentru ca, în cele din urmă, acelui om să i se şteargă numele din cartea vieţii (Ps. 69.28; Apoc. 3.5).

      Despre un om care continuă să trăiască în păcat şi după ce L-a invitat pe Domnul Isus Hristos în inima sa, Sfânta Scriptură ne spune că L-a cunoscut pe Domnul Isus Hristos doar în felul lumii (2 Cor. 5.16), adică de fapt nu a ajuns să-L cunoască într-adevăr pe Domnul Isus Hristos (Matei 7.23; 1 Cor. 15.34; Evrei 3.14; 1 Ioan 3.6), adică să trăiască în comuniune cu El (1 Tes. 5.9-10), întrucât Domnul Isus Hristos este despărţit de păcătoşi (Evrei 7.26).

      Ca o concluzie finală a celor de mai sus, desprindem următoarele:

      - Domnul Isus Hristos constituie singura “Uşă” a mântuirii (Ioan 10.9), prin care (Ef. 2.18) un om poate “intra” în Împărăţia lui Dumnezeu (2 Tim. 4.18).

      - Acel om care se lipeşte de Domnul Isus Hristos (1 Cor. 6.17), păstrându-L (Ioan 15.4) în permanenţă pe Domnul Isus Hristos în inima sa, adică ascultând încontinuu de El, are mântuirea (Evrei 5.9), şi ca atare va fi găsit vrednic să aibă parte de viaţa veşnică (Luca 20.35-36).

      - Un om care are mântuirea, de fapt “are totul deplin” în Domnul Isus Hristos (Col. 2.10; Ioan 1.16), “căci în El locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii” (Col. 2.9).

      În relaţia personală pe care fiecare om mântuit o are cu Mântuitorul său, acesta trebuie să se comporte întotdeauna în mod impecabil, fiind conştient de faptul că pe Domnul Isus Hristos “Dumnezeu L-a înălţat nespus de mult, şi I-a dat Numele, care este mai pe sus de orice nume; pentru ca, în Numele lui Isus, să se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pământ şi de supt pământ, şi orice limbă să mărturisească, spre slava lui Dumnezeu-Tatăl, că Isus Hristos este Domnul” (Fil. 2.9-11).

      31. Unii pseudo creştini, care ştiu că un om care va fi mântuit, trebuie să fie botezat în apă, cred că este corect ca să fie botezată în apă, o persoană care nu îşi poate mărturisi efectiv, adică în mod personal şi public, credinţa sa, … dar Dumnezeu ne-a spus că un om poate fi botezat numai după ce acesta îşi mărturiseşte în mod personal şi public, credinţa sa (Marcu 16.16; F. A. 8.36-38).

      32. Mulţi pseudo creştini cred că imediat după ce au fost botezaţi, au fost născuţi din nou şi mântuiţi, şi ca atare pot păcătui liniştiţi, încontinuu toată viaţa, având doar grijă ca după ce au păcătuit, să îi mulţumească Domnului Isus Hristos că le-a iertat prin jertfa sa şi păcatul respectiv, … dar Dumnezeu ne-a spus că vor fi mântuiţi doar oamenii care stau în permanenţă într-o stare de veghe (Ps. 50.23), care le permite să poată auzi şoapta blândă a Duhului Sfânt, care îi îndeamnă (Rom. 8.1,4-5) să asculte în mod constant de Domnul Isus Hristos (Evrei 5.9), şi astfel să nu mai păcătuiască (Ioan 16.7-9). Cine păcătuieşte este de la diavol, şi deci, în mod implicit, ascultă de diavol (1 Ioan 3.8), şi nu de Domnul Isus Hristos, care ne arată că un adevărat pocăit nu mai păcătuieşte (Ioan 5.14; 8.11). Dumnezeu ne spune că un adevărat creştin se împotriveşte în permanenţă diavolului şi se supune lui Dumnezeu (Iacov 4.7) şi astfel nu mai poate să păcătuiască (1 Ioan 3.9).

      33. Penitenciarele din România sunt pline de pseudo creştini (de 2000 de ani!), care au impresia că au fost creştinaţi, când au fost mici, prin botezul în apă, şi de atunci au păcătuit încontinuu cu: ochii, mâinile şi picioarele, şi cu toate acestea ei au: ochi, mâini şi picioare, … dar Domnul Isus Hristos a spus: “Dacă mâna ta sau piciorul tău te face să cazi în păcat, taie-le şi leapădă-le de la tine. Este mai bine pentru tine să intri în viaţă şchiop sau ciung, decât să ai două mâni sau două picioare, şi să fii aruncat în focul veşnic. Şi dacă ochiul tău te face să cazi în păcat, scoate-l şi leapădă-l de la tine. Este mai bine pentru tine să intri în viaţă numai cu un ochi, decât să ai amândoi ochii, şi să fii aruncat în focul gheenei.” (Matei 18.8-9; Marcu 9.43-38).

      34. Mulţi pseudo creştini care au fost botezaţi în apă, dar nu au primit botezul autentic cu Duhul Sfânt, cred că sunt mântuiţi, pentru că au încheiat legământul lor cu Dumnezeu (2 Sam. 23.5; Is. 42.6), … dar Dumnezeu ne spune că ei nu au încheiat un legământ valabil cu Dumnezeu (Ps. 50.5).

      Într-adevăr, orice legământ care se încheie între două persoane are două părţi şi se finalizează cu două semnături. Prima parte a legământului omului cu Dumnezeu, conţine mărturisirea omului despre Dumnezeu. Se consideră că un om îşi pune semnătura pe acest legământ, în momentul botezului în apă, odată cu mărturisirea publică a credinţei sale (1 Petru 3.21).

      Pentru ca legământul dintre Dumnezeu şi om să fie valabil, el trebuie să mai conţină şi partea a doua, care are două elemente: mărturisirea lui Dumnezeu despre om şi semnătura lui Dumnezeu. Foarte mulţi oameni se înşeală, crezând că acest legământ este valabil fără aceste două lucruri, care în realitate sunt de o importanţă capitală.

      În F. A. 15.8, apostolul Petru face următoarea afirmaţie: “Şi Dumnezeu, care cunoaşte inimile, a mărturisit pentru ei, şi le-a dat Duhul Sfânt ca şi nouă”. Din acest verset aflăm că Dumnezeu a hotărât ca a doua parte a legământului încheiat între un om şi El, care constă în mărturisirea Sa despre acel om, să se materializeze efectiv prin botezul cu Duhul Sfânt. Acesta este motivul principal, pentru care legământul cel nou, făcut în sângele Domnului Isus Hristos, poartă numele de legământul Duhului Sfânt (2 Cor. 3.6; Rom. 8.2).

      Sfânta Scriptură mai numeşte acest botez şi pecetluire cu Duhul Sfânt (2 Cor. 1.22; Ef. 1.13; 4.30), ca să ne arate că Dumnezeu pecetluieşte legământul Său cu omul, tocmai prin acest botez cu Duhul Sfânt.

      Analizând versetul Is. 30.1, aflăm că Dumnezeu îi deplânge pe acei oameni, care au impresia că legământul individual (Ps. 50.5) al fiecăruia dintre ei şi Dumnezeu, ar fi valabil fără partea cea mai importantă a acestuia, care constă în mărturisirea lui Dumnezeu despre acel om, materializată prin botezul cu Duhul Sfânt.

      35. Unii pseudo creştini cred că odată cu botezul în apă, au primit, datorită ungerii efectuate de către un om, şi botezul cu Duhul Sfânt, … dar Dumnezeu ne-a spus că primirea de către un om a botezului cu Duhul Sfânt nu poate fi influenţată în vreun fel, de către anumiţi oameni, întrucât Domnul Isus Hristos este Acela care îl botează cu Duhul Sfânt pe om (Matei 3.11; Marcu 1.7-8; Luca 3.16; Ioan 1.32-33; Tit 3.5-6), şi acest lucru se întâmplă doar dacă respectivul om îndeplineşte următoarele condiţii:

► s-a pocăit de absolut toate păcatele sale (F. A. 2.38-39),

► are o credinţă reală (Ioan 7.38-39; F. A. 19.2; Ef. 1.13),

► Îl iubeşte pe Domnul Isus, adică împlineşte poruncile Sale (Ioan 14.15-17),

► ascultă de Dumnezeu (F. A. 5.32),

► a rămas în Domnul Isus Hristos (1 Ioan 3.24; 4.13),

► crede că va primi botezul cu Duhul Sfânt (Gal. 3.14),

► cere botezul cu Duhul Sfânt (Luca 11.13).

      36. Mulţi pseudo creştini au impresia că botezul unui om cu Duhul Sfânt este un act nesemnificativ şi neobservabil, care nu este însoţit de vreo manifestare deosebită, … dar Dumnezeu ne spune că atunci când cineva primeşte botezul cu Duhul Sfânt, El îi dă acelui om “un semn” (Marcu 16.17) inconfundabil, care să ateste cu claritate acest botez. Datorită acestui semn, în viaţa respectivului om se petrece un eveniment din domeniul supranaturalului, absolut remarcabil. De asemenea, Dumnezeu ne dă şase criterii, prin care un om se poate testa, pentru a vedea dacă a fost efectiv botezat de către Dumnezeu cu Duhul Sfânt.

      Primul criteriu de recunoaştere a botezului cu Duhul Sfânt, constă tocmai în “semnul” dat de către Dumnezeu celui botezat (Marcu 16.17; 1 Cor. 14.22), conform căruia, în momentul când o persoană este botezată cu Duhul Sfânt, aceasta începe să vorbească “prin Duhul” (1 Cor. 12.8,10), într-o limbă pe care nu a învăţat-o niciodată, nu o cunoaşte absolut deloc (F. A. 2.4-12; 10.44-46; 19.6), şi pe care nu o va cunoaşte nici după momentul primirii botezului cu Duhul Sfânt (1 Cor. 14.10-11,14).

      Al doilea criteriu care confirmă botezul unei persoane cu Duhul Sfânt, este dat de faptul că respectiva persoană nu mai este supusă poftelor firii pământeşti (Rom. 8.9; 1 Cor. 2.14; Iuda 19), întrucât “prin Duhul”, creştinul “face să moară” faptele păcătoase ale trupului (Rom. 8.13).

      Oamenii botezaţi cu Duhul Sfânt, nu fac eforturi peste puterile lor (1 Cor. 10.13), pentru a nu mai trăi după îndemnurile firii pământeşti (Rom. 8.1,4-6,12-13), care îi îndeamnă numai la păcate (Gal. 5.19-21), întrucât ei se lasă călăuziţi (Rom. 8.14; Gal. 5.16-18) în permanenţă de către Duhul Sfânt, care-i îndeamnă (Rom. 8.1,4-6) să facă numai ceea ce este după voia lui Dumnezeu (1 Tes. 4.3; Evrei 13.21; 1 Ioan 2.17) şi numai ceea ce este plăcut lui Dumnezeu (Rom. 14.17-18; 2 Cor. 5.9; Col. 1.10; Evrei 11.6).

      Sfânta Scriptură ne învaţă următoarele: “nimeni, dacă vorbeşte prin Duhul lui Dumnezeu, nu zice: ‘Isus să fie anatema!’ Şi nimeni nu poate zice: ‘Isus este Domnul’, decât prin Duhul Sfânt” (1 Cor. 12.3), “Duhul lui Dumnezeu să-L cunoaşteţi după aceasta: Orice duh, care mărturiseşte că Isus Hristos a venit în trup, este de la Dumnezeu; şi orice duh, care nu mărturiseşte pe Isus, nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui Antihrist, de a cărui venire aţi auzit. El chiar este în lume acum” (1 Ioan 4.2-3).

      Analizând versetele citate mai sus, rezultă al treilea criteriu care atestă botezul cu Duhul Sfânt. El se bazează pe faptul că oamenii care au primit acest botez, consacră cât mai mult din timpul lor propovăduirii Evangheliei.

      Al patrulea criteriu care atestă botezul cu Duhul Sfânt, constă în slujbele (F. A. 20.28; 1 Cor. 12.5,28; Ef. 4.11-12) şi lucrările (F. A. 13.2; 1 Cor. 12.6) speciale pe care le dă Dumnezeu celor care au primit acest botez.

      Al cincilea criteriu care atestă acest botez, constă în roada Duhului Sfânt, pe care o primesc oamenii mântuiţi de la Dumnezeu, prin harul şi dragostea fără limite pe care o are Dumnezeu faţă de copiii Săi.

      Roada Duhului Sfânt reprezintă totalitatea însuşirilor minunate, care înfrumuseţează caracterul omului născut din nou, din Dumnezeu, care se lasă în permanenţă călăuzit de către Duhul Sfânt (Rom. 8.14).

      Roada Duhului Sfânt are următoarele componente: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea şi înfrânarea poftelor (Gal. 5.22-23).

      Al şaselea criteriu care atestă botezul cu Duhul Sfânt, constă în darurile minunate pe care le dă Dumnezeu celor care au primit acest botez.

      Darurile Duhului Sfânt (Evrei 2.4), reprezintă acele însuşiri supranaturale, cu care sunt înzestraţi copiii lui Dumnezeu de către Duhul Sfânt, pentru a putea deveni lucrători împreună cu Dumnezeu (1 Cor. 3.9).

      Iată cum descrie Sfânta Scriptură aceste minunate daruri: “Sunt felurite daruri, dar este acelaşi Duh; sunt felurite slujbe, dar este acelaşi Domn; sunt felurite lucrări, dar este acelaşi Dumnezeu, care lucrează totul în toţi. Şi fiecăruia i se dă arătarea Duhului spre folosul altora. De pildă, unuia îi este dat, prin Duhul, să vorbească despre înţelepciune; altuia, să vorbească despre cunoştinţă, datorită aceluiaşi Duh; altuia credinţa, prin acelaşi Duh; altuia, darul tămăduirilor, prin acelaşi Duh; altuia, puterea să facă minuni; altuia, proorocia; altuia, deosebirea duhurilor; altuia, felurite limbi; şi altuia, tălmăcirea limbilor. Dar toate aceste lucruri le face unul şi acelaşi Duh, care dă fiecăruia în parte, cum voieşte” (1 Cor. 12.4-11).

      Darurile Duhului Sfânt, se pot grupa în trei categorii:

      - Daruri prin care Dumnezeu le descoperă oamenilor diverse taine (Num. 12.8; Iov 12.22; Prov. 29.18; Dan. 2.22,28-30,47; Amos 3.7; 1 Cor. 14.6,25-26,30; 2 Cor. 12.1,7). Acestea sunt: darul vorbirii despre înţelepciune, darul vorbirii despre cunoştinţă şi darul deosebirii duhurilor.

      - Daruri prin care Dumnezeu le dă putere oamenilor să realizeze diverse lucrări cu caracter supranatural, atunci când planurile Sale impun producerea unor astfel de fenomene (1 Împ. 19.8; Is. 40.31; Mica 3.8; Matei 10.1; Luca 5.17; 9.1; 10.19; 24.49; F. A. 1.8; 3.12,16; 6.8; 8.19; Rom. 15.13,19; 1 Cor. 2.4-5; 2 Cor. 4.7; 12.12; Ef. 3.16). Acestea sunt: darul credinţei, darul tămăduirilor şi darul minunilor.

      - Daruri prin care Dumnezeu insuflă (Osea 9.7; 1 Cor. 14.37; 2 Tim. 3.16) adevărurile Sale şi prin care transmite diverse mesaje (2 Sam. 23.2; F. A. 1.16; 3.18; Luca 1.70; 1 Petru 1.11; 2 Petru 1.21) precise, folosindu-se de anumiţi oameni aleşi de către El. Acestea sunt: darul proorociei, darul feluritelor limbi şi darul tălmăcirii limbilor.

      37. Mulţi pseudo creştini au impresia că în ziua de azi creştinii nu mai primesc daruri ale Duhului Sfânt, … dar Dumnezeu ne-a spus că darurile Duhului Sfânt vor fi primite de către adevăraţii creştini în permanenţă, până la răpirea Bisericii (1 Cor. 1.7).

      Sfânta Scriptură ne învaţă că, fiecărui creştin botezat cu Duhul Sfânt i se dă cel puţin un dar (1 Cor. 12.7,11; 1 Petru 4.10). De asemenea, creştinii sunt îndemnaţi să râvnească (1 Cor. 14.39) după anumite daruri ale Duhului Sfânt, şi să dorească să aibă aceste daruri din belşug (1 Cor. 14.12). Din acest motiv, creştinii trebuie să aibă ca obiectiv permanent al vieţii lor, efectuarea de rugăciuni pentru a cere (Matei 7.11) cât mai multe astfel de daruri ale Duhului Sfânt (1 Cor. 14.1,12, 39).

      38. Mulţi pseudo creştini au impresia că un om în care nu se vede sfinţirea pe care a lucrat-o în el Duhul Sfânt este mântuit, … dar Dumnezeu ne-a spus că oamenii mântuiţi sunt sfinţi (2 Tes. 2.13). Orice creştin are printre obiectivele sale centrale urmărirea lucrurilor care duc la pacea, sfinţirea şi zidirea sufletului său (Rom. 14.19; Col. 3.15; 2 Tim. 2.22; Evrei 12.14).

      39. Cei mai mulţi pseudo creştini, afirmă că Îl iubesc pe Dumnezeu, dar nu-i iubesc pe oameni, nu-i iubesc, mai cu seamă pe vrăjmaşi şi pe cei ce le fac rău, … dar Dumnezeu ne spune că un om care nu iubeşte oamenii, nu-L poate iubi nici pe El (1 Ioan 4.20-21). Singura modalitate prin care un om Îi poate arăta lui Dumnezeu că-L iubeşte, este împlinirea poruncilor Sale (Ioan 14.15,21, 24; 1 Ioan 5.3). Domnul Isus Hristos ne-a spus că orice creştin trebuie să-l iubească pe aproapele său ca pe sine însuşi (Luca 10.27), iar prin “aproapele” său, se înţelege oricare alt om (Luca 10.29-37). Dumnezeu ne spune că doar acel om care îl iubeşte pe El, poate avea nădejdea mântuirii (Ps. 91.14-16), iar cine nu-i iubeşte pe oameni, nu-L iubeşte nici pe Dumnezeu (Ioan 4.20), şi ca atare nu este mântuit, ci se hrăneşte cu nădejdi înşelătoare care nu îi folosesc la nimic (Ier. 7.8).

      Domnul Isus Hristos a spus: “Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc, şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc, ca să fiţi fii ai Tatălui vostru care este în ceruri; … Dacă iubiţi numai pe cei ce vă iubesc, ce răsplată mai aşteptaţi? Nu fac aşa şi vameşii? Şi dacă îmbrăţişaţi cu dragoste numai pe fraţii voştri, ce lucru neobişnuit faceţi? Oare păgânii nu fac la fel?” (Matei 5.44-47). Iată că un creştin trebuie să-i iubească pe toţi oamenii.

      Iată caracteristicile dragostei: “Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate: dragostea nu pizmuieşte; dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău, nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr, acopere totul, crede totul, nădăjduieşte totul, sufere totul.” (1 Cor. 13.4-7).

      Întrucât adevăratul creştin îi iubeşte pe toţi oamenii, el are drept principiu general de acţiune în toată viaţa sa, învăţătura Domnului Isus Hristos care spune: “Tot ce voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi la fel.” (Matei 7.12). Astfel, creştinul: se străduieşte să facă numai bine (Prov. 3.27), căci “cine ştie să facă bine şi nu face, săvârşeşte un păcat!” (Iacov 4.17), se poartă cuviincios cu toţi oamenii (1 Tes. 4.12; 1 Cor. 13.5), este alături de oameni, atât la bucurie cât şi la necaz (Rom. 12.15-16; Gal. 6.2; Evrei 13.3), îmbărbătându-i pe cei deznădăjduiţi şi sprijinindu-i pe cei slabi (1 Tes. 5.14).

      Nu este suficient ca un creştin să aibă impresia că iubeşte oamenii. Întrucât iubirea oamenilor este o condiţie de mântuire, creştinul trebuie să aibă siguranţa faptului că îi iubeşte pe oameni. Pentru ca un creştin să aibă această siguranţă, el trebuie să se testeze, pentru a vedea dacă într-adevăr îi iubeşte pe toţi oamenii. Iată un test simplu: creştinul trebuie să se asigure că oamenii constată şi pot mărturisi că el îi iubeşte. Ca să treacă acest test, creştinul trebuie să se verifice mereu că:

- Împlineşte poruncile lui Dumnezeu (2 Ioan 5-6);

- Nu urăşte pe nimeni, întrucât cine nu-i iubeşte pe oameni, ci îi urăşte, este un ucigaş (1 Ioan 3.15), care nu-L iubeşte nici pe Dumnezeu (Ioan 4.20), şi ca atare nu este mântuit (Ps. 91.14-16), nu are viaţa veşnică rămânând în el (1 Ioan 3.15), ci orbecăieşte prin întuneric (1 Ioan 2.9,11), pe calea pierzării (Matei 7.13; 1 Cor. 1.18; 2. Cor. 2.15; 4.3) veşnice (Matei 18.8-9; Marcu 9.43-38; Iuda 1.7), cale ce îl duce în iazul de foc (2 Tes. 2.10; Apoc. 20.14-15; 21.8);

- Nu se răzbună niciodată, ci se poartă frumos chiar şi cu vrăjmaşii săi (Rom. 12.19-20), pe care-i iubeşte (Matei 5.44; Luca 6.27-28), îi binecuvântează pe cei ce-i fac rău şi-l prigonesc (Rom. 12.14,20; 1 Cor. 4.12);

- Nu este în vrajbă cu nimeni (Gal. 5.20) şi nu poartă vrăjmăşie nimănui (Col. 3.8);

- Nu este batjocoritor (Prov. 15.12; 19.29; 21.24; 22.10; 24.9; Iuda 10);

- Nu este dispreţuitor (Prov. 14.21);

- Nu este defăimător (Prov. 11.12; 1 Cor. 5.11; 6.10);

- Nu se lasă pradă stărilor de amărăciune şi nu produce amărăciune altora (Ef. 4.31);

- Nu pizmuieşte pe nimeni (Prov. 3.31; 14.30; Rom. 1.29; 13.13; 2 Cor. 12.20; Gal. 5.21,26; 1 Tim. 6.4; Iacov 3.14,16; 4.2; 1 Petru 2.1);

- Nu huleşte (2 Tim. 3.2);

- Nu este: vânzător, trădător, denunţător (2 Tim. 3.4);

- Nu este neînduplecat (Rom. 1.31; 2 Tim. 3.3);

- Nu este nemilos (Matei 23.23; Rom. 1.31; 1 Petru 3.8);

- Nu este supărăcios (Ps. 37.8);

- Nu este ursuz (Prov. 18.1);

- Nu este bănuitor (1 Tim. 6.4; Rom. 1.29);

- Nu pârăşte (Prov. 16.28);

- Nu este ipocrit (Iacov 2.15-16);

- Nu este prefăcut (Ps. 17.1-3; Prov. 17.20; 26.24-26; Is. 5.20; Ier. 3.10; Rom. 12.9; 2 Cor. 6.6; 1 Tim. 1.5; 2 Tim. 1.5; 1 Petru 1.22; 2.1);

- Nu este făţarnic (Matei 6.5,16; 7.5; 23.13-33; Luca 6.42; 11.39-47; 12.1-3; Iacov 3.17);

- Nu se amestecă în treburile altora (1 Tes. 4.11; 2 Tes. 3.11; 1 Tim. 5.13; 1 Petru 4.15).

      Să nu uităm că testul final, pe care îl poate aplica un om, pentru a determina dacă îi iubeşte sau nu pe oameni, este să verifice mai întâi dacă împlineşte toate celelalte porunci ale lui Dumnezeu (2 Ioan 5-6). Dacă le împlineşte, atunci îi iubeşte pe oameni, altfel nu-i iubeşte.

      40. Mulţi pseudo creştini nu sunt neprihăniţi, astfel că nu acţionează întotdeauna în mod drept şi corect, … dar Dumnezeu ne-a spus că una dintre caracteristicile omului mântuit este umblarea în neprihănire (Prov. 28.18). Ca atare, un adevărat creştin este: drept, nu acţionează în mod părtinitor şi nu încurajează favoritismul (Prov. 18.5; Matei 23.23; 1 Cor. 6.8-9; 2 Cor. 7.2; 1 Tes. 4.6; Iacov 2.1-9; 3.17), nu este amăgitor (Exod 23.1; Ier. 6.14), nu-şi încalcă cuvântul, ci îşi respectă întotdeauna promisiunile (Rom. 1.31), nu este viclean (Iov 5.12; Prov. 4.24; 11.3; Rom. 1.29; 1 Tes. 2.3; 4.6; 1 Petru 2.1), nu este necinstit (Is. 5.20).

      41. Mulţi pseudo creştini afirmă cu nonşalanţă, desigur că fără să aibă nici o bază biblică solidă (1 Petru 4.11), că au siguranţa mântuirii, adică au siguranţa că au scăpat de pedeapsa de a fi aruncaţi în iazul de foc, pentru nenumăratele lor păcate, … dar Dumnezeu nu vorbeşte nicăieri în Sfânta Scriptură despre siguranţa mântuirii, ci doar despre nădejdea mântuirii (1 Tes. 5.8; 1 Tim. 1.1; 4.10; Tit 2.13; Ps. 25.5; 65.5; Ier. 14.8; Mica 7.7), pe care ar trebui s-o aibă doar acei oameni care împlinesc efectiv în vieţile lor poruncile lui Dumnezeu (Ps. 119.166).

      Desigur că dacă un om este sigur că are o credinţă reală, întrucât şi-a testat-o (2 Cor. 13.5) şi credinţa sa a trecut cu succes toate cele 24 de teste aflate în Scriptură, poate avea nădejdea mântuirii (1 Cor. 13.13).

      Atunci când Dumnezeu îi îndeamnă pe creştini, prin apostolul Pavel să-şi testeze credinţa, pentru a vedea dacă nu cumva au ajuns lepădaţi (2 Cor. 13.5) de către Dumnezeu (2 Tim. 2.12; Evrei 6.8), întrucât au lepădat credinţa (Luca 12.9; 22.34,57; Ioan 13.38; 18.25,27; F. A. 3.13-14; 1 Tim. 5.8; 2 Petru 2.1; Apoc. 2.13), posibilitate foarte des întâlnită în zilele care vor urma (Luca 18.8; 2 Tes. 2.1-3; 1 Tim. 4.1), El vorbeşte despre o nesiguranţă a mântuirii.

      De asemenea, atunci când apostolul Pavel a afirmat că se poartă aspru cu trupul său, ca să nu cumva să ajungă să fie lepădat (1 Cor. 9.27; 2 Cor. 13.6-7), sau când a afirmat că doreşte să ajungă cu orice chip, “dacă va putea” (Fil. 3.11), la prima înviere a morţilor, el ne vorbeşte tot despre o anumită nesiguranţă a mântuirii sale.

      Desigur că un om nu poate avea siguranţa mântuirii în timpul vieţii sale pământeşti, căci mântuirea unui om este un proces (1 Petru 2.2), care se va încheia cu succes numai dacă omul îşi duce mântuirea până la capătul vieţii sale cu frică şi cutremur (Fil. 2.12). Desigur frica (1 Petru 1.17), constă în faptul că mântuirea unui om se poate pierde, ca şi credinţa (Luca 22.32), care este una dintre condiţiile esenţiale de mântuire.

      În 1 Petru 1.9, citim că un om va dobândi mântuirea (2 Tim. 4.18), ca sfârşit al credinţei sale. Desigur că, dacă până la sfârşitul vieţii sale, omul şi-a pierdut sau lepădat (2 Tes. 2.3; 1 Tim. 4.1; 5.8; Apoc. 2.13) credinţa, nu va mai primi mântuirea. Dumnezeu ne vorbeşte şi despre oameni care au crezut degeaba (1 Cor. 15.1-2), dacă nu împlinesc toate celelalte condiţii de mântuire, cum ar fi, de exemplu dragostea (1 Cor. 13.2).

      Acei pseudo creştini care afirmă că au siguranţa mântuirii, cred că pentru a putea fi mântuiţi, este suficient să afirme că ei cred că Domnul Isus Hristos a murit pentru a ispăşi toate păcatele lor (trecute, prezente şi mai ales viitoare), şi ca atare pot păcătui liniştiţi în continuare, având grijă ca din când în când să-I mai mulţumească Domnului Isus Hristos că a ispăşit şi păcatele pe care tocmai le-au făcut în ultimul timp, şi în plus de acestea nu mai au de făcut nimic toată viaţa, … dar Dumnezeu ne-a spus că pentru ca un om să poată fi mântuit, el trebuie să facă multe alte lucruri (F. A. 2.37-42; 9.6; 10.6; 16.30), în mod permanent toată viaţa sa, printre acestea aflându-se: pocăinţa (2 Cor. 7.10), testarea credinţei (2 Cor. 13.5), rămânerea în Domnul Isus Hristos (Ioan 15.6), umblarea în neprihănire (Prov. 28.18), vegherea (Ps. 50.23), umblarea în înţelepciune (Prov. 28.26), etc.

      Dumnezeu ne învaţă că un om care se află pe calea mântuirii, trebuie să lupte întreaga sa viaţă pentru a putea rămâne pe această minunată cale (Matei 10.22; 24.13; Ioan 15.2,6; 1 Cor. 10.12; 15.1-2; Col. 1.23; 2.6-7; Evrei 3.6,14; 6.11-12; 10.35,38-39; 2 Petru 2.20-22; Apoc. 2.25-26; 3.11). Posibilitatea nerămânerii unui om pe calea mântuirii, este justificată biblic de către următoarele adevăruri:

- Un om este mântuit, dacă în momentul când moare (Ecl. 12.1-7), numele lui se găseşte scris în cartea vieţii (Dan. 12.1; Apoc. 20.15; 21.27),

- Pe parcursul vieţii unui om, numele acestuia poate fi şters din cartea vieţii (Exod 32.32-33; Ps. 69.28; Apoc. 3.5).

      Un om părăseşte calea mântuirii, atunci când Îl părăseşte complet pe Dumnezeu (1 Cron. 28.9; 2 Cron. 15.1-2; 24.20; 2 Tim. 2.12), încălcând în mod flagrant şi intenţionat (Lev. 26.25; Deut. 17.2-7; 31.16,20; Iosua 7.11,15; 23.16; Jud. 2.20; 2 Împ. 18.12; Osea 6.7; 8.1; Evrei 10.29) sau rupând (Lev. 26.15; Deut. 29.25; Ezec. 16.59; 17.15,18-19; Evrei 8.9) legământul său cu Dumnezeu. Să nu uităm că părăsirea lui Dumnezeu reprezintă un păcat echivalent cu curvia (Osea 9.1).

      Să analizăm câteva texte referitoare la situaţiile în care un om poate părăsi calea mântuirii.

      Înainte ca apostolul Petru să se lepede de Domnul Isus Hristos, Acesta i-a adresat lui Petru următoarele cuvinte: “Simone, Simone, Satana v-a cerut să vă cearnă ca grâul. Dar Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu se piardă credinţa ta; şi, după ce te vei întoarce la Dumnezeu, să întăreşti pe fraţii tăi” (Luca 22.31-32).

Din acest verset aflăm trei lucruri extrem de importante. Acestea sunt:

- Oamenii îşi pot pierde credinţa.

- Satana se străduieşte pentru a-i determina (Matei 24.24; 1 Petru 5.8-9) pe oameni, să se abată de la părtăşia lor cu Dumnezeu (1 Sam. 12.20-21; Evrei 12.25; 2 Petru 2.1), şi să cadă de la credinţă (1 Cor. 9.27; 2 Cor. 6.1; 13.5; 1 Tim. 1.19; Evrei 6.4-8; 10.26-29,35, 38-39), pentru a începe astfel să-l urmeze din nou pe el (1 Tim. 4.1; 5.15).

- În momentul când Domnul Isus Hristos spunea aceste cuvinte, adică înainte de răstignirea Sa, apostolul Petru avea nevoie să se întoarcă la Dumnezeu. Este interesant de remarcat faptul că apostolul Petru avea nevoie să se întoarcă la Dumnezeu, după ce Dumnezeu deja executase prin el, ca şi prin ceilalţi ucenici ai Săi, o mulţime de semne şi minuni (Matei 10.1-8).

      Analizând cartea Faptele Apostolilor, aflăm că după primirea botezului cu Duhul Sfânt, apostolul Petru s-a întors cu adevărat la Dumnezeu, şi apoi a rămas toată viaţa pe calea mântuirii. Cu toate că Iuda Iscarioteanul, s-a aflat un timp printre cei doisprezece ucenici ai Domnului Isus Hristos, la un moment dat el şi-a pierdut această calitate, întrucât L-a trădat pe Învăţătorul Său (Matei 26.47-50) şi apoi s-a sinucis (Matei 27.5).

      Domnul Isus Hristos fiind de natură divină, ştia mai dinainte că Iuda Îl va trăda. Datorită bunătăţii Sale nemărginite, Domnul Isus Hristos i-a oferit lui Iuda şansa de a se desprinde din cursa diavolului (1 Tim. 3.7; 2 Tim. 2.26), descoperindu-le planul său de trădare, tuturor celorlalţi ucenici (Matei 26.21-25). Datorită faptului că Iuda a refuzat şansa oferită de către Domnul Isus Hristos, în cazul său, putem spune că Satana a reuşit să-şi ducă la îndeplinire lucrarea sa de distrugere, care în cazul apostolului Petru nu i-a reuşit.

Iată câteva persoane care s-au abătut de pe calea mântuirii, de care vorbeşte Biblia:

● Anania şi Safira, care au murit imediat după ce au minţit, şi deci nu au mai avut timpul necesar pentru a se pocăi cu adevărat de fapta lor (F. A. 5.1-11),

● Imeneu şi Filet (1 Tim. 1.18-20; 2 Tim. 2.17-18),

● Alexandru (1 Tim. 1.18-20; 2 Tim. 4.14-15),

● Dima, care după ce a fost implicat un timp în lucrarea de propovăduire a Evangheliei (Filimon 24; Col. 4.14), la un moment dat a părăsit această lucrare (2 Tim. 4.10),

● unii aşa-zişi slujitori ai lui Dumnezeu care buimăcesc oamenii, şi pretind că-i învaţă din Cuvântul Domnului, pentru a obţine astfel un câştig (Tit 1.10-16),

● unele văduve tinere (1 Tim. 5.15),

● unii oameni care se strecoară printre cei care

se află pe calea mântuirii (Iuda 4,8, 10-18).

      42. Mulţi pseudo creştini acţionează de multe ori fără înţelepciune, … dar Dumnezeu ne spune că cine umblă în înţelepciune va fi mântuit (Prov. 28.26; 2 Tim. 3.15). Omul mântuit ştie că nu vârsta aduce înţelepciunea (Iov 32.9). De aceea, el nu doreşte să fie înţelept în felul lumii (1 Cor. 1.26; 3.19; 2 Cor. 1.12; Iacov 3.15), ci doreşte să dobândească înţelepciune de la Dumnezeu (Ef. 1.17; 2 Tim. 3.15; Ecl. 2.26). Iată că omul care va fi mântuit este înţelept (Ps. 37.30; 101.2; Prov. 10.31; Luca 1.17; 2 Tim. 3.16) şi dornic de a primi mereu de la Dumnezeu înţelepciune duhovnicească (Prov. 2.3,6; 3.35; 4.5,7; 8.33; 10.8; 15.7,24; 16.21-22; 21.16,22; 24.3,5, 14; Matei 10.16; 25.2-4; F. A. 6.3; Rom. 16.19; Ef. 5.15; Col. 4.5; Iacov 1.5; 3.13,17).

      43. Mulţi pseudo creştini care nu propovăduiesc Evanghelia, cred că sunt mântuiţi, … dar analizând versetele: Ezec. 3.18-21; Ezec. 33.7-9; Fil. 1.18-19, aflăm că Dumnezeu condiţionează mântuirea unui creştin, care este un slujitor al Său, de transmiterea către oameni a îndemnurilor din Evanghelie, de a părăsi căile lor rele şi de a păşi pe calea mântuirii.

      Apostolul Pavel, l-a îndemnat pe Timotei, astfel: “Fii cu luare aminte asupra ta însuţi şi asupra învăţăturii, pe care o dai altora: stăruieşte în aceste lucruri, căci dacă vei face aşa, te vei mântui pe tine însuţi şi pe cei ce te ascultă” (1 Tim. 4.16). Iată că mântuirea lui Timotei, era influenţată de modul cum acesta propovăduia Evanghelia.

      În Evrei 5.9, citim că vor fi mântuiţi doar oamenii care ascultă de Domnul Isus Hristos, adică aceia care împlinesc efectiv în vieţile lor poruncile Sale (Ps. 119.94,166, 146; Matei 19.16-26; Marcu 10.17-27; Luca 18.18-27), iar în Marcu 16.15, citim că Domnul Isus Hristos le-a poruncit ucenicilor Săi să vestească Evanghelia. Iată că din ultimele două adevăruri enunţate rezultă, de asemenea, că vestirea Evangheliei este o altă caracteristică a omului mântuit.

      Domnul Isus Hristos a spus: “Oricine va vrea să-şi scape viaţa, o va pierde; dar oricine îşi va pierde viaţa din pricina Mea şi din pricina Evangheliei, o va mântui” (Marcu 8.35).

      Pentru ca un om să poată fi mântuit, acesta trebuie să aibă credinţă (Marcu 16.16), iar unul dintre criteriile care pot fi utilizate pentru testarea credinţei, se bazează pe faptul că orice credincios simte nevoia să vorbească oamenilor despre credinţa sa (2 Cor. 4.13), vestind astfel Evanghelia (1 Ioan 4.2-3). Iată că şi pe această cale, rezultă că orice om mântuit, este în mod implicit un vestitor al Evangheliei.

      Întrucât un om care se află pe calea mântuirii este un om bun (Evrei 6.9), el doreşte ca să fie mântuiţi cât mai mulţi oameni (Rom. 10.1). Pentru ca aceştia să poată fi mântuiţi, este necesar să afle mesajul Evangheliei (Ioan 5.34; 1 Cor. 1.18-21; Ef. 1.13-14; 1 Tes. 2.16; Iacov 1.21-22). Iată de ce este necesar ca orice om care se află pe calea mântuirii, să vestească Evanghelia (1 Cron. 16.23; Ps. 40.10; 71.15; 96.2; F. A. 2.40; 13.47; 16.17; Iacov 5.19-20), cu orice preţ (2 Cor. 1.6), chiar cu preţul vieţii (Marcu 8.35; Luca 9.23-24).

      Orice om care se află pe calea mântuirii, trebuie să îndeplinească în cele mai bune condiţii, marea misiune încredinţată lui de către Domnul Isus Hristos (Matei 28.19-20), devenind în mod implicit şi un vestitor al Evangheliei (F. A. 21.8; Ef. 6.15; 2 Tim. 4.5). În virtutea acestei mari misiuni, orice creştin este un trimis şi un împuternicit al Domnului Isus Hristos (Ioan 20.21; Rom. 10.15; 1 Cor. 3.9; 2 Cor. 5.20; 6.1), devenind astfel un veritabil ambasador al lui Dumnezeu pe Pământ (Luca 9.2; 10.1).

      Purtarea unui om într-un chip vrednic de Evanghelie (Fil. 1.27), materializată prin înrolarea voluntară a acestuia în armata celor care luptă cu curaj pentru a-şi păstra credinţa (Iuda 3) şi pentru neîngrădirea drepturilor lor date de către Domnul Isus Hristos de a propovădui Evanghelia, constituie o dovadă referitoare la mântuirea acelui om (Fil. 1.28).

      Domnul Isus Hristos i-a adresat apostolului Pavel următoarele cuvinte: “Te-am ales din mijlocul norodului acestuia şi din mijlocul Neamurilor, la care te trimet, ca să le deschizi ochii, să se întoarcă de la întuneric la lumină, şi de sub puterea Satanei la Dumnezeu; şi să primească, prin credinţa în Mine, iertare de păcate şi moştenirea împreună cu cei sfinţiţi.” (F. A. 26.17-18).

      Ultimele versete citate, conţin atât o definiţie a conceptului de evanghelizare, cât şi o descriere succintă a strategiei pe care trebuie s-o folosească orice vestitor al Evangheliei. Propovăduind Evanghelia, creştinii vor participa efectiv la împlinirea planului (Luca 7.30; F. A. 20.27; Ef. 1.9-10; 3.11) lui Dumnezeu de mântuire a omenirii, care presupune că orice om (Luca 24.47; F. A. 17.30; Tit 2.11-12) trebuie să audă (Rom. 10.14-17) propovăduirea Evangheliei (Matei 24.14).

      Activitatea de vestire a Evangheliei este deosebit de importantă, întrucât ea contribuie la mărirea componenţei Bisericii. Este demn de amintit în acest sens, că apostolul Pavel l-a îndemnat pe Timotei să încredinţeze învăţătura primită de la el, “la oameni de încredere, care să fie în stare să înveţe şi pe alţii” (2 Tim. 2.2).

      În versetele Ioan 4.7-30, Domnul Isus Hristos ne dă un model desăvârşit de a vesti Evanghelia. Dat fiind faptul că orice om care se află pe calea mântuirii, este un ucenic care-L are ca învăţător pe Domnul Isus Hristos (Matei 11.29; 23.8), să luăm aminte la modul cum ne învaţă chiar Domnul Isus Hristos, că trebuie vestită Evanghelia.

      44. Mulţi pseudo creştini cred că mântuirea nu se poate pierde, întrucât ea este un act, care se produce instantaneu. Astfel, ei afirmă că au fost mântuiţi, fie la botezul în apă, fie chiar înainte de acesta, în momentul când au afirmat credinţa lor în Domnul Isus Hristos. Aceşti oameni au impresia, că oricum s-ar desfăşura viaţa lor în continuare tot mântuiţi vor rămâne, crezând că Dumnezeu nu-i mai părăseşte niciodată, invocând în acest sens versetul Evrei 13.5, scos din contextul său real, … dar Dumnezeu ne-a spus că o caracteristică a unui om care va fi mântuit, se referă la vegherea sa (1 Tim. 4.16), pentru a putea rămâne (Fil. 2.12) pe calea mântuirii (Ps. 50.23; Luca 13.23; F. A. 16.17; 1 Cor. 1.18; 2 Cor. 2.15).

      În Evrei 5.9, citim că vor fi mântuiţi acei oameni care ascultă de Domnul Isus Hristos, adică aceia care împlinesc efectiv în vieţile lor poruncile Sale (Ps. 119.94,166, 146; Matei 19.16-26; Marcu 10.17-27; Luca 18.18-27), iar citind versetele: Matei 24.42; 25.13; Marcu 13.33-37; Luca 21.36, aflăm că Domnul Isus ne porunceşte să veghem. Din ultimele două adevăruri enunţate, rezultă de asemenea, că vegherea reprezintă o altă caracteristică a omului care se află pe calea mântuirii.

      Referindu-se la calea mântuirii, Domnul Isus Hristos ne îndeamnă: “Intraţi pe poarta cea strâmtă. Căci largă este poarta, lată este calea care duce la pierzare, şi mulţi sunt cei ce intră pe ea. Dar strâmtă este poarta, îngustă este calea care duce la viaţă, şi puţini sunt cei ce o află” (Matei 7.13-14). Iată că Domnul Isus Hristos ne arată că acea cale reală a mântuirii, adică acea cale care duce în rai, este destul de dificil de găsit şi este străbătută de către puţini oameni.

      Pentru ca un om să poată rămâne pe calea mântuirii, acesta trebuie să vegheze pentru a putea îndeplini în viaţa sa poruncile lui Dumnezeu (Deut. 8.6; 11.22; 2 Împ. 17.13).

      Întrucât diavolul face tot ce poate, pentru a-i determina pe oameni să se abată de la calea mântuirii (2 Petru 2.15), orice om care nu se va strădui să se supună lui Dumnezeu, şi ca atare nu va împlini în viaţa sa poruncile lui Dumnezeu, se va rătăci (Matei 22.29; 1 Tim. 1.6; 6.10,21; Iacov 5.19-20) lesne de la calea mântuirii.

      Dumnezeu ne îndeamnă să veghem asupra sufletelor noastre (Deut. 4.9,15, 19; Iosua 23.11; Prov. 16.17), asupra faptelor noastre (2 Cron. 19.7; 1 Tim. 4.16; Apoc. 3.2) şi asupra căilor noastre (Ps. 39.1; Prov. 16.17; 19.16), pentru ca să:

- nu păcătuim cu limba şi să ne punem frâu gurii (Ps. 39.1),

- ne supunem lui Dumnezeu şi să ne împotrivim (Iacov 4.7) diavolului (1 Petru 5.8),

- fim tari în credinţă (1 Cor. 16.13),

- Îl iubim pe Dumnezeu (Iosua 23.11),

- ne îndemnăm la dragoste şi la fapte bune (Evrei 10.24),

- stăm tot timpul în duh de rugăciune (Ef. 6.18; Col. 4.2; 1 Petru 4.7),

- trăim o viaţă sfântă (Evrei 12.16; Apoc. 3.3), împreună cu Domnul Isus Hristos (1 Tes. 5.10),

- acţionăm mereu astfel încât să-I arătăm lui Dumnezeu, că nu am uitat de legământul pe care l-am încheiat cu El (Deut. 4.23),

- aşteptăm în mod cuviincios momentul când Domnul Isus Hristos îi va răpi la El pe cei mântuiţi (Matei 24.42; 25.13; Marcu 13.33,35, 27; Luca 12.37-39; Apoc. 3.3; 16.15).

      Orice om care se află pe calea mântuirii, trebuie să fie perfect conştient de faptul că în timpul binecuvântat când veghează, are privilegiul deosebit de a putea percepe mesajele venite direct de la Dumnezeu, mesaje care includ, desigur şi răspunsurile lui Dumnezeu la rugăciunile sale (Hab. 2.1).

      Să nu uităm nici o clipă că vegherea creştinului, se poate rezuma la străduinţa necontenită a acestuia de a asculta de Dumnezeu, întrucât doar oamenii care ascultă de Dumnezeu vor fi mântuiţi (Evrei 5.9), iar ascultarea de Dumnezeu (Luca 10.39), este singura (Luca 10.42) preocupare de nivel global a creştinului, adică singura preocupare care este exercitată în permanenţă.

      45. Mulţi pseudo creştini cred că mântuirea este un act, şi ca atare au impresia că au fost mântuiţi atunci când L-au invitat în inima lor pe Domnul Isus Hristos, care, după cum au înţeles ei, nu-i va mai părăsi niciodată (Evrei 13.5), şi va rămâne în inima lor, indiferent de modul cum se va desfăşura în continuare viaţa lor, … dar Dumnezeu ne arată în Sfânta Scriptură, că această concepţie este foarte periculoasă, întrucât în versetul Evrei 13.5, este vorba doar despre grija pe care o are Dumnezeu faţă de adevăraţii creştini, ca să nu ducă lipsă de bani. În viaţa de zi cu zi se observă că nu toţi cei care L-au invitat pe Domnul Isus în inimile lor, se află pe calea mântuirii.

      Atunci când Domnului Isus Hristos I-a fost adresată întrebarea: “Doamne, oare puţini sunt cei ce sunt pe calea mântuirii?”, El a dat următorul răspuns: “Nevoiţi-vă să intraţi pe uşa cea strâmtă. Căci vă spun, că mulţi vor căuta să intre, şi nu vor putea” (Luca 13.23-24). Ţinând seama de afirmaţia Domnului Isus Hristos: “Eu sunt Uşa. Dacă intră cineva prin Mine, va fi mântuit” (Ioan 10.9), aflăm că mulţi oameni nu vor putea fi mântuiţi (Rom. 9.27), întrucât, în mod simbolic, aceştia nu vor putea intra (Evrei 7.26) prin Uşa cea strâmtă a mântuirii, care de fapt Îl reprezintă pe Domnul Isus Hristos (Ioan 10.9; Evrei 7.25).

      Dumnezeu ne arată că nu poate orice om să aprecieze cu exactitate, dacă va intra în Împărăţia lui Dumnezeu (Luca 18.8; 22.34,57; 1 Cor. 9.27; 2 Cor. 13.5-7; Fil. 2.12; 3.11; 1 Tim. 4.1; 5.8; 2 Tim. 2.12; 2 Tes. 2.1-3; Evrei 6.8; 1 Petru 1.9,17; 2.2; 2 Petru 2.1; Apoc. 2.13), prin Domnul Isus Hristos (Evrei 10.19-20), sau, folosind o exprimare simbolică, dacă va putea trece prin Domnul Isus Hristos. Iată că rezultatul la cel mai important test, pe baza căruia vom putea determina dacă vom intra în Împărăţia Sa, depinde în mod tranşant de Domnul Isus Hristos. Întrucât mântuirea se află, de fapt, în Domnul Isus Hristos (2 Tim. 2.10), doar El ştie dacă un om va putea trece sau nu prin El.

      În pofida adevărurilor enunţate în rândurile de mai sus, Sfânta Scriptură ne dă totuşi unele indicii, potrivit cărora am putea încerca să determinăm, dacă avem acele calităţi care ne-ar putea permite să trecem prin Domnul Isus Hristos.

      Pentru ca un om să poată trece prin Domnul Isus Hristos, este necesar ca acesta să fie de esenţa Domnului Isus Hristos (Ef. 2.6,10). Întrucât Domnul Isus Hristos este de esenţă divină (Ioan 10.30), un astfel de om trebuie să fie şi el de esenţă divină.

      În primul rând trebuie să vedem dacă este posibil ca un om să ajungă să fie de esenţă divină. Întrucât în 2 Petru 1.4, citim că Dumnezeu ne-a făgăduit posibilitatea de a ne face părtaşi firii dumnezeieşti, rezultă că există posibilitatea ca un om să ajungă să aibă o esenţă divină.

      După ce am văzut că există posibilitatea ca un om să ajungă să aibă o esenţă divină, trebuie acum să vedem cum se poate realiza acest lucru.

      Pentru a ne face părtaşi firii dumnezeieşti, trebuie ca mai întâi să ţinem seama de următorul mesaj al Domnului Isus Hristos: “Iată Eu stau la uşă, şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el, şi el cu Mine” (Apoc. 3.20), şi să-L invităm pe Domnul Isus Hristos în inimile noastre.

      Apoi trebuie să ne străduim ca, pe tot parcursul vieţii, să trăim într-o părtăşie armonioasă cu Domnul Isus Hristos (Matei 10.40; 25.34-45; Luca 10.16; Ioan 13.20; 14.20-23; 17.23,26; F. A. 11.23; Rom. 8.10; 1 Cor. 1.9; 1 Cor. 6.17; Gal. 2.20; 4.6; Ef. 3.14-17; Col. 1.27; 1 Tes. 5.10; Evrei 3.14; 1 Petru 3.15; 1 Ioan 1.3,6), şi să nu ne despărţim de El (Gal. 5.4; Evrei 7.26) niciodată, altfel spus, să rămânem în El (Ioan 15.4).

      În Ioan 15.6, Domnul Isus Hristos îi învaţă pe ucenicii Săi astfel: “Dacă nu rămâne cineva în Mine, este aruncat afară, ca mlădiţa neroditoare, şi se usucă; apoi mlădiţele uscate sunt strânse, aruncate în foc, şi ard”. Din acest verset aflăm că un om care nu rămâne în Domnul Isus Hristos, nu va fi mântuit, ci va ajunge în iazul de foc.

      Având în vedere acest pericol iminent, care planează asupra unui om care doreşte să fie mântuit, dar care nu rămâne în Domnul Isus Hristos, făcând astfel “cu nebăgare de seamă lucrarea Domnului” (Ier. 48.10), trebuie să ştim că pentru a putea rămâne în Domnul Isus Hristos, trebuie:

      - să nu mai păcătuim (1 Ioan 3.6),

      - să împlinim poruncile lui Dumnezeu (1 Ioan 3.24; 2.5),

      - să fi primit botezul cu Duhul Sfânt (1 Ioan 3.24; 4.13), şi apoi să trăim într-un asemenea mod, astfel încât: să nu-L întristăm pe Duhul Sfânt (Ef. 4.30), să nu stingem Duhul (1 Tes. 5.19), ci dimpotrivă să înflăcărăm mereu darul Duhului Sfânt care este în noi (2 Tim. 1.6).

      - să-L iubim pe Dumnezeu şi să-i iubim pe oameni (1 Ioan 4.16),

      - să mărturisim oamenilor, despre credinţa noastră în Domnul Isus Hristos (1 Ioan 4.15),

      - să aducem cât mai multă roadă (Ioan 15.4-5),

      - să participăm cât mai des la sfânta împărtăşanie cu trupul şi sângele Domnului Isus Hristos (Ioan 6.56),

      - să ne străduim să trăim la fel cum a trăit Domnul Isus Hristos (1 Ioan 2.6).

      Apostolul Pavel îndemna Biserica lui Dumnezeu din Corint şi pe sfinţii din Ahaia (2 Cor. 1.1), astfel: “Pe voi înşivă încercaţi-vă dacă sunteţi în credinţă. Pe voi înşivă cercaţi-vă. Nu recunoaşteţi voi că Isus Hristos este în voi? Afară numai dacă sunteţi lepădaţi” (2 Cor. 13.5). Analizând acest verset, constatăm că orice creştin trebuie să se testeze periodic, pentru a determina:

- Dacă a rămas în credinţă (Ioan 8.31; 15.4-6; F. A. 11.23; 1 Ioan 2.14; 2 Ioan 9), stăruind în harul lui Dumnezeu (F. A. 13.43) şi urmând învăţăturile harului lui Dumnezeu (Tit 2.11-12), adică ale Domnului Isus Hristos, ştiut fiind faptul că cel mai mare dar care a fost dat vreodată oamenilor, este Însuşi Domnul Isus Hristos (Rom. 5.15).

- Dacă Domnul Isus Hristos mai trăieşte în el (2 Tim. 2.12). Pentru a afla dacă Domnul Isus Hristos mai trăieşte în el, omul respectiv trebuie să se testeze, pentru a determina dacă el însuşi a rămas în Domnul Isus Hristos (Ioan 15.4), adică dacă îndeplineşte cele opt condiţii amintite.

- Nu cumva: s-a abătut de la harul lui Dumnezeu (Evrei 12.15), a “căzut din har” (Gal. 5.4), sau a schimbat harul în desfrânare (Iuda 4). Dacă un om nu rămâne în Domnul Isus Hristos, există posibilitatea ca acesta să “fi primit în zadar harul lui Dumnezeu” (2 Cor. 6.1), urmând ca apoi să fie lepădat (1 Cor. 9.27; 2 Cor. 13.5), ca urmare a faptului că s-a lepădat de credinţa adevărată în Domnul Isus Hristos (1 Tim. 4.1; 5.8; 6.10,21; 2 Petru 2.1,20-22; Apoc. 2.13), pentru a-l sluji din nou pe Satana (1 Tim. 5.15).

      Dumnezeu ne arată că orice creştin trebuie să fie un bun ispravnic (administrator) al harului lui Dumnezeu (1 Petru 4.10). Apostolul Pavel l-a îndemnat pe Timotei, astfel: “să te lupţi lupta cea bună, şi să păstrezi credinţa şi un cuget curat, pe care unii l-au pierdut, şi au căzut din credinţă” (1 Tim. 1.18-19).

      Referitor la fenomenul grav al căderii din credinţă, în Evrei 6.4-8, citim astfel: “Căci cei ce au fost luminaţi odată, şi au gustat darul ceresc, şi s-au făcut părtaşi Duhului Sfânt, şi au gustat Cuvântul cel bun al lui Dumnezeu şi puterile veacului viitor - şi care totuşi au căzut, este cu neputinţă să fie înnoiţi iarăşi, şi aduşi la pocăinţă, fiindcă ei răstignesc din nou pentru ei, pe Fiul lui Dumnezeu, şi-L dau să fie batjocorit. Când un pământ este adăpat de ploaia care cade adesea pe el, şi rodeşte o iarbă folositoare celor pentru care este lucrat, capătă binecuvântare de la Dumnezeu. Dar dacă aduce spini şi mărăcini, este lepădat şi aproape să fie blestemat, şi sfârşeşte prin a i se pune foc”.

      Pentru ca un om care se află pe calea mântuirii să rămână neclintit în credinţă (Col. 1.23), trebuie desigur ca acesta să nu cadă de la credinţă (Matei 24.10; Luca 8.13; Iuda 24). Pentru ca cineva să nu cadă de la credinţă, trebuie să păstreze un cuget curat (F. A. 24.16; 1 Tim. 1.18-19; 3.9; 2 Tim. 1.3; 1 Petru 3.16,21). Un creştin va păstra un cuget curat, numai dacă se va lăsa în permanenţă călăuzit de către Duhul Sfânt (Rom. 8.14), care va curăţa şi sfinţi cugetul său (Rom. 9.1), îndemnându-l (Rom. 8.1,4-5) permanent să rămână în Domnul Isus Hristos (1 Ioan 2.27).

      Să ne străduim să urmăm învăţăturile care ne îndeamnă: “Priviţi spre stânca din care aţi fost ciopliţi, spre gaura gropii din care aţi fost scoşi” (Is. 51.1), “Astfel dar, după cum aţi primit pe Hristos Isus, Domnul, aşa să şi umblaţi în El, fiind înrădăcinaţi şi zidiţi în El, întăriţi prin credinţă, după învăţăturile care v-au fost date, şi sporind în ea cu mulţumiri către Dumnezeu” (Col. 2.6-7), ştiut fiind faptul că orice creştin este întotdeauna biruitor, numai “prin Domnul nostru Isus Hristos” (1 Cor. 15.57).

      46. Majoritatea pseudo creştinilor care afirmă că au siguranţa că vor fi mântuiţi, sunt pasivi şi nu desfăşoară nici o activitate care le permite să constate dacă se mai află pe calea mântuirii, … dar Dumnezeu ne-a spus că o caracteristică a omului care se află pe calea mântuirii, se referă la vegherea acestuia în aşteptarea întâlnirii sale cu Domnul Isus Hristos (Evrei 9.28).

      În ultimele zile cât a trăit pe Pământ ca om, Domnul Isus Hristos le-a spus ucenicilor Săi, următoarele cuvinte: “Dacă Îmi slujeşte cineva, să Mă urmeze; şi unde sunt Eu, acolo va fi şi slujitorul Meu. Dacă Îmi slujeşte cineva, Tatăl îl va cinsti” (Ioan 12.26), “În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri. … Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. Şi după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi.” (Ioan 14.2-3).

      În rugăciunea pe care Domnul Isus Hristos a făcut-o înainte de a se despărţi de ucenicii Săi, pentru a fi răstignit pe cruce, el a spus şi următoarele cuvinte: “Tată, vreau ca acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia, pe care Mi i-ai dat Tu, ca să vadă slava Mea, slavă, pe care Mi-ai dat-o Tu; fiindcă Tu M-ai iubit înainte de întemeierea lumii.” (Ioan 17.24). În aceste verset, Domnul Isus Hristos se referă la fenomenul, cunoscut de către creştini sub numele de răpirea Bisericii.

      Răpirea Bisericii este descrisă de către Sfânta Scriptură astfel: “Căci dacă credem că Isus a murit şi a înviat, credem şi că Dumnezeu va aduce înapoi împreună cu Isus pe cei ce au adormit în El. Iată, în adevăr, ce vă spunem, prin Cuvântul Domnului: noi cei vii, care vom rămânea până la venirea Domnului, nu vom lua-o înaintea celor adormiţi. Căci Însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer, şi întâi vor învia cei morţi în Hristos. Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreuna cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul.” (1 Tes. 4.14-17).

      Din versetele de mai sus, putem deduce că prin răpirea Bisericii, se înţelege acel fenomen prin care creştinii vor fi ridicaţi de pe Pământ (Is. 60.8), pentru a-L întâmpina pe Domnul Isus Hristos în văzduh, înainte de revenirea Sa pe Pământ. Acei oameni care vor fi luaţi de către Domnul Isus Hristos cu El în cer, vor rămâne, începând cu momentul răpirii lor, de-a pururi în prezenţa Sa (Col. 3.4).

      Sfânta Scriptură ne spune că răpirea Bisericii se va produce “într-o clipă, într-o clipeală din ochi” (1 Cor. 15.51-52). Din aceste versete, aflăm că răpirea va avea loc instantaneu, adică în acelaşi timp pe tot globul pământesc, astfel că în unele locuri, în momentul răpirii va fi noapte (Luca 17.34), iar în altele va fi zi (Luca 17.35-36).

      În pilda celor zece fecioare (Matei 25.1-13), Domnul Isus Hristos accentuează faptul că răpirea Bisericii se va produce cu o aşa de mare rapiditate, încât nici un om nu va mai avea timpul necesar, pentru ca să-şi restabilească relaţia sa cu Dumnezeu, pentru a putea fi răpit. Pe lângă faptul că se va produce foarte rapid, răpirea Bisericii va avea loc pe neaşteptate, luând oamenii prin surprindere. Pentru a ilustra acest lucru, Domnul Isus Hristos ne spune următoarele: “Cum s-a întâmplat în zilele lui Noe, aidoma se va întâmpla şi la venirea Fiului omului. În adevăr, cum era în zilele dinainte de potop, când mâncau şi beau, se însurau şi se măritau, până în ziua când a intrat Noe în corabie, şi n-au ştiut nimic, până când a venit potopul şi i-a luat pe toţi, tot aşa va fi şi la venirea Fiului omului. Atunci, din doi bărbaţi care vor fi la câmp, unul va fi luat şi altul va fi lăsat. Din două femei care vor măcina la moară, una va fi luată şi alta va fi lăsată. Vegheaţi dar, pentru că nu ştiţi în ce zi va veni Domnul vostru.” (Matei 24.37-42).

      Pentru a accentua faptul că răpirea Bisericii va fi un eveniment care nu poate fi prevăzut, Domnul Isus Hristos ne dă şi următoarele îndemnuri: “De aceea, şi voi fiţi gata; căci Fiul omului va veni în ceasul în care nu vă gândiţi” (Matei 24.44), “Dacă nu veghezi, voi veni ca un hoţ, şi nu vei şti în care ceas voi veni peste tine” (Apoc. 3.3). Sfânta Scriptură ne învaţă deci, că răpirea Bisericii se va produce într-un mod tainic, exact în felul cum vine un hoţ noaptea, spre a nu-l simţi nimeni (1 Tes. 5.1-4; Apoc. 3.3; 16.15).

      Analizând atent capitolele 6-12 din Apocalipsă, vom constata că Dumnezeu va face ca urgiile descrise în aceste capitole, să acţioneze asupra oamenilor în mod selectiv (Apoc. 6.8; 7.3; 8.9-11; 9.4,18; 11.13; 12.14-16). Dumnezeu ne spune că dacă nu va reduce numărul acelor zile de necaz, din pricina celor aleşi, nimeni nu ar mai putea scăpa (Matei 24.21-22).

      Citind versetul Apoc. 3.10, aflăm că poporul lui Dumnezeu va fi păzit doar “de ceasul încercării, care are să vină peste lumea întreagă”. Iată deci, că va exista o scurtă perioadă de timp, aflată spre sfârşitul marelui necaz, reprezentată în acest verset în mod simbolic, ca durând doar un ceas, adică o oră, când Dumnezeu nu va mai acţiona selectiv, ci va trimite pe Pământ anumite urgii care vor veni “peste lumea întreagă”, adică se vor generaliza, acţionând asupra întregii planete (Is. 13.5-12; Ier. 4.23-26; Ţef. 1.2-3).

      Momentul răpirii este descris în Apoc. 14.14-16. El va fi înainte de producerea ultimelor şapte urgii (Apoc. 15.1,6-8), numite “cele şapte potire ale mâniei lui Dumnezeu” (Apoc. 16.1), care sunt descrise în capitolul 16 al Apocalipsei. În timpul producerii acestor urgii generalizate, oamenii din poporul lui Dumnezeu nu vor fi pe Pământ (Ps. 91.10).

      Înainte de producerea ultimelor şapte urgii, “biruitorii fiarei, ai icoanei ei, şi ai numărului numelui ei”, vor fi răpiţi de pe Pământ (Apoc. 15.2-4). În intervalul de timp când se vor produce aceste ultime mari urgii, la care Sfânta Scriptură se referă folosind cuvintele “ziua Domnului” (Is. 13.6-13; Ioel 1.15-20; 1 Tes. 5.2-4), pe Pământ vor rămâne doar acei oameni păcătoşi (Is. 13.9,13; Apoc. 16.2), care vor refuza categoric să creadă în Evanghelie, respingând astfel ultima şansă care le-a fost oferită înainte de producerea acestor ultime urgii (Apoc. 14.6-7).

      Întrucât “Domnul este îndelung răbdător, dar de o mare tărie; şi nu lasă nepedepsit pe cel rău” (Naum 1.3), El a avertizat oamenii să se pocăiască din timp, pentru a nu se afla pe Terra în timpul când se vor produce aceste urgii. Cu toate acestea, în bunătatea Sa fără margini, chiar şi lui Dumnezeu I se pare că lucrarea prin care-i va pedepsi pe cei răi şi necredincioşi, este ciudată (Is. 28.21).

      În Ps. 27.5-6, citim astfel: “Căci El mă va ocroti în coliba Lui, în ziua necazului, mă va ascunde sub acoperişul cortului Lui, şi mă va înălţa pe o stâncă. Iată că mi se înalţă capul peste vrăjmaşii mei, care mă înconjoară: voi aduce jertfe în cortul Lui în sunetul trâmbiţei, voi cânta şi voi lăuda pe Domnul”. Din proorocia conţinută în aceste versete, aflăm că prin răpirea de pe Pământ, poporul lui Dumnezeu va fi ocrotit “în ziua necazului”, adică o perioadă scurtă de timp, simbolizată ca durând o zi.

      În Is. 26.19-21, citim astfel: “Să învie dar morţii Tăi! Să se scoale trupurile mele moarte! - Treziţi-vă şi săriţi de bucurie, cei ce locuiţi în ţărână! Căci roua Ta este o rouă dătătoare de viaţă, şi pământul va scoate iarăşi afară pe cei morţi. Du-te, poporul meu, intră în odaia ta, şi încuie uşa după tine; ascunde-te câteva clipe, până va trece mânia! Căci iată, Domnul iese din locuinţa Lui, să pedepsească nelegiuirile locuitorilor pământului; şi pământul va da sângele pe faţă, şi nu va mai acoperi uciderile”.

      Analizând ultimele versete citate, aflăm că datorită răpirii, poporul lui Dumnezeu va fi “ascuns” (Ps. 31.20; 91.4), în “odaia” pregătită de către Domnul Isus Hristos (Ioan 14.2-3), doar o perioadă scurtă de timp, simbolizată ca durând doar câteva clipe. Iată că poporul lui Dumnezeu, nu va fi răpit înainte de începutul perioadei necazului cel mare, ci va fi absent de pe pământ doar un scurt interval de timp, cuprins în această perioadă, şi anume, doar cât timp va dura “mânia” lui Dumnezeu (1 Tes. 1.10).

      Iată câteva versete semnificative: “când veţi vedea toate aceste lucruri, să ştiţi că Fiul omului este aproape, este chiar la uşi” (Matei 24.33), “Şi după cum toţi mor în Adam, tot aşa, toţi vor învia în Hristos; dar fiecare la rândul cetei lui. Hristos este cel dintâi rod; apoi la venirea Lui, cei ce sunt ai lui Hristos” (1 Cor. 15.22-23), “noi cei vii, care vom rămânea până la venirea Domnului” (1 Tes. 4.15), “ţineţi cu tărie ce aveţi, până voi veni” (Apoc. 2.25).

      Întrucât mesajele cuprinse în versetele amintite, sunt adresate creştinilor, putem deduce că momentul răpirii Bisericii ar putea fi extrem de apropiat faţă de momentul revenirii Domnului Isus Hristos pe Pământ (Tit 2.13; Evrei 9.28), când El va fi însoţit de către Biserica Sa (Zah. 14.5; 1 Tes. 3.14; 4.14; Col. 3.4; Iuda 14), moment care se crede că va coincide cu sfârşitul marelui necaz.

      Analizând atent versetele: Matei 24.30-31; Marcu 13.26-27; 1 Tes. 4.6-17 şi 2 Tes. 2.1-2, care tratează împreună evenimentul răpirii şi cel al revenirii Domnului Isus Hristos, s-ar putea deduce următoarele:

- Atunci când Domnul Isus Hristos va veni a doua oară pe Pământ, va fi întâmpinat în văzduh de către cei care alcătuiesc Biserica Sa. Cei care muriseră, vor învia, iar cei care vor trăi, vor fi răpiţi “în nori”, împreună cu cei care vor învia.

      - După o scurtă judecată de răsplătire a celor răpiţi, Domnul Isus Hristos îşi va continua coborârea spre Pământ, fiind însoţit de către sfinţii care L-au întâmpinat în văzduh, care denumiţi, în mod simbolic, “Mireasa Sa”. Dacă analizăm sensul cuvintelor greceşti din versetul 1 Tes. 4.17, care au fost traduse în limba română prin cuvintele “ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh”, am putea ajunge la concluzia că după întâlnirea cu sfinţii Săi, Domnul Isus Hristos nu Se va întoarce din drum, ci va continua împreună cu aceştia, coborârea Sa spre Pământ. Examinând construcţia “eis apantesin”, tradusă în limba română prin conjunctivul “să întâmpinăm”, se observă că verbul grecesc este însoţit de o locuţiune prepoziţională. Apantesis este un cuvânt, care, în perioada de timp când a fost scrisă epistola către tesaloniceni (şi în general, în perioada când a fost scris Noul Testament), descria urarea oficială de bun venit, pe care o cetate i-o făcea unui mare demnitar, care urma să viziteze acel loc. În astfel de situaţii, în mod uzual, oamenii ieşeau afară din cetate în întâmpinarea distinsului oaspete, şi apoi se întorceau împreună cu acesta în cetate. Analizând semantica acestui cuvânt, am putea înţelege că sfinţii care vor învia, Îl vor întâmpina pe Domnul Isus Hristos în văzduh, iar după un anumit timp, scurs din momentul întâlnirii cu El, sfinţii vor coborî împreună cu Acesta, care-Şi va continua astfel drumul Său spre Pământ. Din cele de mai sus, rezultă că ar exista şi posibilitatea, ca intervalul de timp cuprins între momentul răpirii Bisericii şi momentul revenirii Domnului Isus Hristos împreună cu Biserica Sa, să fie destul de mic, poate chiar de ordinul zilelor (Ps. 27.5), sau eventual chiar mai mic (Is. 26.20).

      Există o incertitudine legată de momentul precis (Matei 25.13; Marcu 13.32-35), în care se va produce răpirea Bisericii, care este după voia lui Dumnezeu (Matei 24.42-44; Luca 12.40; 1 Tes. 5.1-2), întrucât atunci când ucenicii L-au întrebat pe Domnul Isus Hristos despre lucrurile viitoare, El le-a spus următoarele cuvinte: “Nu este treaba voastră să ştiţi vremurile sau soroacele; pe acestea Tatăl le-a păstrat sub stăpânirea Sa” (F. A. 1.7).

      În legătură cu încadrarea în timp a răpirii Bisericii, desigur că un singur lucru este cert, că acest impresionant fenomen va avea cu siguranţă loc, înainte de a doua venire a Domnului Isus Hristos pe Pământ, care va veni însoţit de toţi sfinţii Săi (Zah. 14.5; 1 Tes. 3.13; 4.14; Col. 3.4; Iuda 14).

      Dumnezeu ne învaţă că orice creştin, trebuie să aştepte în permanenţă răpirea Bisericii (Rom. 8.23; 1 Cor. 1.7; Fil. 3.20; 1 Tes. 1.10; Tit 2.13; Evrei 9.28), ducând o viaţă sfântă şi fără prihană (Rom. 13.11-14; Ef. 5.27). Iată deci, că orice creştin trebuie să vegheze (Matei 24.42; 25.13; Marcu 13.33-37; Luca 12.37-39; 21.34-36), pentru a fi în orice moment al vieţii sale, pregătit (Matei 24.44; 25.10; Luca 12.40; 1 Tes. 5.6) şi vrednic (2 Cor. 6.4; Fil. 1.27; Col. 1.10; 1 Tes. 2.4; 2 Tes. 1.5; Apoc. 3.4) pentru a putea fi răpit şi a se întâlni astfel cu Domnul Isus Hristos, Mântuitorul său iubit.

      Să vedem care sunt condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească un om pentru a fi răpit la răpirea Bisericii. Întrucât Domnul Isus Hristos ne învaţă că vor fi răpiţi numai aleşii Săi (Matei 24.31; Marcu 13.27), adică acei oameni care sunt ai Domnului Isus Hristos (1 Cor. 15.23), să vedem cine sunt aceştia.

      În Rom. 8.9 citim astfel: “Voi însă nu mai sunteţi pământeşti, ci duhovniceşti, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte în adevăr în voi. Dacă n-are cineva Duhul lui Hristos, nu este al Lui”. Iată că aleşii Domnului Isus Hristos, sunt acei oameni care au primit botezul cu Duhul Sfânt. Dumnezeu ne pune la dispoziţie şase criterii precise, care pot fi folosite de către omul care doreşte să se cerceteze pentru a vedea

dacă are Duhul Sfânt.

      Reamintim că un ales al Domnului Isus Hristos, este un om născut din nou, în care “toate lucrurile s-au făcut noi” (2 Cor. 5.17), întrucât firea pământească păcătoasă a murit răstignită pe cruce (Gal. 5.24). Ca urmare a transformării efectuate de către Duhul Sfânt (Tit 3.5), acest om va deveni: sfânt, bun, blând, smerit, îngăduitor, iertător, îndurător, având o pace lăuntrică continuă şi o dragoste pentru toţi oamenii (Col. 3.12-15), având toată roada Duhului Sfânt, descrisă în Gal. 5.22-23.

      Întrucât “nimeni nu poate sluji la doi stăpâni” (Matei 6.24), orice om poate aparţine fie lui Dumnezeu, fie diavolului (1 Ioan 3.10; Ioan 8.44; Matei 13.38; F. A. 13.10). Având în vedere versetul Rom. 8.9, rezultă că acel om care nu este botezat cu Duhul Sfânt, nu aparţine Domnului Isus Hristos, şi ca urmare a acestui fapt, nu va putea fi răpit la cer pentru a fi cu Domnul Isus Hristos.

      În Ef. 1.13-14, citim astfel: “Şi voi, după ce aţi auzit cuvântul adevărului (Evanghelia mântuirii voastre), aţi crezut în El, şi aţi fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt, care fusese făgăduit, şi care este o arvună a moştenirii noastre, pentru răscumpărarea celor câştigaţi de Dumnezeu, spre lauda slavei Lui”. Din aceste versete, reiese că botezul cu Duhul Sfânt, reprezintă chiar arvuna (2 Cor. 5.5), adică asigurarea (garanţia) dată de către Dumnezeu, cu privire la faptul că aceia care îl au, vor moşteni viaţa veşnică şi vor fi într-adevăr răpiţi la cer. În acest fel, se vor împlini toate promisiunile din Sfânta Scriptură referitoare la înfierea efectivă de către Dumnezeu a creştinilor, şi la răscumpărarea trupurilor acestora.

      Citind versetul Rom. 8.23, aflăm că oamenii care aşteaptă înfierea lor efectivă, adică răscumpărarea trupurilor lor care au păcătuit, sunt numai aceia care au roada Duhului Sfânt, adică aceia care sunt botezaţi cu Duhul Sfânt. Din Ef. 4.30, aflăm că pecetluirea cu Duhul Sfânt este realizată, tocmai pentru “ziua răscumpărării” trupului, adică pentru răpire. Profeţia din Ps. 50.3-5, ne arată că oamenii care vor fi răpiţi, sunt aceia care au încheiat legământul lor personal cu Dumnezeu, prin jertfa Domnului Isus Hristos. Aşa cum ştim, parafarea de către Dumnezeu a legământului individual al fiecărui om cu El, se face în momentul când Dumnezeu mărturiseşte despre credinţa sa, botezându-l cu Duhul Sfânt (F. A. 15.8).

      În Rom. 8.11, citim astfel: “Şi dacă Duhul Celui ce a înviat pe Isus dintre cei morţi locuieşte în voi, Cel ce a înviat pe Hristos Isus din morţi, va învia şi trupurile voastre muritoare, din pricina Duhului Său, care locuieşte în voi”. Din acest verset, reiese că pentru oamenii care nu vor mai fi în viaţă în momentul răpirii Bisericii, condiţia de răpire este aceeaşi.

      Pentru ca un om să aibă siguranţa (1 Cor. 1.8) faptului că, se va număra printre acei oameni fericiţi (Apoc. 20.6), care, după ce vor avea parte de prima înviere a morţilor, vor fi răpiţi la cer, pentru a-L întâmpina pe Domnul Isus în văzduh, acesta trebuie să rămână în Domnul Isus Hristos (1 Ioan 2.28; 1 Tes. 4.14; Fil. 3.9-11).

      Pentru ca un om să rămână în Domnul Isus Hristos, acesta trebuie:

      - să nu mai păcătuiască (1 Ioan 3.6),

      - să împlinească poruncile lui Dumnezeu (1 Ioan 3.24; 2.5),

      - să fi primit botezul cu Duhul Sfânt (1 Ioan 3.24; 4.13), şi apoi să trăiască într-un asemenea mod, astfel încât: să nu-L întristeze pe Duhul Sfânt (Ef. 4.30), să nu stingă Duhul (1 Tes. 5.19), ci dimpotrivă să înflăcăreze mereu darul Duhului Sfânt care este în el (2 Tim. 1.6).

      - să-L iubească pe Dumnezeu şi să-i iubească pe semenii săi (1 Ioan 4.16),

      - să mărturisească oamenilor, despre credinţa sa în Domnul Isus Hristos (1 Ioan 4.15),

      - să aducă multă roadă (Ioan 15.4-5),

      - să participe cât mai des la sfânta împărtăşanie cu trupul şi sângele Domnului Isus Hristos (Ioan 6.56),

      - să se străduiască să trăiască la fel cum a trăit Domnul Isus Hristos (1 Ioan 2.6).

      Duhul Sfânt îi învaţă pe creştini să rămână în Domnul Isus Hristos (1 Ioan 2.27), pentru ca să aştepte într-un mod cuviincios răpirea Bisericii (Gal. 5.5). Ca atare, creştinii trebuie să asculte în permanenţă de îndemnurile Duhului Sfânt. Pentru a putea fi receptivi la îndemnurile Duhului Sfânt, creştinii trebuie să aibă în fiecare moment al pribegiei lor pe acest Pământ, următoarele obiective:

- să se lase călăuzit în permanenţă numai de către Duhul Sfânt (Rom. 8.14; Gal. 5.16,25), pentru a nu împlini poftele firii pământeşti (Gal. 5.16; Iuda 19) şi a nu deveni astfel un vrăjmaş al lui Dumnezeu (Rom. 8.7).

- să vegheze pentru a nu-L întrista pe Duhul Sfânt (Is. 63.10; Ef. 4.30);

- să nu stingă Duhul (1 Tes. 5.19), ci dimpotrivă, să-L înflăcăreze (2 Tim. 1.6);

- să nu I se împotrivească niciodată Duhului Sfânt (F. A. 7.51), ci să asculte de îndemnurile Sale (Rom. 8.1,4-5) care îl învaţă să rămână în Domnul Isus Hristos (1 Ioan 2.27-28), aşa cum şi Domnul Isus Hristos Însuşi ne-a îndemnat (Ioan 15.4-7).

      Orice creştin are cunoştinţe limpezi asupra oricărui lucru, în orice împrejurare a vieţii sale (Ioan 14.26; 16.13; 1 Cor. 2.12,15; 1 Ioan 2.20,27). Datorită acestui fapt, creştinul este avertizat întotdeauna de către Duhul Sfânt (Gal. 5.16), în toate împrejurările periculoase, în care ar putea ajunge în situaţia de a ceda în faţa ispitelor diavolului, care-l îndeamnă să comită un păcat. Totodată Duhul Sfânt îl va preveni şi îl va îndemna pe creştin să nu cumva să comită păcatul respectiv (Rom. 8.1,4-5,12-13). Întrucât orice creştin se lasă călăuzit în permanenţă de către Duhul Sfânt, acesta va reuşi astfel să nu mai păcătuiască.

      Iată ce trebuie să aibă în vedere un om, pentru ca să acţioneze astfel încât: să nu-L întristeze pe Duhul Sfânt, să nu stingă Duhul şi

să nu I se împotrivească Duhului Sfânt:

      - Duhul sfinţeniei (Rom. 1.4) este incompatibil cu orice om care nu urmăreşte sfinţirea sa (Evrei 12.14), sau nu ascultă de Dumnezeu (Is. 63.10).

      - Orice om care are gânduri deşarte şi necurate (Ef. 4.17), Îl întristează pe Duhul Sfânt.

      - Orice om care: cedează poftelor şi patimilor trupului (Iov 31.1; Matei 5.28; 2 Petru 1.4; 1 Ioan 2.16), înjură (Prov. 18.6), citeşte reviste sau cărţi obscene (Matei 5.29; 18.9; 1 Ioan 2.16), urmăreşte (Ps. 101.3; 119.37; Is. 33.15; Ezec. 20.7) filme sau programe T. V. care îl îndepărtează de Dumnezeu, povesteşte sau ascultă anecdote triviale sau cu dublu înţeles (Ef. 4.29-30; 5.4; Col. 3.8), Îl va întrista cu siguranţă pe Duhul Sfânt.

      - Orice om care se închină la idoli, comite păcate echivalente cu curvia şi preacurvia (Ezec. 6.9; 16.17-20,36; 23.37). Întrucât duhul de curvie (Osea 4.12; 5.4), este incompatibil cu Duhul Sfânt, este evident că oamenii care se închină la idoli Îl vor întrista cu siguranţă pe Duhul Sfânt.

      - Duhul Sfânt este numit şi Duhul adevărului (Ioan 14.17; 1 Ioan 5.6). Deci orice om care: minte, înşeală, este ipocrit, făţarnic, viclean sau umblă cu falsuri de orice fel, Îl întristează pe Duhul Sfânt şi totodată I se împotriveşte Duhului Sfânt (F. A. 7.51), care-l îndeamnă (Rom. 8.1,4-5) pe fiecare creştin să nu facă astfel de lucruri.

      - Duhul Sfânt este un Duh de viaţă (Rom. 8.2). Orice om care se află într-o stare căldicică (Apoc. 3.15-18), adică este: apatic, plictisit, leneş, delăsător, inactiv, nepăsător, cârtitor, şovăielnic, nestatornic, Îl va întrista pe Duhul Sfânt.

      - Duhul Sfânt este numit şi Duhul slavei (1 Petru 4.14). Dat fiind acest lucru, tot ceea ce este lumesc, adică păcătos, Îl întristează. Aşa cum ştim, umblarea după lucrurile firii pământeşti, produce vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu (Rom. 8.7-8; Iacov 4.4). Orice om care este preocupat sau absorbit de plăcerile pământeşti păcătoase, sau umblă după îndemnurile şi după lucrurile firii pământeşti (Rom. 8.1-5), Îl va întrista desigur pe Duhul Sfânt.

      - Duhul Sfânt este numit şi Duhul harului (Evrei 10.29). Ca atare, orice om care nu stăruie în harul lui Dumnezeu (F. A. 13.43), se abate “de la harul lui Dumnezeu” (Evrei 12.15), sau schimbă “în desfrânare harul” (Iuda 4), Îl va întrista în mod sigur pe Duhul Sfânt. De asemenea, un om care se consideră (1 Cor. 8.2) mântuit (Gal. 6.3; 2 Cor. 5.16; Apoc. 3.15-18), dar continuă să păcătuiască (Evrei 10.26-29), nesocotind darul (F. A. 2.38; 10.45; 2 Cor. 9.15) nepreţuit, primit de la Dumnezeu, Îl va întrista pe Duhul Sfânt.

      - Deoarece Duhul Sfânt este bun (Ps. 143.10; Neemia 9.20) şi blând, El fiind numit şi Mângâietorul (Ioan 14.16,26), orice om: arogant, obraznic, mândru, vanitos, sau care comite o răutate de orice fel, desigur că Îl va întrista pe Duhul Sfânt.

      - Fiindcă Dumnezeu le-a dat creştinilor un Duh de: “putere, dragoste şi de chibzuinţă” (2 Tim. 1.7), slăbiciunea spirituală datorată neascultării îndemnurilor Duhului Sfânt, modul haotic prin care un om îşi guvernează viaţa, precum şi indiferenţa sau lipsa de dragoste faţă de semenii noştri, Îl vor întrista pe Duhul Sfânt.

      - Duhul de credinţă (2 Cor. 4.13) este incompatibil cu: îndoiala, neîncrederea, neliniştea, îngrijorările. Toate aceste stări dăunătoare pentru om, Îl întristează de asemenea pe Duhul Sfânt.

      - Duhul de: înţelepciune, pricepere (Is. 11.2) şi de descoperire în cunoaşterea lui Dumnezeu (Ef. 1.17) este incompatibil cu: superficialitatea, ignoranţa, nechibzuinţa, pripeala. Desigur că şi aceste manifestări negative Îl vor întrista pe Duhul Sfânt.

      - Întrucât creştinii nu au primit un duh de robie, ca să mai aibă frică (2 Tim. 1.7), ci un duh de înfiere (Rom. 8.15), orice om dominat de sentimente de frică (Apoc. 21.8) Îl va întrista desigur pe Duhul Sfânt.

      Creştinul va putea avea în permanenţă în el Duhul lui Hristos (Rom. 8.9) şi gândul lui Hristos (1 Cor. 2.16), numai dacă va sta strâns “lipit de El” (Ps. 63.8), pentru a fi “un singur duh cu El” (1 Cor. 6.17). Pentru a aştepta într-un mod cât mai cuviincios răpirea Bisericii, creştinul trebuie să aibă în permanenţă, o comportare demnă de numele sfânt de copil al lui Dumnezeu, pe care îl poartă (Ef. 4.1-3). Astfel, creştinul se va strădui să aibă “totdeauna un cuget curat înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor” (F. A. 24.16), având totodată grijă să facă numai ceea ce-I este plăcut lui Dumnezeu (1 Ioan 3.22).

      Creştinul trebuie să ţină seama de avertismentul din 2 Cor. 5.3, străduindu-se încontinuu să facă numai acele fapte, prin care nu se îndepărtează de Dumnezeu (1 Tes. 5.23; 1 Tim. 6.14; Tit 2.12-13; Iacov 5.7-8; 1 Petru 1.7; 2 Petru 3.14).

      În 1 Ioan 2.28, citim astfel: “Rămâneţi în El, pentru ca atunci când Se va arăta El, să avem îndrăzneală, şi, la venirea Lui, să nu rămânem de ruşine şi depărtaţi de El”. Din acest mobilizator îndemn, aflăm că orice om care aşteaptă cu adevărat răpirea Bisericii, trebuie să împlinească permanent în viaţa sa, porunca de a rămâne în Domnul Isus Hristos.

      Orice om care doreşte să-L întâmpine pe Domnul Isus Hristos,

atunci când va reveni pe Pământ, trebuie să împlinească învăţătura Sa, care ne îndeamnă: “Vegheaţi dar, pentru că nu ştiţi în ce zi va veni Domnul vostru” (Matei 24.42). Vegherea noastră (1 Tes. 5.6; 1 Petru 5.8) continuă, trebuie să fie călăuzită de cuvintele mobilizatoare ale Domnului Isus Hristos, care ne promite că va veni curând (Apoc. 3.11; 22.20).

      Încrezându-ne în această promisiune, să ne silim să fim mai sensibili la suspinul mijlocitor al Duhului Sfânt (Rom. 8.26), să-L păstrăm în inimile noastre pe Domnul Isus Hristos (Ioan 14.20; 15.4; Ef. 3.17), care ne va forma un caracter dumnezeiesc (2 Petru 1.4), să fim mai dornici după “puterile veacului viitor” (Evrei 6.5), mai plini de Duhul Sfânt (F. A. 6.3), care este un izvor nesecat de “apă vie” (Ioan 7.38-39), care ţâşneşte spre viaţa veşnică (Ioan 4.14) şi mai plini de strigătul “Vino Doamne Isuse!” (Apoc. 22.20), căci “Tu eşti singura mea fericire!” (Ps. 16.2).

      47. Majoritatea pseudo creştinilor cred că voia lui Dumnezeu este să se roage când îşi aduc aminte, eventual doar de câteva ori pe zi, … dar Dumnezeu ne-a spus că un adevărat creştin se roagă neîncetat (1 Tes 5.17; Luca 18.1; 21.36; Ef. 6.18).

      Să nu uităm că, atunci când un om, care este în slujba lui Dumnezeu, încetează să se roage, acesta păcătuieşte (1 Sam. 12.23), iar orice om care a reuşit să devină creştin, se află în mod implicit în slujba lui Dumnezeu (Col. 3.24; 1 Tes. 1.9; Evrei 9.14; 1 Petru 4.10).

      În loc să se roage neîncetat, mulţi pseudo creştini îşi pierd neîncetat timpul privind la filme sau programe T. V. , care prezintă lucrurile firii pământeşti şi faptele reprobabile ale lumii, cum ar fi: bătăi, omoruri, violuri, curvii şi alte activităţi care nu sunt după voia lui Dumnezeu … dar Dumnezeu ne-a spus: “umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu” (Rom. 8.7); “Nu ştiţi că prietenia lumii este vrăjmăşie cu Dumnezeu? Aşa că cine vrea să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş cu Dumnezeu.” (Iacov 4.4). Ca atare, un adevărat creştin nu-şi pierde timpul cu “lucruri de nimic” (1 Sam. 12.21; 2 Împ. 17.15; Ier. 2.5; Amos 6.13; 2 Tes. 3.11; 1 Tim. 5.13) şi nu priveşte (Ezec. 20.7) la lucruri “deşarte” (Ps. 119.37) sau rele (Ps. 101.3; Is. 33.15), cum ar fi de exemplu acele publicaţii, Web site-uri, filme sau programe T. V. , ce au un conţinut care-l vor îndepărta de Dumnezeu.

      48. Unii pseudo creştini cred că ar exista mai mulţi mijlocitori între Dumnezeu şi oameni, şi ca atare se roagă fie la Maica Domnului, fie la alţi sfinţi morţi, crezând că aceştia le-ar putea mijloci (transmite) rugăciunile lor către Dumnezeu, … dar în 1 Tim. 2.5, citim că “este un singur Dumnezeu, şi este un singur mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Isus Hristos”.

      49. Majoritatea pseudo creştinilor cred că, pentru ca Dumnezeu să le asculte rugăciunile, este suficient ca ei să le rostească, … dar Dumnezeu ne-a spus că rugăciunile noastre trebuie făcute numai prin Duhul Sfânt (Ef. 6.18; Iuda 20), iar ca Dumnezeu să ne asculte (1 Sam. 1.17; 1 Împ. 8.28-52; 18.37; 2 Cron. 6.19-21; Neemia 1.6,11; Ps. 28.2; 54.2; 55.1; 65.2; 84.8; 86.6; 102.1-2; 140.6; 143.1; Dan. 9.17-18), şi ca urmare a acestui fapt, să putem primi răspuns la cererile noastre (1 Împ. 9.3; 2 Împ. 19.14-37; 20.5; Ps. 4.1; 10.17-18; 55.2; 91.15; 102.17; F. A. 10.4), trebuie să împlinim douăzeci şi două de condiţii. Din analiza acestora, vor rezulta şi motivele pentru care cererile noastre, nu sunt întotdeauna ascultate (Is. 1.15; 59.2; Ier. 14.12; Pl. Ier. 3.44) şi îndeplinite (Ps. 66.18-20; Mica 3.4; 1 Petru 3.7,12).

      În Evrei 11.6, citim că “fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui”. Deci pentru a putea să fim plăcuţi lui Dumnezeu, şi ca rugăciunile noastre să fie ascultate de către El, prima condiţie esenţială este să avem credinţă. Pentru a accentua acest adevăr, Domnul Isus Hristos ne învaţă următoarele: “Tot ce veţi cere cu credinţă, prin rugăciune, veţi primi” (Matei 21.22).

      Atunci când Domnul Isus Hristos a fost rugat de către un sutaş roman să-l vindece pe robul său, văzând ce mare credinţă avea acel sutaş (Matei 8.10), El i-a spus acestuia: “Du-te, şi facă-ţi-se după credinţa ta”, şi robul sutaşului s-a vindecat “chiar în ceasul acela” (Matei 8.13).

      Atunci când un om Îi cere ceva lui Dumnezeu, nu trebuie “să se îndoiască deloc” de faptul că îi va fi satisfăcută cererea (Iacov 1.6). Omul care cere ceva de la Dumnezeu, fără să aibă credinţă sau care se îndoieşte (1 Tim. 2.8), “seamănă cu valul mării, tulburat şi împins de vânt încoace şi încolo. Un astfel de om să nu se aştepte să primească ceva de la Domnul, căci este un om nehotărât şi nestatornic în toate căile sale” (Iacov 1.6-8).

      În Marcu 11.23-24, Domnul Isus Hristos ne învaţă următoarele: “Adevărat vă spun că, dacă va zice cineva muntelui acestuia: ‘Ridică-te şi aruncă-te în mare’, şi dacă nu se va îndoi în inima lui, ci va crede că ce zice se va face, va avea lucrul cerut. De aceea vă spun că, orice lucru veţi cere, când vă rugaţi, să credeţi că l-aţi şi primit, şi-l veţi avea”. Conform acestui mesaj al Domnului Isus Hristos, chiar în timpul rugăciunii prin care cerem cu credinţă un anumit lucru, în mod normal trebuie să-I şi mulţumim lui Dumnezeu pentru faptul că ne-a ascultat rugăciunea şi ne va îndeplini cererea (Fil. 4.6; Col. 4.2).

      Având în vedere învăţătura Domnului Isus Hristos din Marcu 11.23-24, deducem că orice rugăciune prin care-I cerem ceva lui Dumnezeu, făcută cu credinţă, se transformă rapid într-o rugăciune de mulţumire, pentru faptul că respectiva cerere va fi îndeplinită. Pentru a ne da pilde în acest sens, Sfânta Scriptură ne arată că, de fiecare dată când Domnul Isus Hristos a cerut ceva de la Tatăl, a procedat în acelaşi fel. Astfel, citind versetele Ioan 11.41-45, aflăm că Domnul Isus Hristos a mulţumit Tatălui pentru învierea lui Lazăr dintre cei morţi, chiar înainte ca cei care erau de faţă, să fi constatat că se produsese într-adevăr respectiva minune. Domnul Isus Hristos a procedat în acelaşi mod, şi în cazul minunii care a constat din înmulţirea pâinilor şi peştilor (Matei 15.32-38).

      Datorită rugăciunilor făcute prin Duhul Sfânt (Iuda 20), de către un creştin care are o credinţă puternică, şi care totodată se află implicat în mod direct în lucrarea lui Dumnezeu (Matei 28.20), la poruncile date prin Cuvântul lui Dumnezeu (Ps. 147.15), în Numele (Ioan 14.13-14; 15.16; 16.23-24; Rom. 1.8; 7.25; 2 Cor. 5.20; Ef. 5.20) căruia se face orice rugăciune, se vor concentra toate energiile din Univers (Is. 55.10-11), realizându-se minuni (1 Împ. 17.21-23; 2 Împ. 4.20-37), vindecări (Ps. 107.20; F. A. 3.1-11), precum şi alte lucrări din domeniul supranaturalului (1 Împ. 18.36-39; 2 Împ. 6.8-23; Iosua 10.12-14; F. A. 3.1-11; 12.1-11; 16.25-34; Iacov 5.17-18).

      Domnul Isus Hristos ne învaţă astfel: “despărţiţi de Mine, nu puteţi face nimic” (Ioan 15.5), “dacă rămâneţi în Mine, şi dacă rămân în voi cuvintele Mele, cereţi orice veţi vrea, şi vi se va da” (Ioan 15.7). Din aceste mesaje ale Domnului Isus Hristos, aflăm că o altă condiţie esenţială, cerută de către Dumnezeu, pentru ca El să ne îndeplinească cererile, este aceea de a rămâne în El. Dacă vom rămâne în El, atunci şi El va rămâne în noi (Ioan 15.4), şi astfel vom primi orice vom cere.

      Un om va rămâne în Domnul Isus Hristos, numai dacă va îndeplini un număr de opt condiţii. Desigur că aceste condiţii, care decurg din condiţia esenţială, de “a rămâne în El”, constituie totodată, alături de credinţă, următoarele opt condiţii principale, impuse de către Dumnezeu, pe care trebuie să le îndeplinim, pentru ca El să ne asculte cererile.

      Amintim că pentru a rămâne în Domnul Isus Hristos, în vederea îndeplinirii cererilor noastre, trebuie:

      - să nu mai păcătuim (1 Ioan 3.6),

      - să împlinim poruncile lui Dumnezeu (1 Ioan 3.24; 2.5),

      - să iubim pe Dumnezeu şi pe semenii noştri (1 Ioan 4.16),

      - să aducem cât mai multă roadă (Ioan 15.4-5),

      - să participăm cât mai des la sfânta împărtăşanie cu trupul şi sângele Domnului Isus Hristos (Ioan 6.56),

      - să fi primit botezul cu Duhul Sfânt (1 Ioan 3.24; 4.13), şi apoi să trăim într-un asemenea mod, astfel încât: să nu-L întristăm pe Duhul Sfânt (Ef. 4.30), să nu stingem Duhul (1 Tes. 5.19), ci dimpotrivă să înflăcărăm mereu darul Duhului Sfânt care este în noi (2 Tim. 1.6),

      - să ne străduim să trăim la fel cum a trăit Domnul Isus Hristos (1 Ioan 2.6),

      - să mărturisim oamenilor, despre credinţa noastră în Domnul Isus Hristos (1 Ioan 4.15).

      În lumina adevărurilor enunţate mai sus, observăm că a doua condiţie pe care trebuie s-o îndeplinească un om pentru a obţine de la Dumnezeu ceea ce cere, care decurge din rămânerea în El, se referă la evitarea comiterii de păcate. Se crede că motivul cel mai des întâlnit, pentru care Dumnezeu nu îndeplineşte rugăciunile unor oameni, constă în faptul că aceştia trăiesc în păcat.

      Dat fiind faptul că orice rugăciune trebuie făcută în duh şi în adevăr (Ioan 4.24), desigur că Dumnezeu nu poate îndeplini rugăciunile oamenilor care trăiesc în minciună, ascultând de diavolul, care este “tatăl minciunii” (Ioan 8.44).

      Păcatele care se comit cel mai des în zilele noastre, se încadrează în categoria celor care ocolesc în mod deliberat spunerea adevărului. Cei care comit astfel de păcate, sunt caracterizaţi de către Sfânta Scriptură, ca fiind înţelepţi “în felul lumii” (1 Cor. 1.26; 3.18), având o înţelepciune “pământească, firească, drăcească” (Iacov 3.14-15), iar de către societate sunt consideraţi ca fiind: discreţi, diplomaţi, descurcăreţi, abili, şmecheri, vicleni.

      Creştinul trebuie să aibă foarte clar în minte, faptul că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoşi (Ps. 66.18-20; 109.5-7; Prov. 15.8,29; 28.9; Is. 1.15; 59.2; Ier. 7.16; 11.14; 14.12; Pl. Ier. 3.8,44; Mica 3.4; Ioan 9.31; 1 Petru 3.12,7; Iacov 5.16).

      Analizând versetele amintite mai sus, precum şi versetul: “Totuşi temelia tare a lui Dumnezeu stă nezguduită, având pecetea aceasta: ‘Domnul cunoaşte pe cei ce sunt ai Lui’; şi: ‘Oricine rosteşte Numele Domnului, să se depărteze de fărădelege’!” (2 Tim. 2.19), ajungem la concluzia că un om care persistă în anumite păcate făcute cu fapta, vorba sau gândul, nu trebuie să se aştepte ca să primească ceva de la Dumnezeu. Oare cum ar putea un astfel de om, care trăieşte în fărădelege, să ceară ceva de la Dumnezeu, fără să rostească Numele Domnului?

      Singurul fel de rugăciuni ale păcătoşilor, care sunt totuşi ascultate de către Dumnezeu, sunt acelea prin care oamenii respectivi se decid să-şi plângă păcatele, şi să se pocăiască (F. A. 17.30).

      Dacă un om îşi dă seama că nu primeşte răspunsuri la rugăciunile sale, datorită faptului că L-a părăsit pe Domnul Isus Hristos păcătuind (Evrei 7.26), trebuie ca acesta să fie cuprins de o adâncă întristare, şi să se căiască amarnic de toate faptele sale rele. El trebuie mai întâi să se pocăiască de fiecare păcat în parte (2 Cron. 7.14; Neemia 1.6; 9.3; Ps. 51.1-17; Daniel 9.20-23; Matei 6.12; Luca 18.13; Iacov 5.15-16; 1 Ioan 1.9), şi numai după aceea poate să vină la Dumnezeu cu diverse cereri.

      Atunci când un om care a pornit pe calea mântuirii, constată că încă mai păcătuieşte, acesta trebuie să vină în mod deschis înaintea lui Dumnezeu, şi să recunoască în faţa Sa, aşa cum ne învaţă şi apostolul Pavel, că este neputincios, şi cu toate că doreşte să facă numai bine şi să nu mai păcătuiască, în marea lui neputinţă, el păcătuieşte mereu (Rom. 7.14-15,18-23). Domnul Isus Hristos vede această frământare şi neputinţă a omului respectiv, şi doreşte să-i dea o mână de ajutor (Is. 57.15; 61.1; 66.2), bătând la uşa inimii acestuia (Apoc. 3.20). Rugăciunea prin care un om Îi cere neîncetat lui Dumnezeu, să-l ajute ca să nu mai trăiască în păcat, constituie în ultimă instanţă, unul dintre efectele ciocănitului Său la uşa inimii noastre.

      Pentru ca un om să respire aer cât mai curat, trebuie ca acesta să deschidă larg geamurile locuinţei sale, pentru a permite aerului proaspăt să intre în plămânii săi. Rugăciunea fiind considerată o respiraţie a sufletului, pentru ca sufletul nostru să poată respira mai bine, trebuie să ţinem uşa inimii noastre larg deschisă Domnului Isus Hristos, care intră acolo unde uşa Îi este deschisă.

      Aşa cum am văzut mai sus, aceea care îl îndeamnă pe om la rugăciune, este în primul rând starea sa de neputinţă. Există oameni care încearcă să rezolve o anumită problemă în toate felurile posibile. Aceştia apelează la rugăciune, numai după ce au constatat că au epuizat absolut toate posibilităţile de rezolvare a respectivei probleme, atât prin propriile lor forţe, cât şi apelând la ajutorul altor oameni.

      Pentru creştin, rugăciunea nu constituie niciodată ultimul său mijloc de scăpare, întrucât creştinul trebuie să se roage încontinuu (1 Tes. 5.17). Dat fiind acest fapt, creştinul este conştient în permanenţă că starea sa de neputinţă în raport cu atotputernicia lui Dumnezeu, constituie ea însăşi o rugăciune mută şi continuă către Creator.

      Atâta vreme cât suntem conştienţi de neputinţa noastră, nu ne mai poate surprinde nici o greutate, nu vom mai fi tulburaţi de nici un necaz, şi nu ne va mai înfricoşa vreun obstacol. În această stare, suntem absolut conştienţi că nu putem aştepta nimic de la noi înşine. Ca urmare a acestui fapt, vom aduce în faţa lui Dumnezeu toate problemele şi preocupările noastre, dându-I astfel posibilitatea să ne descopere minunata Lui putere, şi să rezolve El ceea ce la noi este cu neputinţă.

      Datorită existenţei acestor condiţii, rezultă că pentru a primi ceva de la Dumnezeu, nu este suficient doar să recunoaştem această stare de neputinţă.

      A treia condiţie pe care trebuie s-o îndeplinească un om pentru a obţine de la Dumnezeu ceea ce cere, ce decurge din rămânerea în El, care se referă la respectarea poruncilor Sale, poate rezulta şi în mod direct, din versetele: Prov. 28.9; 1 Ioan 3.22.

      În Ps. 91.14-15, citim: “Fiindcă Mă iubeşte - zice Domnul - de aceea îl voi izbăvi; îl voi ocroti, căci cunoaşte Numele Meu. Când Mă va chema, îi voi răspunde; voi fi cu el în strâmtorare, îl voi izbăvi şi-l voi proslăvi.”. Iată că a patra condiţie pe care trebuie s-o îndeplinească un om pentru a obţine ceea ce cere prin rugăciunile sale, ce decurge din rămânerea în Domnul Isus Hristos, care se referă la dragostea sa faţă de Dumnezeu, poate rezulta şi din ultimele două versete citate. Amintim că a-L iubi pe Dumnezeu este echivalent cu a păzi poruncile Sale (Ioan 14.15,21).

      Domnul Isus Hristos S-a adresat ucenicilor Săi astfel: “Nu voi M-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi; şi v-am rânduit să mergeţi şi să aduceţi roadă, şi roada voastră să rămână, pentru ca orice veţi cere de la Tatăl, în Numele Meu, să vă dea.” (Ioan 15.16). Analizând acest verset, aflăm că a cincea condiţie cerută de către Dumnezeu pentru ca să ne dea ce cerem, se referă la roada pe care trebuie s-o aducem, care decurge, desigur şi din rămânerea în Domnul Isus Hristos.

      A şasea condiţie pe care trebuie s-o îndeplinească un om pentru a obţine de la Dumnezeu ceea ce cere, ce decurge din rămânerea în El, care se referă la sfânta împărtăşanie cu trupul şi sângele Domnului Isus Hristos, reprezintă totodată şi o condiţie pentru primirea vieţii veşnice (Ioan 6.48-58).

      A şaptea condiţie pe care trebuie s-o îndeplinească un om pentru a primi de la Dumnezeu ceea ce cere, ce decurge din rămânerea în El, care se referă la faptul că rugăciunile sale trebuie efectuate prin Duhul Sfânt, poate rezulta şi în mod direct, din versetele: Iuda 20; Ef. 6.18.

      A opta condiţie pe care trebuie s-o îndeplinească un om pentru a primi de la Dumnezeu ceea ce cere, care decurge din rămânerea în El, ce se referă la străduinţa de a-L lua ca model de vieţuire pe Domnul Isus Hristos, este atât de generală încât ea interferă în mod acoperitor cu toate celelalte condiţii.

      A noua condiţie pe care trebuie s-o îndeplinească un om pentru a primi de la Dumnezeu ceea ce cere, ce decurge din rămânerea în El, care se referă la vestirea Evangheliei, poate rezulta şi din versetele Matei 28.19-20, unde citim că vestitorii Evangheliei sunt însoţiţi, în minunata lor misiune, de către Domnul Isus Hristos.

      În Ps. 145.19, citim că Dumnezeu “împlineşte dorinţele celor ce se tem de El, le aude strigătul şi-i scapă”. Din acest verset, precum şi din versetele: Ioan 9.31; F. A. 10.2-4, rezultă că temerea de Dumnezeu este cea de-a zecea condiţie pe care trebuie s-o îndeplinim pentru ca rugăciunile noastre să fie ascultate.

      Sfânta Scriptură ne învaţă că “rugăciunea fierbinte a celui neprihănit”, are mare putere (Iacov 5.16), deoarece rugăciunea plăcută lui Dumnezeu, este a celor fără prihană (Prov. 15.8,29; Ps. 34.15,17).

      Analizând versetele amintite mai sus, precum şi versetul: “ochii Domnului sunt peste cei neprihăniţi, şi urechile Lui iau aminte la rugăciunile lor. Dar Faţa Domnului este împotriva celor ce fac răul.” (1 Petru 3.12), rezultă a unsprezecea condiţie pe care trebuie s-o îndeplinim pentru ca Dumnezeu să ne dea ceea ce cerem.

      Neprihănirea se poate căpăta numai prin credinţa sinceră în Domnul Isus Hristos (Hab. 2.4; Rom. 1.17; 3.21-30; 4.3-5; 10.4,10; Gal. 2.16; 3.6,11; Fil. 3.9; Evrei 10.38; Iacov 2.23). Deci pentru a putea primi de la Dumnezeu răspuns la o cerere, cel care se roagă trebuie să aibă acea neprihănire care constituie o consecinţă a unei credinţe reale.

      A douăsprezecea condiţie rezultă din versetele: Marcu 11.25; Matei 6.12,14-15, unde citim că înainte de a începe să se roage, orice om trebuie să-i fi iertat pe toţi aceia care i-au greşit, urmând astfel exemplul Domnului Isus Hristos (Luca 23.34; Ioan 8.10-11; Ef. 4.32; Col. 3.13).

      În Ioan 9.31, citim astfel: “Ştim că Dumnezeu n-ascultă pe păcătoşi; ci, dacă este cineva temător de Dumnezeu şi face voia Lui, pe acela îl ascultă”. Pe lângă celelalte două condiţii, deja amintite, acest verset o mai conţine şi pe cea de-a treisprezecea. Ea se referă la împlinirea voii lui Dumnezeu. Să nu uităm că în momentul când un om ia hotărâri care nu sunt în deplin acord cu voia lui Dumnezeu, acesta păcătuieşte (Is. 30.1).

      În Ps. 32.6, scrie: “orice om evlavios să se roage Ţie la vreme potrivită! Şi chiar de s-ar vărsa ape mari, pe el nu-l vor atinge de loc.”. Din acest verset, precum şi din Evrei 5.7, rezultă cea de-a paisprezecea condiţie, care se referă la evlavie.

      A cincisprezecea condiţie se referă la smerenie (2 Cron. 7.14; 33.12-13; Ps. 35.13; Ier. 36.7; Dan. 10.12; Luca 18.10-14).

      În Prov. 21.13, scrie: “Cine îşi astupă urechea la strigătul săracului, nu va fi auzit nici el când va striga”. Din acest verset, aflăm cea de-a şaisprezecea condiţie, care se referă la milostenie (F. A. 10.2-4,30-31).

      În 1 Tim. 2.9-10, scrie: “femeile să se roage îmbrăcate în chip cuviincios, cu ruşine şi sfială; nu cu împletituri de păr, nici cu aur, nici cu mărgăritare, nici cu haine scumpe, ci cu fapte bune, cum se cuvine femeilor care spun că sunt evlavioase”.

      În 1 Cor. 11.3-10, citim astfel: “Dar vreau să ştiţi că Hristos este Capul oricărui bărbat; că bărbatul este capul femeii, şi că Dumnezeu este capul lui Hristos. Orice bărbat, care se roagă sau prooroceşte cu capul acoperit, îşi necinsteşte Capul său. Dimpotrivă, orice femeie care se roagă sau prooroceşte cu capul dezvelit, îşi necinsteşte capul ei... Bărbatul nu este dator să-şi acopere capul, pentru că el este chipul şi slava lui Dumnezeu, pe când femeia este slava bărbatului... . De aceea femeia, din pricina îngerilor, trebuie să aibă pe cap un semn al stăpânirii ei.”

      Din analiza versetelor citate mai sus, rezultă a şaptesprezecea condiţie pe care trebuie s-o îndeplinim pentru ca rugăciunile noastre să fie ascultate, care se referă la modul cuviincios şi decent în care trebuie să ne îmbrăcăm.

      Domnul Isus Hristos a răspuns ucenicilor Săi, care L-au întrebat de ce nu au putut scoate duhurile rele dintr-un băiat, astfel: “... acest soi de draci nu iese afară decât cu rugăciune şi cu post” (Matei 17.21). Din acest verset, rezultă condiţia a optsprezecea, care se referă la faptul că există situaţii, când anumite rugăciuni trebuie însoţite obligatoriu şi de post.

      Postul fără rugăciuni, poate fi de folos numai în scopuri strict curative, atunci când este prescris de către medic, pentru a însoţi tratamentul unor boli, în general digestive. După cum ne spune Domnul Isus Hristos, postul creştinilor are sens, numai în strânsă legătură cu rugăciunile (Neemia 1.4; Dan. 9.3; Luca 2.37; 5.33; F. A. 14.23; 1 Cor. 7.5), făcute pentru o cauză concretă (2 Sam. 12.16; Ezra 8.21-23; Dan. 10.2-12).

      Postul biblic, se defineşte ca fiind o abţinere voluntară şi temporară, de la diferite lucruri de esenţă vitală ca: mâncare, băutură (2 Sam. 12.17; Ps. 109.24; Matei 4.2), odihnă, relaţii intense cu oamenii (Matei 6.16-17; 1 Cor. 7.5). Această abţinere, este necesară doar în scopul de a ne putea desprinde un timp, de legătura cu lumea materială, şi a putea astfel să ne concentrăm toată puterea noastră sufletească, exclusiv spre rugăciune.

      În timpul când posteşte, creştinul trebuie să se smerească (Ezra 8.21; Neemia 9.1; Ps. 53.13; 69.10), şi să se abţină de la orice fel de faptă care nu este după voia lui Dumnezeu, având astfel o comportare exemplară (Is. 58.3-11).

      Din cele de mai sus, reiese că orice creştin recurge la post, în primul rând, atunci când constată că anumite lucruri din lumea exterioară, se interpun între el şi Dumnezeu, zădărnicind într-un fel sau altul relaţia sa cu Dumnezeu.

      Sfânta Scriptură ne învaţă că postul este necesar, şi în situaţiile când creştinul este puternic ispitit (Matei 4.1-2), când trebuie luate hotărâri importante (Neemia 1.4-11; F. A. 13.2-3), când creştinul se pregăteşte să îndeplinească acţiuni vitale pentru Biserică (F. A. 14.23), sau în alte situaţii deosebite, când se constată că rugăciunea fără post nu este suficientă, cum este cazul în situaţia descrisă în versetele Matei 17.14-21.

      Domnul Isus Hristos a spus: “Vă mai spun iarăşi, că, dacă doi dintre voi se învoiesc pe Pământ să ceară un lucru oarecare, le va fi dat de Tatăl Meu care este în ceruri. Căci acolo unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, sunt şi Eu în mijlocul lor” (Matei 18.19-20).

      În F. A. 4.24-33, citim astfel: “Când au auzit ei aceste lucruri, şi-au ridicat glasul toţi împreună către Dumnezeu, şi au zis: ‘Stăpâne, Doamne, care ai făcut cerul, pământul, marea şi tot ce este în ele! Tu ai zis prin Duhul Sfânt, prin gura părintelui nostru David, robul Tău: Pentru ce se întărâtă neamurile, şi pentru ce cugetă noroadele lucruri deşerte? Împăraţii pământului s-au răsculat, şi domnitorii s-au unit împotriva Domnului şi împotriva Unsului Său. În adevăr, împotriva Robului Tău celui Sfânt, Isus pe care L-ai uns Tu, s-au însoţit în cetatea aceasta Irod şi Pilat din Pont cu Neamurile şi cu noroadele lui Israel, ca să facă tot ce Hotărâse mai dinainte mâna Ta şi sfatul Tău. Şi acum, Doamne, uită-Te la ameninţările lor, dă putere robilor Tăi să vestească Cuvântul Tău cu toată îndrăzneala, şi întinde-Ţi mâna, ca să se facă tămăduiri, minuni şi semne prin Numele Robului Tău celui Sfânt, Isus.’ După ce s-au rugat ei, s-a cutremurat locul unde erau adunaţi; toţi s-au umplut de Duhul Sfânt, şi vesteau Cuvântul lui Dumnezeu cu îndrăzneală. Mulţimea celor ce crezuseră, era o inimă şi un suflet. Nici unul nu zicea că averile lui Sunt ale lui, ci aveau toate de obşte. Apostolii mărturiseau cu multă putere despre învierea Domnului Isus. Şi un mare har era peste toţi.”.

      Analizând ultimele versete citate, aflăm condiţia a nouăsprezecea, pe care trebuie s-o îndeplinim, pentru ca să primim răspuns la rugăciunile noastre, care se referă la necesitatea existenţei mai multor persoane, care să se roage împreună pentru aceeaşi cauză.

      Condiţia numărul douăzeci se referă la modul cum trebuie să ne rugăm. Astfel, rugăciunile noastre nu trebuie să fie formale (Ps. 17.1; Matei 6.5-6; 23.14; Marcu 12.38-40; Luca 20.46-47), ci fierbinţi (Rom. 15.30; Evrei 5.7).

      În 1 Tim. 2.8-10, scrie: “bărbaţii să se roage în orice loc, şi să ridice spre cer mâini curate, fără mânie şi fără îndoieli”, iar în 1 Petru 3.7, citim astfel: “Bărbaţilor, purtaţi-vă şi voi, la rândul vostru, cu înţelepciune cu nevestele voastre, dând cinste femeii ca unui vas mai slab, ca unele care vor moşteni împreună cu voi harul vieţii, ca să nu fie împiedecate rugăciunile voastre”. Din ultimele versete citate, precum şi din: 1 Sam. 1.1-28; Matei 15.21-28, aflăm condiţia numărul douăzeci şi unu, care se referă la modul corect şi înţelept de comportare al creştinului.

      Citind versetele: 1 Sam. 1.12; Luca 11.5-10; 18.1-8; Matei 7.7-11; F. A. 1.14; 2.42; 6.4; 12.5,12; Rom. 12.12; Ef. 6.18; Col. 4.2, aflăm condiţia numărul douăzeci şi doi, care se referă la faptul că uneori este necesar să stăruim în rugăciunile noastre, pentru ca Dumnezeu să ne îndeplinească anumite cereri.

      Să vedem acum, care sunt cauzele datorită cărora, totuşi Dumnezeu poate uneori să nu îndeplinească anumite cereri ale unor oameni, în pofida faptului că aceştia s-au străduit să îndeplinească toate cele douăzeci şi două de condiţii amintite mai sus. În aceste situaţii există două posibilităţi.

      În Is. 55.8-9 citim astfel: “Căci gândurile Mele nu sunt gândurile voastre, şi căile voastre nu sunt căile Mele, zice Domnul. Ci cât sunt de sus cerurile faţă de Pământ, atât sunt de sus căile Mele faţă de căile voastre şi gândurile Mele faţă de gândurile voastre”. Din acest verset, deducem că există şi posibilitatea, ca Dumnezeu să fi răspuns de fapt unei rugăciuni, dar răspunsul Său nu a fost înţeles bine de către omul respectiv (Rom. 11.33-34).

      Oamenii sunt adesea nerăbdători (Ps. 5.3), şi aşteaptă ca Dumnezeu să facă exact ceea ce-L roagă aceştia (2 Sam. 12.15-23), şi nu ceea ce vrea El să facă. Ca un exemplu sugestiv în acest sens, amintim împrejurarea când apostolul Petru a protestat, atunci când Domnul Isus Hristos a spălat picioarele ucenicilor Săi (Ioan 13.6,8). Desigur că Dumnezeu nu se lasă niciodată influenţat de nepriceperea noastră, ci El ne spune: “Ce fac Eu, tu nu pricepi acum, dar vei pricepe după aceea” (Ioan 13.7).

      Unii oameni cred că trebuie să-L ajute pe Dumnezeu, pentru ca El să le poată îndeplini o rugăciune. Astfel, aceşti oameni încearcă să-I dea un “sfat bun” lui Dumnezeu, asupra modului cum ar trebui să le rezolve problema cu care au venit la El.

      Oamenii nu trebuie să folosească rugăciunea, pentru a încerca să-I impună lui Dumnezeu, să adopte punctul lor de vedere, şi ca atare să le îndeplinească rugăciunea întocmai în modul dorit de către ei. Trebuie să înţelegem că Dumnezeu nu vrea să îndeplinească rugăciunea noastră oricum, ci El vrea să ne facă parte de cea mai bună şi bogată împlinire, pe care numai El, Atotştiutorul poate să ne-o dea (Ef. 3.20).

      După ce a adus o problemă înaintea lui Dumnezeu, creştinul trebuie s-o încredinţeze total în mâna Sa, rostind plin de încredere în Dumnezeu: “Facă-se voia Ta!” (Matei 6.10). Doar făcându-se voia lui Dumnezeu, problema respectivă va avea cea mai favorabilă rezolvare posibilă (Rom. 8.28), căci “tot ce face Dumnezeu dăinuieşte în veci, şi la ceea ce face El nu mai este nimic de adăugat şi nimic de scăzut” (Ecl. 3.14).

      Dacă Dumnezeu ne-ar da întotdeauna, exact lucrurile pe care le cerem noi la un moment dat, atunci noi nu am mai putem obţine de la El ceea ce a hotărât El pentru noi.

      Un exemplu de eveniment, din care aflăm că Dumnezeu vrea adesea să ne dea mai mult decât Îi cerem, dar pentru aceasta trebuie să ne conducă uneori, pe căi neînţelese de către noi, este învierea lui Lazăr dintre cei morţi, descrisă în versetele Ioan 11.1-45. Citind aceste versete, aflăm că Domnul Isus Hristos a aşteptat ca Lazăr să moară şi să fie îngropat, pentru că, de fapt El voia să-l învie pe acesta dintre cei morţi. Astfel, Domnul Isus Hristos a dat mult mai mult decât restabilirea sănătăţii lui Lazăr, care I-a fost cerută de către surorile acestuia. Prin această înviere, a fost totodată întărită şi încrederea acelor oameni în Domnul Isus Hristos. Sfânta Scriptură ne arată că propovăduirea Evangheliei, este însoţită adesea de vindecări, semne şi minuni, cum ar fi învierile dintre cei morţi şi scoaterile de demoni (Matei 10.7-8; Marcu 6.12-13; Luca 9.2; F. A. 9.36-42; 16.16-19; 19.12; 20.9-12).

      Iată că prima posibilitate de neîndeplinire a unei cereri făcute de către un om care s-a străduit să îndeplinească condiţiile impuse de către Dumnezeu, se datorează faptului că, uneori Dumnezeu doreşte să răspundă la cererea noastră în cu totul alt mod, decât ne-am fi putut imagina noi.

      În 1 Ioan 5.14-15 citim următoarele: “Îndrăzneala, pe care o avem la El, este că, dacă cerem ceva după voia Lui, ne ascultă. Şi dacă ştim că ne ascultă, orice I-am cere, ştim că suntem stăpâni pe lucrurile pe care I le-am cerut”. Din aceste versete, rezultă că există şi posibilitatea, ca un om să ceară lucruri, care nu sunt după voia lui Dumnezeu.

      Referitor la situaţiile în care Dumnezeu nu satisface anumite cereri, care nu sunt după voia Sa, trebuie amintit faptul că, de multe ori, oamenii fac abuz de rugăciune, având impresia (1 Cor. 8.2) că Dumnezeu este obligat să le satisfacă imediat tot ceea ce I-ar cere. Există oameni care-I cer lui Dumnezeu, să-i favorizeze cu tot felul de avantaje, sau să-i ferească de toate neplăcerile inerente, care s-ar putea ivi în vieţile lor. Referindu-se la aceste situaţii, Sfânta Scriptură ne spune următoarele cuvinte: “cereţi şi nu căpătaţi, pentru că cereţi rău, cu gând să risipiţi în plăcerile voastre” (Iacov 4.3). În Matei 20.20-23, avem un exemplu de abuz de rugăciune. Cererea mamei fiilor lui Zebedei, nu este îndeplinită din cauza naturii acesteia.

      Iată că o altă posibilitate de neîndeplinire a unei cereri făcute cu credinţă, de către un om care s-a străduit să îndeplinească şi celelalte condiţii impuse de către Dumnezeu, este datorată naturii cererii respective. Desigur că cererile îndeplinite, sunt acelea care sunt după voia lui Dumnezeu. Câteva exemple de cereri, care pot fi după voia lui Dumnezeu, sunt următoarele: acelea care sunt considerate de către Dumnezeu, ca fiind de strictă necesitate, acelea care sunt în legătură cu îndeplinirea unor lucrări de vestire a Cuvântului lui Dumnezeu (F. A. 9.41-42), acelea care se referă la alte lucrări pe care Dumnezeu doreşte să le realizeze prin respectivul om (1 Sam. 1.10-28).

      Din consideraţiile de mai sus, aflăm că a doua posibilitate de neîndeplinire a unei cereri făcute de către un om care s-a străduit să îndeplinească condiţiile impuse de către Dumnezeu, este datorată, pur şi simplu faptului că Dumnezeu, care este absolut suveran peste toată creaţia Sa, nu este de acord cu cererea respectivă, şi ca atare nu doreşte să o îndeplinească. În aceste cazuri, chiar dacă noi considerăm că respectiva cerere este după voia lui Dumnezeu, şi pentru noi ea reprezintă într-adevăr un lucru vital, trebuie să ne supunem necondiţionat voii Sale, spunând şi noi aşa cum ne învaţă rugăciunea Tatăl nostru: “Facă-se voia Ta!” (Matei 6.10).

      În versetele 2 Cor. 12.7-9, găsim un exemplu de cerere, care nu a fost îndeplinită, datorită faptului că Dumnezeu nu a dorit acest lucru. Cu toate că apostolul Pavel s-a rugat de trei ori, ca Dumnezeu să-i vindece boala sa, Dumnezeu nu i-a îndeplinit rugăciunile.

      Pentru a înţelege de ce anume nu a dorit Dumnezeu să îndeplinească rugăciunile apostolului Pavel, să amintim câteva amănunte legate de acela, care a scris aproape o treime din Noul Testament, şi a “lucrat mai mult decât toţi” ceilalţi apostoli (1 Cor. 15.10).

      Apostolul Pavel a fost chemat la credinţă, chiar de către Domnul Isus Hristos (F. A. 9.1-6). În urma impactului cu lumina orbitoare, cauzată de către slava Domnului Isus Hristos, Pavel a rămas orb (F. A. 9.8), dar după câteva zile, Dumnezeu a făcut ca el să-şi recapete vederea (F. A. 9.10-18). Totuşi, se pare că apostolul Pavel nu vedea prea bine, şi ca urmare a acestui fapt, scria cu o oarecare dificultate.

      Prin cele trei rugăciuni ale sale (2 Cor. 12.8), se pare că apostolul Pavel cerea vindecarea totală a bolii sale de ochi (Gal. 4.13-15). Am putea considera, că apostolul Pavel cerea un lucru de strictă necesitate pentru el. Am putea de asemenea presupune, că acest lucru ar fi fost chiar şi după voia lui Dumnezeu, întrucât apostolul Pavel avea nevoie de o vedere bună, pentru a putea scrie cunoscutele sale epistole. Cu toate acestea, Dumnezeu nu i-a îndeplinit această cerere.

      Aşa cum ştim, apostolul Pavel a adresat mai multe epistole, către creştinii care se aflau în primele biserici înfiinţate după ziua Cincizecimii, în diversele localităţi unde fusese propovăduită Evanghelia. Prin aceste epistole, el îi învăţa pe creştinii din bisericile respective, cum trebuiau să se comporte pentru a-I putea sluji cum se cuvine Domnului Isus Hristos, şi a rămâne astfel pe calea credinţei.

      Putem considera că prin epistolele sale, apostolul Pavel îi învaţă chiar şi în prezent, atât pe creştini, cât şi pe oamenii de curând evanghelizaţi, cum să procedeze pentru a putea aplica în vieţile lor învăţăturile Domnului Isus Hristos, care sunt necesare de îndeplinit pentru a deveni creştini, şi apoi cum să-şi păstreze calitatea de creştini, urmând astfel până la capătul vieţii (Fil. 2.12) pe Mântuitorul lor iubit.

      Din scrierile apostolului Pavel, reiese că anumite epistole care-l au ca autor, nu au fost scrise efectiv cu mâna sa. De exemplu, epistola către galateni a fost scrisă cu “slove mari”, chiar de către apostolul Pavel (Gal. 6.11), în timp ce în alte epistole, numai urările de sănătate au fost scrise efectiv de către acesta (1 Cor. 16.21; Col. 4.18; 2 Tes. 3.17).

      În timp ce epistola către romani, a fost dictată cu siguranţă lui Terţiu (Rom. 16.22), despre celelalte epistole, nu putem şti cu certitudine cui au fost dictate. Probabil că anumite epistole, au fost dictate de către apostolul Pavel unor persoane de încredere, care ar fi putut fi: Sosten (1 Cor. 1.1), Silvan, Timotei (1 Tes. 1.1; 2 Tes. 1.1; 2 Cor. 1.1; Fil. 1.1; Col. 1.1), Tihic (Ef. 6.21-22).

      Apostolul Pavel “a fost răpit în rai”, şi a auzit acolo “cuvinte, care nu se pot spune, şi pe care nu îi este îngăduit unui om să le rostească” (2 Cor. 12.2-4).

      Prin mâinile apostolului Pavel, Dumnezeu a făcut să se producă minuni nemaipomenite (F. A. 14.3; 19.11), a înviat oameni dintre cei morţi, aşa cum este cazul tânărului Eutih (F. A. 20.9-12), şi a vindecat tot felul de boli (F. A. 19.12; 28.8-9).

      Din cele amintite mai sus, reiese că apostolul Pavel ar fi avut într-adevăr motive de a se mândri. În acest context, presupusa sa boală de ochi nu a fost complet vindecată, tocmai datorită faptului că Dumnezeu a considerat că, dacă apostolul Pavel ar fi văzut mai bine, ar fi existat posibilitatea ca acesta să devină mândru (2 Cor. 12.7), ceea ce nu ar fi fost după voia lui Dumnezeu (Iacov 4.6).

      Un alt exemplu reprezentativ de rugăciune neîndeplinită, este aceea prin care Domnul Isus Hristos L-a rugat pe Dumnezeu-Tatăl în grădina Ghetsimani, de trei ori, să îndepărteze de la El un anumit pahar (Matei 26.36-44).

      Unii autori sunt de părere, că acest pahar simbolizează suferinţele şi chinurile fizice îngrozitoare care au culminat cu moartea Sa pe cruce, chinuri pe care Domnul Isus Hristos ştia (Matei 16.21) că trebuie să le îndure, pentru a ispăşi prin această uriaşă jertfă, toate păcatele omenirii. Această interpretare nu poate corespunde realităţii, întrucât Domnul Isus Hristos nu ar fi putut să ceară niciodată Tatălui, să îndepărteze de la El, exact acele lucruri pentru care a luat trup de om (Evrei 10.5), şi a venit pe Pământ (Ioan 12.27; 10.17-18).

      Domnul Isus Hristos s-a aflat întotdeauna într-o legătură indisolubilă (Ioan 10.30,38; 14.7,9-11; 16.15; 17.5,10, 21), şi o conlucrare în armonie perfectă (Ioan 5.17,19-23) cu Dumnezeu-Tatăl. Evident că şi în perioada de timp cât a vieţuit pe Pământ, Domnul Isus Hristos S-a aflat în aceeaşi legătură permanentă cu Dumnezeu-Tatăl (Ioan 6.57; 8.16,29; 12.45; 16.32; 17.21), prin Duhul Sfânt.

      Totuşi, atunci când Domnul Isus Hristos era răstignit pe cruce, şi era apăsat de păcatele întregii omeniri, Dumnezeu-Tatăl a întrerupt pentru numai câteva momente (Is. 54.7-8; Ps. 22.1; 30.5) legătura cu Fiul Său, legătură care până atunci fusese absolut continuă. Această întrerupere s-a datorat faptului că Dumnezeu este sfânt, şi ca urmare a acestui fapt, El nu poate sta absolut deloc în părtăşie cu păcatul.

      În acele clipe, când Dumnezeu-Tatăl Şi-a întors faţa, pentru numai câteva momente, de la Fiul Său, Domnul Isus Hristos, care deja era părăsit de către toţi ucenicii (Marcu 14.50) şi cunoscuţii Săi (Luca 23.49), S-a simţit părăsit şi de către Dumnezeu-Tatăl, şi atunci El a strigat: “Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Matei 27.46).

      Paharul pe care Domnul Isus Hristos nu ar fi dorit să-l bea, reprezintă tocmai acea despărţire de câteva momente, dintre Dumnezeu-Tatăl şi Fiul Său. Domnul Isus Hristos, care cunoştea mai dinainte tot ce avea să I se întâmple (Matei 20.17-19), ar fi dorit ca această despărţire de câteva momente, dintre El şi Dumnezeu-Tatăl, să nu se mai producă. Întrucât acest lucru nu a fost cu putinţă, Domnul Isus Hristos a spus resemnat: “Totuşi, facă-se nu voia Mea, ci a Ta” (Luca 22.42).

      Cele câteva momente, în care Domnul Isus Hristos a fost despărţit de Dumnezeu-Tatăl, au fost cu siguranţă cele mai grele, din calvarul Său de pe cruce. Această despărţire L-a durut pe Domnul Isus Hristos, mai mult decât toate celelalte chinuri, la care fusese supus până atunci.

      50. Mulţi pseudo creştini se împărtăşesc cu trupul şi sângele Domnului Isus Hristos extrem de rar, … dar Dumnezeu ne-a spus că adevăraţii creştini stăruiesc  (F. A. 2.42,46) în această acţiune, adică participă cât mai des posibil, la sfânta împărtăşanie cu trupul şi sângele Domnului Isus Hristos, acţiune numită şi “frângerea pâinii” (Luca 22.19; F. A. 20.7,11; 1 Cor. 10.16-17; 11.23-25). Această acţiune prin care toţi creştinii comemorează “moartea Domnului, până va veni El” (1 Cor. 11.26), a fost inaugurată (Matei 26.26-28) şi poruncită (Luca 22.19) de către Domnul Isus Hristos.

      51. Mulţi pseudo creştini, care adesea sunt nonşalanţi, apatici şi inexpresivi, cred că sunt mântuiţi, … dar Dumnezeu ne-a spus că orice om care se află pe calea mântuirii, şi care are încredere (Ps. 28.7) în Dumnezeu că îl va mântui (Ps. 13.5; 2 Tim. 4.18), este invitat să se alăture minunatului cor format din poporul lui Dumnezeu, care glăsuieşte astfel: “Iată, acesta este Dumnezeul nostru, în care aveam încredere că ne va mântui. Acesta este Domnul, în care ne încredeam, acum să ne veselim, şi să ne bucurăm de mântuirea Lui!” (Is. 25.9), “Mă bucur în Domnul, şi sufletul Meu este plin de veselie în Dumnezeul Meu; căci M-a îmbrăcat cu hainele mântuirii, M-a acoperit cu mantaua izbăvirii, ca pe un mire împodobit cu o cunună împărătească, şi ca o mireasă, împodobită cu sculele ei. Căci, după cum pământul face să răsară lăstarul lui, şi după cum o grădină face să încolţească semănăturile ei, aşa va face Domnul, Dumnezeu, să răsară mântuirea şi lauda, în faţa tuturor neamurilor” (Is. 61.10-11).

      Iată deci, că o altă caracteristică a oamenilor care se află pe calea mântuirii, constă în faptul că aceştia Îl laudă (Is. 12.3-4; 38.20) şi-L preamăresc neîncetat (Ps. 40.16; 70.4) pe Dumnezeu, fiind bucuroşi (Ps. 9.14; 35.9; 51.12; 92.4; 95.1; Hab. 3.17-18) şi veseli (Ps. 13.5; 35.9; 92.4; 95.1; 2 Cor 6.10), datorită minunatului dar al mântuirii pe care l-au primit de la Dumnezeu.

      Unul dintre motivele principale de bucurie ale acestor oameni, se datorează faptului că în umblarea lor pe calea mântuirii, Dumnezeu le dă nişte însoţitori extrem de puternici (Ps. 34.7; Is. 37.36; Dan. 3.19-28; F. A. 5.19; 12.6-10; 27.22-25), care-i slujesc (Evrei 1.14).

      52. Mulţi pseudo creştini au impresia că postesc, doar pentru faptul că nu mănâncă hrană de origine animală, … dar de fapt, ei nu postesc, întrucât Dumnezeu ne-a spus că în timpul când posteşte, omul nu trebuie să mănânce absolut nimic şi nici să bea apă (Estera 4.16; Iona 3.5-7; Matei 4.2; Luca 4.2). De asemenea în timpul postului omul trebuie să se abţină de la anumite relaţii interumane (1 Cor. 7.5).

      Iată ce scrie în Is. 58.3-7: “La ce ne foloseşte să postim - zic ei - dacă Tu nu vezi? - La ce să ne chinuim sufletul, dacă Tu nu ţii seama de lucrul acesta? - Pentru că, zice Domnul, în ziua postului vostru, vă lăsaţi în voia pornirilor voastre, şi asupriţi pe simbriaşii voştri. Iată, postiţi ca să vă ciorovăiţi şi să vă certaţi, ca să bateţi răutăcios cu pumnul; nu postiţi cum cere ziua aceea, ca să vi se audă strigătul sus. Oare aceasta este postul plăcut Mie: să-şi chinuiască omul sufletul o zi? Să-şi plece capul ca un pipirig, şi să se culce pe sac şi cenuşă? Acesta numeşti tu post şi zi plăcută Domnului? Iată postul plăcut Mie: dezleagă lanţurile răutăţii, deznoadă legăturile robiei, dă drumul celor asupriţi, şi rupe orice fel de jug; împarte-ţi pâinea cu cel flămând, şi adu în casa ta pe nenorociţii fără adăpost; dacă vezi pe un om gol, acopere-l, şi nu întoarce spatele semenului tău”.

      Iată care sunt urmările adevăratului post: “Atunci lumina ta va răsări ca zorile, şi vindecarea ta va încolţi repede; neprihănirea ta îţi va merge înainte, şi slava Domnului te va însoţi. Atunci tu vei chema, şi Domnul va răspunde, vei striga, şi El va zice: ‘Iată-Mă! ‘ Dacă vei îndepărta jugul din mijlocul tău, ameninţările cu degetul şi vorbele de ocară, dacă vei da mâncarea ta celui flămând, dacă vei sătura sufletul lipsit, atunci lumina ta va răsări peste întunecime, şi întunericul tău va fi ca ziua în amiaza mare! Domnul te va călăuzi neîncetat, îţi va sătura sufletul chiar în locuri fără apă, şi va da din nou putere mădularelor tale; vei fi ca o grădină bine udată, ca un izvor ale cărui ape nu seacă.” (Is. 58.8-11).

      53. În acele situaţii speciale în care reglementările omeneşti întră în mod flagrant în contradicţie cu voia lui Dumnezeu, pe care o aflăm citind Cuvântul lui Dumnezeu care se află în Sfânta Scriptură, cei mai mulţi pseudo creştini, aleg să asculte de oameni, şi ca atare nu ascultă de Dumnezeu, … dar Dumnezeu ne-a spus că “trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni” (F. A. 5.29; Gal. 1.10; 1 Tes. 2.4).

      54. Mulţi pseudo creştini, datorită lipsei de smerenie, cred că oamenii sătui sunt fericiţi, … dar Domnul Isus Hristos a spus: “Ferice de voi, care sunteţi flămânzi acum, pentru că voi veţi fi săturaţi!” (Luca 6.21), “Vai de voi, care sunteţi sătui acum! Pentru că voi veţi flămânzi!” (Luca 6.25).

      55. Mulţi pseudo creştini, datorită lipsei de smerenie, cred că oamenii cărora le merge bine sunt fericiţi, … dar Domnul Isus Hristos a spus: “Ferice de voi care plângeţi acum, pentru că voi veţi râde!” (Luca 6.21), “Vai de voi, care râdeţi acum, pentru că voi veţi plânge şi vă veţi tângui!” (Luca 6.25).

      56. Mulţi pseudo creştini, datorită lipsei de smerenie, cred că aceia care sunt iubiţi şi apreciaţi de cât mai mulţi oameni, sunt fericiţi, … dar Domnul Isus Hristos a spus contrariul: “Ferice de voi, când oamenii vă vor urî, vă vor izgoni dintre ei, vă vor ocărî, şi vor lepăda numele vostru ca ceva rău, din pricina Fiului omului! Bucuraţi-vă în ziua aceea, şi săltaţi de veselie; pentru că răsplata voastră este mare în cer!” (Luca 6.22-23), “Vai de voi, când toţi oamenii vă vor grăi de bine!” (Luca 6.26).

      Să nu uităm că un adevărat creştin nu apreciază linguşirile (Prov. 29.5) şi măgulirile (1 Tes. 2.5), întrucât el nu caută să le placă oamenilor, ci numai lui Dumnezeu (Gal. 1.10; 1 Tes. 2.4), deoarece ştie că acei oameni care iubesc “lucrurile din lume” (1 Ioan 2.15-17), adică păcatele, fiind prieteni cu păcătoşii, devin vrăjmaşi ai lui Dumnezeu (Iacov 4.4).

      Întrucât creştinul trebuie să se păzească spre a nu fi întinat “de lume” (Iacov 1.27), acesta trebuie să manifeste foarte multă prudenţă (1 Cor. 5.11), atunci când îşi alege prietenii (Ps. 1.1; 119.63; Ier. 9.4-5; Pl. Ier. 1.19; Ob. 7; Mica 7.5; 2 Cor. 6.14-17).

      57. Mulţi pseudo creştini, datorită lipsei de smerenie, sunt nemulţumiţi fie datorită situaţiei lor materiale precare, fie datorită greutăţilor inerente ale vieţii, … dar Dumnezeu ne-a spus că un adevărat creştin nu este nemulţumitor (2 Tim. 3.2; Iuda 16) şi nu cârteşte (Prov. 19.3; Is. 45.9-10; 1 Cor. 10.10; Fil. 2.14; 1 Petru 4.9; Iuda 16), ci îi mulţumeşte lui Dumnezeu pentru toate lucrurile care i se întâmplă (1 Tes. 5.18), chiar şi pentru lucrurile rele, deoarece este perfect conştient că Dumnezeu este Acela care ne dă toate lucrurile (Ioan 3.27; F. A. 17.25; 1 Cor. 4.7; Iacov 1.17) şi ştie că “toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu” (Rom. 8.28).

      58. Mulţi pseudo creştini, datorită lipsei de smerenie, cred că oamenii bogaţi sunt fericiţi, … dar Domnul Isus Hristos a spus: “Ferice de voi, care sunteţi săraci, pentru că Împărăţia lui Dumnezeu este a voastră!” (Luca 6.20), “Vai de voi, bogaţilor, pentru că voi v-aţi primit aici mângâierea!” (Luca 6.24).

      Domnul Isus Hristos a spus: “Mai lesne este să treacă o cămilă prin urechea unui ac, decât să intre un om bogat în Împărăţia lui Dumnezeu!” (Marcu 10.25), iar apostolul Iacov a spus: “Ascultaţi acum voi, bogaţilor! Plângeţi şi tânguiţi-vă, din pricina nenorocirilor, care au să vină peste voi. Bogăţiile voastre au putrezit, şi hainele voastre sunt roase de molii. Aurul şi argintul vostru au ruginit; şi rugina lor va fi o dovadă împotriva voastră: ca focul are să vă mănânce carnea!” (Iacov 5.1-3).

      Domnul Isus Hristos a spus: “Oricine dintre voi, care nu se leapădă de tot ce are, nu poate fi ucenicul Meu” (Luca 14.33); “Dacă îţi ia cineva haina cu sila, nu-l opri să-ţi ia şi cămaşa. Oricui îţi cere, dă-i; şi celui ce-ţi ia cu sila ale tale, nu i le cere înapoi. … Şi dacă daţi cu împrumut acelora de la care nădăjduiţi să luaţi înapoi, ce răsplată vi se cuvine? Şi păcătoşii dau cu împrumut păcătoşilor, ca să ia înapoi întocmai. Voi însă, … daţi cu împrumut, fără să nădăjduiţi ceva în schimb.” (Luca 6.29-35).

      Să nu uităm că Domnul Isus Hristos a spus că El a vestit Evanghelia, oamenilor săraci (Luca 4.18; 7.22) şi că un om bogat nu este conştient de faptul că este “ticălos, nenorocit, sărac, orb şi gol” (Apoc. 3.17).

      59. Mulţi pseudo creştini, din lipsă de smerenie, întreprind tot felul de activităţi pentru a strânge cât mai mulţi bani, … dar Dumnezeu ne-a spus că un adevărat creştin nu este iubitor de bani (Luca 12.15; 1 Cor. 5.10; 1 Tim. 6.10; 2 Tim. 3.2; Evrei 13.5), nu este preocupat de a se îmbogăţi (1 Tim. 6.9,17; Iacov 5.1-5), nu este lacom de câştig (Prov. 15.27; 1 Tim. 6.5; Iuda 11,16) şi de avere (Ef. 5.3,5), nu este hrăpăreţ (1 Cor. 5.10-11; 6.10) şi nu este doritor de câştig: fără muncă (Prov. 13.11; 15.6; 1 Tes. 4.11-14; 2 Tes. 3.10-12), nedrept (Prov. 10.2; 16.8,11), înşelător (Prov. 11.1,18; 21.6) sau mârşav (1 Tim. 3.3,8; Tit 1.7; 1 Petru 5.2). De asemenea, creştinul: este darnic (Prov. 11.24; Matei 5.42; Luca 6.30,38; 12.33; 2 Cor. 8.2-4; Ef. 4.28; 1 Tim. 6.18; Evrei 13.16), nu rămâne dator nimănui (Hab. 2.6; Rom. 13.7-8), nu percepe dobândă sau camătă pentru sumele de bani împrumutate (Exod 22.25; Lev. 25.35-37; Deut. 23.19-20; Ps. 15.5; Ezec. 18.8,17), nu râvneşte la bunurile altor oameni (Exod 20.17; F. A. 20.33; 2 Cor. 12.14,17; Iacov 4.2), nu este egoist (1 Cor. 10.24,33; 13.5; Fil. 2.4; Rom. 15.1).

      60. Cei mai mulţi pseudo creştini, din lipsă de smerenie, iau mită sau dau mită, … dar Dumnezeu ne spune că un adevărat creştin nu ia mită (Is. 33.15-16; 5.23; Ps. 15.5; Prov. 29.4; Exod 23.8), întrucât ştie că atunci când un om ia mită, comite un păcat şi totodată o nelegiuire (Amos 5.12; Ps. 26.9-10), şi că numai oamenii răi primesc mită (Prov. 17.23) şi nu dă mită, întrucât ştie că “mita strică inima” (Ecl. 7.7) şi că “cel ce urăşte mita va trăi” (Prov. 15.27). Întrucât cine ia mită comite astfel un păcat, un adevărat creştin nu poate da mită, căci în caz contrar i-ar determina pe cei care iau mită să păcătuiască. Iată cum îi deplânge Domnul Isus Hristos pe cei care-i determină pe oameni să păcătuiască: “vai de omul acela prin care vine prilejul de păcătuire!” (Matei 18.7).

      61. Mulţi pseudo creştini, datorită lipsei de smerenie, sunt vorbăreţi, astfel că vorbesc deseori în mod inutil, şi nu spun cuvintele lui Dumnezeu, … dar Dumnezeu ne-a spus că un adevărat creştin vorbeşte cuvintele lui Dumnezeu (1 Petru 4.11) şi nu vorbeşte mult (Prov. 10.9; Ecl. 5.2-3), întrucât ştie că “cine vorbeşte mult nu se poate să nu păcătuiască” (Prov. 10.19). Creştinul  nu spune cuvinte nefolositoare (Matei 12.36-37), nici vorbe nechibzuite (Ecl. 5.2; Ef. 5.4), se fereşte de “vorbăriile goale şi lumeşti” (2 Tim. 2.16), nu cleveteşte (Ps. 15.1-3; 101.5; Ef. 4.31; Col. 3.8; 1 Tim. 6.4; 2 Tim. 3.3; 1 Petru 2.1), nu este flecar (1 Tim. 1.6; 6.4,20; 2 Tim. 2.16), nu este uşuratic (Prov. 29.8) şi nu vorbeşte în chip uşuratic (Prov. 12.18; 24.28; Ecl. 5.2). Să reţinem că un adevărat creştin chibzuieşte îndelung înainte de a spune ceva (Prov. 1.4; 10.13-14; 16.23; 17.27-28; 25.11; 29.20; Ecl. 5.2-7; F. A. 26.25; Ef. 5.4), străduindu-se să vorbească într-un mod corect şi înţelept (Prov. 16.23; 20.15; Ps. 37.30; Col. 4.6), fiind foarte atent pentru ca nu cumva să rostească vreun cuvânt nefolositor (Prov. 10.8,10; 13.3; 21.23; Matei 5.37; 12.36; 2 Tim. 2.23; Tit 3.9) şi înfrânându-şi limba (Ps. 34.13; Prov. 10.8,10-11,19-21,31-32; 11.9; 12.13; 13.3; 15.2,4; 17.20,27; 18.7; 21.23; Iacov 1.26; 3.2-12).

      Unii pseudo creştini vorbăreţi, activează intens în diverse partide politice, astfel încât, atunci când partidul din care fac ei parte este în opoziţie, ajung uneori: să-i urască, să-i dispreţuiască, să-i defăimeze şi să-i batjocorească pe cei din alte partide pe care-i socotesc duşmanii lor, să fie cu aceştia într-o vrajbă continuă, să dea dovadă de ipocrizie şi făţărnicie, făcând promisiuni electorale mincinoase, care ştiu bine că nu vor putea fi onorate niciodată, înşelând astfel oamenii şi spunând încontinuu o mulţime de cuvinte nefolositoare … dar Domnul Isus Hristos a spus că “în ziua judecăţii, oamenii vor da socoteală de orice cuvânt nefolositor, pe care-l vor fi rostit. Căci din cuvintele tale vei fi scos fără vină, şi din cuvintele tale vei fi osândit” (Matei 12.36-37). Dumnezeu ne spune că un adevărat creştin: nu urăşte pe nimeni (1 Ioan 2.9,11; 3.15; 4.20), nu este dispreţuitor (Prov. 14.21), nu este defăimător (Prov. 11.12; 1 Cor. 5.11; 6.10), nu este în vrajbă cu nimeni (Gal. 5.20) şi nu poartă vrăjmăşie nimănui (Col. 3.8), nu este batjocoritor (Prov. 15.12; 19.29; 21.24; 22.10; 24.9; Iuda 10), nu este ipocrit (Iacov 2.15-16), nu huleşte (2 Tim. 3.2), nu este prefăcut (Ps. 17.1-3; Prov. 17.20; 26.24-26; Is. 5.20; Ier. 3.10; Rom. 12.9; 2 Cor. 6.6; 1 Tim. 1.5; 2 Tim. 1.5; 1 Petru 1.22; 2.1), nu se amestecă în treburile altora (1 Tes. 4.11; 2 Tes. 3.11; 1 Tim. 5.13; 1 Petru 4.15), nu pizmuieşte pe nimeni (Prov. 3.31; 14.30; Rom. 1.29; 13.13; 2 Cor. 12.20; Gal. 5.21,26; 1 Tim. 6.4; Iacov 3.14,16; 4.2; 1 Petru 2.1), nu este făţarnic (Matei 6.5,16; 7.5; 23.13-33; Luca 6.42; 11.39-47; 12.1-3; Iacov 3.17).

      62. Mulţi pseudo creştini, datorită lipsei de smerenie, bârfesc, … dar Dumnezeu ne-a spus că un adevărat creştin nu bârfeşte (Prov. 10.18; 11.13; Rom. 1.30; 2 Cor. 12.20) şi nu vorbeşte de rău oamenii (2 Cor. 12.20; Tit 3.2; Iacov 4.11).

      63. Unii pseudo creştini, datorită lipsei de smerenie, vorbesc urât sau înjură, … dar în Cuvântul lui Dumnezeu citim că un creştin nu spune: cuvinte de ocară (1 Petru 3.9; Iuda 15), cuvinte porcoase (Ef. 5.4), vorbe ruşinoase (Col. 3.8), cuvinte stricate (Ef. 4.29), şi nici nu înjură întrucât cine înjură e nebun (Prov. 18.6), iar nebunii nu cred în Dumnezeu (Ps. 14.1; 53.1), deci nu au cum să fie creştini.

      64. Mulţi pseudo creştini, datorită lipsei de smerenie, glumesc, … dar în Cuvântul lui Dumnezeu citim că cine glumeşte e nebun (Prov. 26.18), iar nebunii nu cred în Dumnezeu (Ps. 14.1; 53.1), deci nu au cum să fie creştini. Un adevărat creştin nu spune glume proaste sau necuviincioase (Ef. 5.4). Întrucât “a glumi” este echivalent cu “a înşela” (Prov. 26.18-19), pentru a nu ajunge să glumească “cu păcatul” (Prov. 14.9), creştinul nu glumeşte deloc.

      65. Mulţi pseudo creştini jură, fie faţă de o persoană iubită, fie în instanţa de judecată, fie faţă de ţară: în armată sau în momentul investirii în anumite funcţii deosebite, fie în multe alte situaţii, … dar Domnul Isus Hristos a spus: “Să nu juraţi nicidecum … Felul vostru de vorbire să fie: ‘Da, da; nu, nu‘; ce trece peste aceste cuvinte, vine de la cel rău” (Matei 5.34,37), vezi şi Iacov 5.12.

      66. Mulţi pseudo creştini, din lipsă de smerenie, nu suportă să fie mustraţi atunci când greşesc, … dar Dumnezeu ne-a spus că adevăratul creştin apreciază mustrarea întemeiată (Ps. 50.17; Prov. 12.1; 13.18; 15.5,10, 12,32; 25.12; 29.1; Evrei 12.5; Apoc. 3.19).

      67. Mulţi pseudo creştini, datorită lipsei de smerenie, adeseori sunt nervoşi, mânioşi, … dar Dumnezeu ne-a spus că un adevărat creştin nu este niciodată: nervos, neliniştit, neastâmpărat (Prov. 6.13; 7.11; 12.25; 16.28), nu se mânie (Prov. 14.17,29; 15.18; 16.32; 19.19; 22.24; 27.4; 29.22; Ps. 37.8; Ecl. 7.9; Matei 5.22; 2 Cor. 12.20; Gal. 5.20; Ef. 4.31; Col. 3.8; 1 Tim. 2.8; Iacov 1.19-20), nu se înfurie (Prov. 27.4; 29.22), nu blestemă (Rom. 12.14), nu insultă (Matei 5.22), nu este obraznic (Rom. 1.30; 2 Tim. 3.4), nu are gânduri deşarte (Ef. 4.17-18).

      Un adevărat creştin: evită neînţelegerile (Gal. 5.20), evită contrarietăţile şi stările conflictuale (Rom. 14.1-22; 1 Cor. 11.16; Fil. 3.15-16; 1 Tim. 1.4; 6.4-5; 2 Tim. 2.14,23; Tit 3.9), nu produce: tulburare, dezbinare, gâlceavă (2 Cor. 12.20), zavistie (1 Cor. 3.3; Gal. 5.20), nu strigă şi nu vorbeşte pe un ton răstit (Ef. 4.31), nu se ceartă (Prov. 3.30; 6.19; 17.14,19; 18.6; 25.8; Rom. 1.29; 13.13; 1 Cor. 3.3; Gal. 5.20; Fil. 2.3; 1 Tim. 6.4; 2 Tim. 2.14,23-24; Tit 3.9; Iacov 3.14,16; 4.1-2), nu este gâlcevitor (Prov. 19.13; 26.21; 27.15; 2 Cor. 12.20; 1 Tim. 3.3), nu vorbeşte niciodată pe un ton arţăgos, obraznic sau batjocoritor, ci vorbeşte pe un ton blând şi plăcut (Prov. 15.1,4; 16.21).

      De asemenea, creştinul este: paşnic (Rom. 12.18; 1 Tim. 2.2), iertător (Matei 6.12,14-15; Marcu 11.25; Ef. 4.32; Col. 3.13), îndurător (Col. 3.12), îngăduitor (Rom. 14.1-23; 15.1-7; Ef. 4.2; Col. 3.13; 2 Tim. 2.24-25), îndelung răbdător (Rom. 12.12; 15.1; Gal. 5.22; Col. 3.12; 1 Tes. 5.14; 1 Tim. 6.11; Iacov 5.7-11), calm, liniştit (1 Tes. 4.11), reţinut, stăpânit (Prov. 24.21; 29.11), înfrânat (Prov. 5.23; 17.27; F. A. 24.25; 1 Cor. 9.25; Gal. 5.23; Iacov 1.26; 3.8; 1 Petru 3.10; 2 Petru 1.6), având un duh potolit (Prov. 17.27; F. A. 19.36), blând şi liniştit (1 Petru 3.4). Iată că în orice împrejurare a vieţii sale, un adevărat creştin  este imperturbabil.

      68. Mulţi pseudo creştini, din lipsă de smerenie şi din dorinţa de a domina şi asupri oamenii, se străduiesc să obţină o funcţie de conducere (să fie şefi, să fie “mari”), … dar Domnul Isus Hristos a spus: “ce este înălţat între oameni, este o urâciune înaintea lui Dumnezeu” (Luca 16.15), “… oricare va vrea să fie mare între voi, să fie slujitorul vostru” (Marcu 10.43).

      69. Mulţi pseudo creştini, în anumite împrejurări sunt fricoşi, … dar Domnul Isus Hristos îi îndeamnă pe creştini să nu fie fricoşi (Matei 10.31; Luca 5.10; Ioan 12.15), întrucât fricoşii vor fi aruncaţi, după judecata de apoi, în iazul de foc (Apoc. 21.8).

      70. Unii pseudo creştini nu sunt cumpătaţi, astfel încât participă în mod efectiv la diverse activităţi unde ei mănâncă şi beau mult, … dar Dumnezeu ne-a spus că un creştin real este cumpătat (Tit 2.12; 3.2), astfel încât se străduieşte în permanenţă să trăiască frumos (Rom. 13.13; 2 Cor. 13.11; 1 Tes. 4.11-12; 1 Tim. 2.2) şi să aibă o purtare perfectă, pentru a constitui un model de comportament pentru toţi ceilalţi oameni (Fil. 3.17; 4.9; 1 Tes. 1.6; 2 Tes. 3.7,9; 1 Tim. 4.12; Tit 2.7-8; Evrei 6.12; 13.7; 1 Petru 5.3). Ca atare un creştin: nu participă la petreceri (Prov. 21.17; Rom. 13.13; 1 Petru 4.3), nu este lacom (Is. 57.17; Rom. 1.29; Col. 3.5; 1 Tes. 2.5; Iuda 12), nu se îmbuibă cu mâncare şi băutură (Prov. 23.21; Luca 21.34; Gal. 5.21), nu se îmbată niciodată (Prov. 20.1; 23.20-21,29-35; Is. 5.11,22; Hab. 2.15; 1 Cor. 5.11; 6.10; Ef. 5.18; Gal. 5.21; Rom. 13.13; 1 Petru 4.3), nu este pofticios (Prov. 21.25-26; Ioan 8.44; Rom. 1.24; 6.12; 7.8; 13.14; Gal. 5.16,24; Ef. 4.22; 2 Tim. 2.22; Tit 2.12; 3.3; 1 Petru 1.14; 2.11; 4.2-3; 2 Petru 1.4; 1 Ioan 2.16), căci ştie că uneori pofta îl poate despărţi pe un om de Domnul Isus Hristos (1 Tim. 5.11).

      71. Unii pseudo creştini au diverse vicii, sau întreprind diverse acţiuni, despre care există dovezi foarte clare că le face rău. Astfel, aceştia: utilizează droguri, fumează, beau alcool, utilizează alimente şi băuturi care conţin substanţe dăunătoare, folosesc în exces diverse surse de radiaţii periculoase, cum ar fi telefonul mobil, etc. , … dar Dumnezeu ne-a spus că un creştin real nu are nici un viciu şi nu este stăpânit de patimi şi de pofte rele (Rom. 1.24,26; Ef. 2.3; 4.22; Col. 3.5; 1 Tes. 4.4-5; 2 Tim. 2.22; Tit 2.12; Iacov 1.14-15; 4.1; 1 Petru 4.3; 2 Petru 2.10; 1 Ioan 2.16; Iuda 7,16, 19), nu este iubitor de plăceri lumeşti (2 Tim. 3.4; Iacov 4.3; 5.5), nu este desfrânat (Gal. 5.19; Ef. 4.19; 1 Petru 4.3; Iuda 4), nu este destrăbălat (Ef. 5.18; 2 Petru 2.2), nu trăieşte în necurăţie şi spurcăciune (2 Cor. 12.21; Gal. 5.19; Ef. 4.19; 5.3; Col. 3.5; 1 Tes. 4.7; Iacov 1.21; Apoc. 21.27).

      72. Unii pseudo creştini sunt imprudenţi, … dar Dumnezeu spune că un adevărat creştin este: prudent (Prov. 14.15), precaut, astfel că el cercetează totul şi se fereşte de orice lucru care i se pare că este rău (Prov. 14.15; F. A. 17.11; Rom. 14.20-23; 16.18; 1 Tes. 5.21-22; 1 Ioan 4.1), chibzuit (Prov. 1.4; 2.11; 3.21-22; 5.2; 8.12; 11.14; 13.16; 14.8,15, 18; 15.22; 19.2; 20.18,25; 21.5; 22.3; 24.6; 27.12; 29.20; Matei 25.2-3; 2 Tes. 3.2; 2 Tim. 1.7; F. A. 19.36; 26.25), riguros, nesuperficial, calculat (Prov. 14.24; 20.25; 21.5), nerisipitor (Iacov 4.3), având o judecată corectă şi limpede (Prov. 10.21; 28.5; 1 Cor. 2.15) şi gândind (Deut. 32.29; Ps. 77.12; 119.15) întotdeauna, înainte de a întreprinde orice acţiune (Luca 14.28-32; Ef. 5.15). Ca atare, creştinul nu se lasă niciodată amăgit de diversele învăţături străine de Cuvântul lui Dumnezeu, conţinut în Sfânta Scriptură (Ier. 29.8-9; Matei 24.4; F. A. 17.11; Ef. 4.14; 5.6; 2 Tes. 2.3; Col. 2.4,8; Evrei 13.9).

      73. Mulţi pseudo creştini sunt superficiali, … dar Dumnezeu i-a îndemnat pe creştini să fie desăvârşiţi (Matei 5.48), întrucât, aşa cum a spus El, desăvârşirea este o condiţie de mântuire (Matei 19.16,21, 25), şi cine nu are fapte desăvârşite este mort din punct de vedre spiritual (Apoc. 3.1-2). Fiind conştient de acest adevăr surprinzător (Matei 19.25), un adevărat creştin are următoarele caracteristici: cercetează toate lucrurile (1 Tes. 5.21), nu se pripeşte (Ps. 37.8; Prov. 14.29; Ecl. 5.2,6; Ef. 4.31), ci este: riguros, nesuperficial, calculat (Prov. 14.24; 20.25; 21.5), ordonat (2 Tes. 3.11), având o judecată corectă şi limpede (Prov. 10.21; 28.5; 1 Cor. 2.15) şi gândind (Deut. 32.29; Ps. 77.12; 119.15) întotdeauna, corect. Astfel, creştinul chibzuieşte bine (Prov. 1.4; 2.11; 3.21-22; 5.2; 8.12; 11.14; 13.16; 14.8,15, 18; 15.22; 19.2; 20.18,25; 21.5; 22.3; 24.6; 27.12; 29.20; Matei 25.2-3; 2 Tes. 3.2; 2 Tim. 1.7; F. A. 19.36; 26.25), înainte de: a lua orice decizie, a adopta o atitudine, a executa orice fel de acţiune a sa (Luca 14.28-32; Ef. 5.15).

      74. Mulţi pseudo creştini acţionează adeseori în mod formal, … dar Dumnezeu ne-a spus că adevăratul creştin, se străduieşte să nu facă nimic în mod formal, şi în orice activitate face totul cu multă tragere de inimă (Ecl. 9.10; Col. 3.23), străduindu-se să-şi facă datoria în cele mai bune condiţii, la locul său de muncă (Ef. 6.5-8; 1 Tim. 6.2; Prov. 14.31; Ef. 6.9).

      Datorită unui formalism exagerat şi din lipsă de smerenie, unii pseudo creştini care au rămas fără serviciu, nu vor să mai muncească, şi ca atare nu acceptă, atunci când situaţia o impune, orice slujbă care li se oferă, … dar Dumnezeu ne-a spus că un adevărat creştin nu este leneş (Prov. 6.6-11; 10.4-5; 12.24,27; 13.4; 15.19; 18.9; 19.15; 21.25; Ecl. 10.18), ci se străduieşte să muncească pentru a-şi asigura toate cele necesare traiului de zi cu zi (Gen. 3.19; F. A. 18.3; 20.34; 1 Cor. 4.12; 1 Tes. 2.9; 4.11-12; 2 Tes. 3.8,10-12; 1 Tim. 4.10). Să nu uităm îndemnul: “Tot ce găseşte mâna ta să facă, fă cu toată puterea ta!” (Ecles. 9.10).

      75. Mulţi pseudo creştini sunt nehotărâţi, şovăielnici, oscilanţi, … dar Dumnezeu ne-a spus că adevăratul creştin, nu este şovăielnic (Fil. 2.14), ci este în permanenţă hotărât (Ps. 119.113; Prov. 4.26) şi statornic (2 Tes. 1.4; Apoc. 2.26) atât în umblarea pe calea îngustă (Matei 7.14) care-l duce în rai (Apoc. 2.7,12), precum şi în toate celelalte acţiuni ale sale de zi cu zi (Iacov 1.8).

      76. Unii pseudo creştini sunt interesaţi de astrologie şi horoscoape, întrucât cred că fiecare om are un destin stabilit iniţial de către Dumnezeu, de la care nu se poate abate. Ei cred că pot să-şi cunoască acest destin din diverse horoscoape, … dar Dumnezeu ne-a spus că un adevărat creştin nu este preocupat de astrologie, nu construieşte horoscoape şi nici nu consultă oameni care se ocupă cu astfel de lucruri interzise de către Dumnezeu (Deut. 18.10; Is. 47.13-14), întrucât Dumnezeu a hotărât ca omul să nu-şi cunoască destinul său, ci numai Dumnezeu îl cunoaşte (2 Împ. 19.25; Is. 37.26; 46.10; Ps. 58.3; 136.16).

      Iată că în acest fel, Dumnezeu le acordă şanse egale la toţi oamenii, dând astfel posibilitatea oricărui om să fie mântuit, întrucât i-a chemat la mântuire pe toţi oamenii (Is. 55.1-7; Matei 11.28-30; F. A. 17.30; 1 Tim. 2.3-4; 2 Petru 3.9).

      77. Unii pseudo creştini au tangenţe cu vrăjitoria şi ghicitoria, … dar Dumnezeu ne-a spus că un creştin real nu practică vrăjitoria (Deut. 18.10-11; Gal. 5.20; Apoc. 9.21; 21.8; 22.15) şi nici ghicitoria (Lev. 19.26; 20.27; Deut. 18.10; Is. 8.19), şi nici nu merge la vrăjitori şi nici la ghicitori (Lev. 19.31; Is. 8.19; 47.13).

      78. Unii pseudo creştini fac spiritism, sau are tangenţe cu persoane care fac spiritism, … dar Dumnezeu ne-a spus că un adevărat creştin nu merge la cei ce cheamă morţii, adică fac spiritism (Lev. 19.31; Deut. 18.11; Is. 8.19).

      79. Unii pseudo creştini sunt superstiţioşi sau cred în noroc, … dar Dumnezeu ne-a spus că un adevărat creştin nu este superstiţios (1 Tim. 1.4; 4.7; 2 Tim. 4.3-4; Tit 1.14; 2 Petru 1.16), nu se bizuie pe noroc şi nu se încrede în calcule sau mesaje, provenite de la diverşi oameni care pretind că au puteri paranormale, datorită cărora pot prevesti soarta sau destinul (Is. 65.11).

      80. Mulţi pseudo creştini organizează diverse petreceri, cu ocazia cărora invită la masă rude sau prieteni, … dar Domnul Isus Hristos a spus: “Când dai un prânz sau o cină, să nu chemi pe prietenii tăi, nici pe fraţii tăi, nici pe neamurile tale, nici pe vecinii bogaţi, ca nu cumva să te cheme şi ei la rândul lor pe tine, şi să iei astfel o răsplată pentru ce ai făcut. Ci, când dai o masă, cheamă pe săraci, pe schilozi, pe şchiopi, pe orbi. Şi va fi ferice de tine, pentru că ei n-au cu ce să-ţi răsplătească; dar ţi se va răsplăti la învierea celor neprihăniţi.” (Luca 14.12-14).

      81. Mulţi pseudo creştini divorţează, întrucât au impresia că Dumnezeu le permite creştinilor să divorţeze, … dar Domnul Isus Hristos ne-a spus că un creştin nu are voie să divorţeze (Matei 19.3-6).

      Domnul Isus Hristos a spus: “Oricine îşi lasă nevasta, şi ia pe alta de nevastă, preacurveşte faţă de ea; şi dacă o nevastă îşi lasă bărbatul, şi ia pe altul de bărbat, preacurveşte” (Marcu 10.11);”Oricine îşi lasă nevasta şi ia pe alta de nevastă, preacurveşte; şi cine ia de nevastă pe cea lăsată de bărbatul ei, preacurveşte” (Luca 16.18).

      Pentru justificarea afirmaţiei false, că un creştin ar avea voie să divorţeze, în cazul în care soţia sa a preacurvit, se interpretează în mod absolut greşit şi răuvoitor, anumite versete biblice.

      Vom aminti în continuare, cele două mesaje ale Domnului Isus Hristos, care, dacă sunt interpretate în mod absolut greşit şi răuvoitor, ar putea justifica afirmaţia falsă, că un creştin ar avea voie să divorţeze, în cazul în care soţia sa ar fi preacurvit.

      Domnul Isus Hristos a spus că “oricine îşi lasă nevasta, în afară de pricină de curvie, şi ia pe alta de nevastă, preacurveşte; şi cine ia de nevastă pe cea lăsată de bărbat, preacurveşte.” (Matei 19.9).

      În acest mesaj, Domnul Isus nu ne-a spus nicidecum că un bărbat ar avea voie să divorţeze, dacă soţia sa ar fi preacurvit. De fapt, nici nu ar fi avut cum să spună aşa ceva, întrucât chiar înainte de a spune aceste cuvinte, Domnul Isus Hristos tocmai spusese în mod foarte clar că oamenii nu au voie să divorţeze (Matei 19.3-6).

      De fapt în Matei 19.9, Domnul Isus nu a vorbit despre faptul că un bărbat are sau nu voie să divorţeze, ci a vorbit doar despre una dintre situaţiile atipice, când un bărbat se face vinovat de păcatul preacurviei. De asemenea, în acest verset, nu se vorbeşte nici într-un caz despre situaţia în care o soţie ar fi preacurvit, ci se vorbeşte exact despre situaţia contrară, în care o soţie nu a preacurvit.

      În versetul Matei 19.9, Domnul Isus Hristos ne spune exact doar două lucruri. Acestea sunt:

► dacă un bărbat va divorţa de soţia sa, din orice alt motiv diferit de cel al curviei, şi apoi se va recăsători cu o altă femeie, care este diferită de fosta sa soţie, tot acel timp cât va rămâne căsătorit cu noua soţie, bărbatul respectiv se va face vinovat în permanenţă de păcatul preacurviei;

► dacă un bărbat ia de nevastă pe o femeie divorţată, tot acel timp cât va rămâne căsătorit cu noua soţie, bărbatul respectiv se va face vinovat în permanenţă de păcatul preacurviei.

Iată că din mesajul Domnului Isus Hristos din Matei 19.9, nu am putea deduce că un creştin ar avea voie să divorţeze, în cazul în care soţia sa ar fi preacurvit, decât dacă îl interpretăm în mod absolut greşit.

      Domnul Isus Hristos a mai spus că “ori şi cine îşi va lăsa nevasta, afară numai de pricină de curvie, îi dă prilej să preacurvească; şi cine va lua de nevastă pe cea lăsată de bărbat, preacurveşte” (Matei 5.32).

      Nici în acest verset, nu se vorbeşte despre faptul că un bărbat ar avea voie să divorţeze, întrucât Domnul Isus Hristos a spus în mod foarte clar că oamenii nu au voie să divorţeze (Matei 19.3-6).

      Mai mult decât atât, aici nu se vorbeşte nicidecum despre situaţia în care o soţie ar fi preacurvit, ci se vorbeşte exact despre situaţia contrară, în care o soţie nu a preacurvit.

      În versetul Matei 5.32, Domnul Isus Hristos ne spune doar două lucruri:

► dacă un bărbat divorţează de soţia sa, din orice alt motiv diferit de cel al curviei, îi dă prilejul fostei sale soţii, ca să preacurvească,

► dacă un bărbat ia de nevastă pe o femeie divorţată, acesta preacurveşte.

      Orice persoană care decide să se căsătorească (1 Cor. 7.1,8-9,25-28,32-38), trebuie să respecte următorul îndemn: “fiecare bărbat să-şi aibă nevasta lui, şi fiecare femeie să-şi aibă bărbatul ei. Bărbatul să-şi împlinească faţă de nevastă datoria de soţ; şi tot aşa să facă şi nevasta faţă de bărbat” (1 Cor. 7.2-3).

      În momentul căsătoriei, Dumnezeu este martor la actul solemn, prin care viitorii soţi încheie legământul (Maleahi 2.14), care-i uneşte (Marcu 10.9) pentru toată viaţa (Maleahi 2.15). Acest legământ nu trebuie rupt niciodată, întrucât cele două persoane care se căsătoresc formează un singur trup (Gen. 2.24; Matei 19.5-6; Marcu 10.7-8; 1 Cor. 7.4; Ef. 5.31).

      Întrucât Dumnezeu urăşte despărţirea în căsătorie (Maleahi 2.16), înaintea lui Dumnezeu căsătoria este indestructibilă (Marcu 10.9; 1 Cor. 7.10-14). Iată deci, că soţii creştini nu trebuie să divorţeze niciodată (Prov. 2.16-19; 5.18-19).

      82. Mulţi bărbaţi pseudo creştini ignoră cea mai mare poruncă dată de către Dumnezeu oamenilor, care se referă la dragoste. Astfel un soţ care se poartă cu soţia sa într-aşa fel, încât soţia nu poate să constate efectiv că o iubeşte, Îl ignoră pe Dumnezeu, … care ne-a spus că orice bărbat creştin trebuie să-şi iubească soţia, tot aşa de mult cum Îşi iubeşte Domnul Isus Hristos Biserica Sa (Ef. 5.25-33; Col. 3.19), cu alte cuvinte să fie în stare, la nevoie, să-şi dea viaţa pentru soţia sa, care de fapt e una cu el (Gen. 2.24).

      Bărbatul trebuie să se poarte cu multă înţelepciune cu soţia sa (1 Petru 3.7), întrucât o soţie cu adevărat creştină este un dar de la Dumnezeu (Prov. 18.22; 19.14). Bărbaţii, şi în general toţi capii de familie, trebuie să-şi dea silinţa pentru a-i îngriji cât mai bine pe cei din familia şi din casa lor (1 Tim. 5.8).

      83. Multe soţii pseudo creştine nu sunt supuse soţilor lor, … dar datorită rânduielii iniţiale, stabilite de către Dumnezeu (Gen. 3.16), o femeie nu are voie “să se ridice mai pe sus de bărbat” (1 Tim. 2.12; 1 Cor. 14.34), deoarece, chiar prin construcţia sa, femeia provine din bărbat (Gen. 2.21-23; 1 Cor. 11.8).

      Întrucât soţia este rânduită de către Dumnezeu, să fie “un ajutor potrivit” pentru soţul ei (Gen. 2.18), fiecare soţie trebuie să fie supusă soţului ei (Col. 3.18; Tit 2.5; 1 Petru 3.1,5-6), “în toate lucrurile” (Ef. 5.24), exact în acelaşi mod cum se supune lui Dumnezeu (Ef. 5.22-23).

      Dumnezeu i-a dat o autoritate atât de mare bărbatului asupra soţiei sale (Gen. 3.16), astfel încât acesta are dreptul chiar să anuleze imediat orice fel de făgăduinţă sau juruinţă făcută lui Dumnezeu (Num. 30.1-2) de către soţia sa, atât înainte de căsătorie sau după căsătorie (Num. 30.6-15).

      Versetul Ef. 5.33, unde scrie că nevasta trebuie “să se teamă de bărbat”, poate fi înţeles astfel: orice soţie creştină, trebuie să răspundă numai cu dragoste, la dragostea soţului ei, şi ca atare, ea nu trebuie să caute niciodată, să se sustragă de la a respecta rânduiala stabilită de către Dumnezeu, încercând să confişte dreptul soţului de a lua decizii în familie, în virtutea rolului pe care acesta îl are, de “cap” (conducător) al familiei (1 Cron. 8.6,10, 13,28; 9.9,33-34; Ezra 1.5; 2.68; 3.12; 4.2; 8.1,29; 10.16; Neemia 7.70-71; 8.13) şi al femeii (1 Cor. 11.3; Ef. 5.23).

      Întrucât, prin constituţia sa, soţia este un “vas mai slab” (1 Petru 3.7) decât soţul, ea trebuie să fie conştientă că, “nu bărbatul a fost luat din femeie, ci femeia din bărbat; şi nu bărbatul a fost făcut pentru femeie, ci femeia pentru bărbat” (1 Cor. 11.8-9). Analizând contextul ultimelor două versete citate, vom afla că în familiile în care ambii soţi sunt creştini autentici, soţia trebuie să colaboreze în mod armonios cu soţul său (1 Cor. 11.11-12), necăutând niciodată să-i acorde un ajutor soţului său, în cazul când acesta nu i-a fost solicitat.

      Atunci când o soţie va căuta să-şi impună punctul său de vedere, ignorând deciziile corecte ale soţului său, ea va încălca în mod sigur rânduiala stabilită de către Dumnezeu, care ne spune că dorinţele soţiei “se vor ţinea după bărbatul” său, care “va stăpâni peste” soţie (Gen. 3.16; 1 Cor. 11.10).

      84. Multe soţii pseudo creştine se împotrivesc, în diverse moduri, la naşterea de copii, … dar Dumnezeu ne spune că adevăratele creştine nu se împotrivesc naşterii de copii (1 Tim. 2.15), şi ca atare nu folosesc nici un fel de metodă prin care s-ar putea evita sau întrerupe sarcina.

      Aşa cum ştim, în timpul existenţei intrauterine, fătul are în el sânge, iar sângele reprezintă viaţă (Lev. 17.11,14). Iată că acele femei, care consimt să li se întrerupă sarcina prin avort, sau prin utilizarea steriletului, comit păcatul uciderii, întrucât iau viaţa fătului nenăscut.

      Întrucât soţiile creştine se feresc de orice li se pare că este rău (1 Tes. 5.22), nu îşi asumă riscul de a folosi controversatele pilule anticoncepţionale, care uneori pot produce multe tulburări, disfuncţii, sau chiar tumori.

      85. Multe femei pseudo creştine se îmbracă elegant, au coafuri extravagante şi poartă bijuterii, … dar Dumnezeu ne spune că adevăratele femei creştine sunt îmbrăcate în chip cuviincios, cu ruşine şi sfială; nu cu împletituri de păr, nici cu aur, nici cu mărgăritare, nici cu haine scumpe (1 Tim. 2.9).

      Iată că femeile creştine, care trebuie să se roage neîncetat (1 Tes. 5.17), trebuie să fie îmbrăcate în mod cuviincios (1 Cor. 11.5-6,10, 13), şi nu purtând diverse podoabe (1 Tim. 2.9-10; 1 Petru 3.3-4; Gen. 35.2-4; Exod 33.5-6; Jud. 8.24-26; Is. 3.16-24; Ier. 4.30; Ezec. 23.40-42; Osea 2.13;), machiaje (2 Împ. 9.30-37; Prov. 21.17; Ier. 4.30; Ezec. 23.40), sau într-un asemenea fel, care ar putea să atragă înspre ele, privirile diverşilor bărbaţi (Is. 3.16-24; 1 Tim. 2.9; 1 Petru 3.3-4).

      86. Mulţi părinţi pseudo creştini nu îi educă pe copii lor în lumina Cuvântului lui Dumnezeu din Sfânta Scriptură, … dar Dumnezeu ne-a spus că părinţii creştini trebuie să-şi crească copiii în învăţătura Domnului, explicându-le de fiecare dată, foarte clar, care sunt motivele pentru care sunt mustraţi şi pedepsiţi, neîntărâtându-i pe copiii lor la mânie (Ef. 6.4). În situaţia când copiii nu ascultă de părinţi, creştinii trebuie să fie conştienţi că “cine cruţă nuiaua, urăşte pe fiul său, dar cine-l iubeşte, îl pedepseşte îndată” (Prov. 13.24).

      Părinţii creştini trebuie să îi conştientizeze pe copiii lor de autoritatea pe care Dumnezeu le-a dat-o asupra lor (Exod 20.12; Num. 30.3-5; Ef. 6.2-3), şi să le arate copiilor lor, că neascultarea este un păcat atât de grav, încât în perioada Vechiului Testament era pedepsit cu moartea (Deut. 21.18-21; Matei 15.4).

      87. Mulţi pseudo creştini nu cred că toţi oamenii care au murit, vor învia cândva, … dar Domnul Isus Hristos ne-a spus că “toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui, şi vor ieşi afară din ele. Cei ce au făcut binele, vor învia pentru viaţă; iar cei ce au făcut răul, vor învia pentru judecată.” (Ioan 5.28-29).

      88. Unii pseudo creştini cred că după ce omul moare, înainte de a pleca în locul unde aşteaptă învierea, sufletul său mai are o activitate, un număr de zile, prin atmosfera terestră, şi că după ce pleacă în locul de aşteptare, este conştient de ceea ce se întâmplă pe Pământ, … dar Domnul Isus Hristos ne-a spus că imediat (Luca 23.43) după moarte, sufletul pleacă într-un loc (Luca 16.19-31; Apoc. 6.9-11) bine stabilit de către Dumnezeu, astfel încât omul nu mai este conştient de nimic din ceea ce se întâmplă pe Pământ (Ecles. 9.5; 6.12; 7.14).

      89. Unii pseudo creştini cred că în intervalul de timp scurs între moartea şi învierea unui om, sufletul său încetează să mai existe, şi ca atare nu este conştient de ceea i se întâmplă în locul unde acesta se află, … dar Dumnezeu ne spune că sufletele există şi sunt perfect conştiente de situaţia în care se află, între ele existând şi anumite relaţii (Is. 14.9-10; Ezec. 32.21; Ioan 5.25,28; 1 Petru 3.18-19; 4.6; Apoc. 6.9-11).

      Domnul Isus Hristos ne spune că, după moartea omului, pentru sufletul său (Ps. 16.10; 49.15) există două destinaţii posibile (Prov. 15.24), numite în mod simbolic: “sânul lui Avraam”, respectiv “Locuinţa morţilor” (Luca 16.22-23).

      Sânul lui Avraam este un loc de mângâiere (Luca 16.25), situat undeva în cer, sub altarul (Apoc. 6.9) care este înaintea scaunului de Domnie al lui Dumnezeu (1 Sam. 25.29; Fil. 1.23). În acest loc sunt sufletele celor mântuiţi. Locuinţa morţilor este un loc de chin (Luca 16.23-25), situat undeva în adâncime (Num. 16.30-34; 1 Sam. 2.6; Prov. 15.11,24; Is. 14.15; Luca 10.15; Ef. 4.9). În acest loc se află sufletele oamenilor nemântuiţi (Iov 24.19; Ps. 9.17; 31.17; 55.15).

      90. Unii pseudo creştini cred că trebuie să se facă pomeni şi rugăciuni pentru morţi şi că prin acestea ar putea fi influenţată în vreun fel situaţia morţilor, … dar Domnul Isus Hristos ne-a spus că după ce un om a murit, nu se mai poate schimba în nici un fel locul unde acesta îşi va petrece veşnicia (Luca 16.26).

      91. Unii pseudo creştini respectă anumite tradiţii (Gal. 1.14), care intră în contradicţie cu voia lui Dumnezeu … dar tradiţiile sunt condamnate în mod ferm de către Domnul Isus Hristos, care a spus: “De ce călcaţi porunca lui Dumnezeu în folosul datinii voastre?” (Matei 15.3), “Voi lăsaţi porunca lui Dumnezeu, şi ţineţi datina aşezată de oameni … Aţi desfiinţat frumos porunca lui Dumnezeu, ca să ţineţi datina voastră. … aţi desfiinţat Cuvântul lui Dumnezeu, prin datina voastră.” (Marcu 7.8-9,13).

      Să luăm aminte la îndemnul din Col. 2.8: ”Luaţi seama ca nimeni să nu vă fure cu filosofia şi cu o amăgire deşartă, după datina oamenilor, după învăţăturile începătoare ale lumii, şi nu după Hristos”. Iată că datina (tradiţia), fiind de sorginte omenească (Is. 29.13; Matei 15.9; Col. 2.22; Tit 1.14), nu este compatibilă cu învăţătura Domnului Isus Hristos.

      Este evident că expresia “Sfânta tradiţie” este paradoxală, întrucât tradiţia, care este condamnată în mod ferm de către Domnul Isus, nu poate fi sfântă.

      De multe ori tradiţia pseudo creştinilor este incompatibilă cu Cuvântul lui Dumnezeu din Biblie. În aceste situaţii, Domnul Isus Hristos ne spune că trebuie abandonată tradiţia în favoarea Cuvântului lui Dumnezeu (Luca 8.21; 11.28), întrucât cine nu ţine seama de Cuvântul lui Dumnezeu, se judecă singur nevrednic de viaţa veşnică (F. A. 13.46), şi deci nu va fi mântuit, ci va ajunge în iad.

      Având în vedere faptul că Domnul Isus ne-a spus că pentru a fi mântuiţi “un singur lucru trebuieşte” (Luca 10.42), şi acela constă în ascultarea de Dumnezeu (Luca 10.39; Evrei 5.9), rezultă că tradiţia pseudo creştinilor nu are nici o relevanţă pentru mântuire.

      Să nu uităm că orice creştin real, trebuie să se lupte în permanenţă (Iuda 3), pentru păstrarea credinţei sale creştine (1 Tim. 6.12; 2 Tim. 4.7), dând dovadă atât de blândeţe, cât şi de fermitate (Matei 10.16), în relaţiile pe care le are cu aceia care susţin învăţături provenite din diverse tradiţii, care nu sunt în concordanţă cu Cuvântul lui Dumnezeu aflat în Sfânta Scriptură (Ef. 4.14).

      Întrucât adevăratul creştin are o minte ageră (Prov. 1.4; 28.5) şi sănătoasă (Prov. 13.15) şi nu se încrede în oameni (Is. 22.2; Ier. 17.5; Mica 7.5; 2 Cor. 13.1), acesta nu se lasă înşelat de vorbe deşarte (Ef. 5.6; Col. 2.8; 1 Ioan 4.1), ci cercetează totul (F. A. 17.11; 1 Tes. 5.21) şi ca atare tratează cu prudenţă şi mult discernământ, diversele obiceiuri care ţin de datini şi tradiţii, care nu au un fundament biblic (Is. 29.13; Matei 15.3,7-9; Marcu 7.8-13; Gal. 1.14; 4.3,9-10; Col. 2.8,16-23; 1 Tim. 1.4; 4.7; 2 Tim. 3.5; 4.3-4; Tit 1.14).

      92. Unii pseudo creştini fac icoane, iar alţii se închină la ele, … dar Dumnezeu a spus că orice om care îşi face vreo imagine de orice fel, care conţine chipul oricărui bărbat sau al oricărei femei, adică o icoană, este un om “stricat” (Deut. 4.15-16). Dumnezeu nu le-a spus  oamenilor să se închine înaintea icoanelor. Dimpotrivă, El a spus: “Să nu-ţi faci … vreo înfăţişare a lucrurilor care sunt sus în ceruri … Să nu te închini înaintea lor şi să nu le slujeşti” (Exod 20.4-5); “Sunt ruşinaţi, toţi cei ce slujesc icoanelor.” (Ps. 97.7).

      În Rom. 1.22-25, scrie: “s-au fălit că sunt înţelepţi, şi au înnebunit; şi au schimbat slava Dumnezeului nemuritor într-o icoană care seamănă cu omul muritor, … De aceea, Dumnezeu i-a lăsat pradă necurăţiei, să urmeze poftele inimilor lor; aşa că îşi necinstesc singuri trupurile; căci au schimbat în minciună adevărul lui Dumnezeu, şi au slujit şi s-au închinat făpturii în locul Făcătorului”.

      Din aceste versete, precum şi din: Num. 33.52; 2 Împ. 11.18; Is. 10.10-11; 21.9; Ezec. 7.20; 23.14, aflăm că lui Dumnezeu nu-I plac deloc icoanele, chiar Îşi arată un dispreţ total pentru acestea. De aceea, Dumnezeu ne-a spus că un creştin autentic nu se închină înaintea nici unui fel de icoane (Exod 20.4; Deut. 4.16-19,23; 5.8-9; Ps. 97.7; Is. 10.10-11; 21.9; Ezec. 7.20; 23.14; Rom. 1.22-25; Apoc. 13.14-15; 14.9-11; 15.2; 16.2; 19.20; 20.4) sau statui (Exod 20.4-5; Lev. 26.1; Deut. 5.8-9; 7.25), indiferent pe cine ar reprezenta aceste obiecte inutile (1 Cor. 8.4).

      Unii pseudo creştini apreciază icoanele, citând versetele: Exod 26.1,31; 36.8,35, unde scrie că, atât acele covoare care se aflau pe pereţii cortului întâlnirii, precum şi perdeaua care despărţea Locul sfânt de Locul prea sfânt, aveau cusute pe ele heruvimi. Vom arăta că încercarea de a justifica prezenţa icoanelor în lăcaşurile de închinare, pe baza versetelor citate mai sus, este lipsită de orice fel de logică.

      În primul rând, nici un lăcaş de închinare de azi nu are pe pereţi zugrăviţi heruvimi, deoarece aceste creaturi sunt extrem de dificil de reprezentat. Într-adevăr, citind versetele Ezec. 10.15,20, aflăm că cele patru făpturi vii, care aveau o alcătuire atât de complexă, descrise în versetele Ezec. 1.3-25; 3.13; 10.2-22, sunt heruvimi. Desigur că acei oameni care au reuşit să coasă heruvimi pe pereţii cortului întâlnirii şi pe perdeaua despărţitoare, au primit direct de la Dumnezeu abilităţile necesare, pentru a putea realiza o lucrare de o asemenea complexitate.

      În al doilea rând, observăm că în lăcaşurile de închinare, heruvimii care erau zugrăviţi pe pereţii cortului întâlnirii, au fost înlocuiţi cu icoane, care reprezintă diverşi oameni (bărbaţi şi femei), ceea ce Dumnezeu a interzis (Deut. 4.16), întrucât El urăşte icoanele (Is. 10.10-11).

      În al treilea rând, porunca lui Dumnezeu, de a coase heruvimi pe covoarele care se aflau pe pereţii cortului întâlnirii, cât şi pe perdeaua care despărţea Locul sfânt de Locul prea sfânt, era valabilă doar pentru evreii care trăiau în respectiva perioadă de timp, şi se referea în mod strict la cortul întâlnirii (Exod 33.7), construcţie unică unde evreii percepeau prezenţa lui Dumnezeu, care le dădea diverse porunci şi le călăuzea paşii (Exod 33.9-11; Num. 9.15-23; Deut. 31.15).

      În al patrulea rând, este evident că porunca respectivă a fost valabilă, doar pentru acel interval limitat de timp, cât a existat acea construcţie unică numită cortul întâlnirii. Aşa cum ştim, în zilele noastre acea construcţie nu mai există. De asemenea, a fost distrus şi Templul de la Ierusalim, construit de către împăratul Solomon, care în perioada Vechiului Testament era numit “casa Domnului” (1 Împ. 5.3-5; 6.1-35).

      În al cincilea rând, în perioada harului (Rom. 6.14-15; Ioan 1.17), adică perioada de timp cuprinsă între jertfa Domnului Isus Hristos şi momentul răpirii Bisericii, nu mai există doar o casă a Domnului, ci mai multe case de rugăciune (Matei 21.13). Aşa cum ştim, în perioada harului, în care trăim noi astăzi, orice creştin constituie o casă a Domnului (Evrei 3.6; 1 Cor. 3.16; 6.19; 2 Cor. 6.16), datorită prezenţei Duhului Sfânt în acesta (Gal. 4.6; Ef. 2.22).

      93. Majoritatea pseudo creştinilor cred că Biserica trebuie să fie condusă de către oameni, … dar Dumnezeu ne-a spus că Biserica este a Domnului Isus Hristos (Matei 16.18), şi ca atare este condusă doar de către Domnul Isus Hristos (Ef. 5.23; Col. 1.18), care este totodată şi singurul nostru Mare Preot (Evrei 10.21), iar toţi creştinii sunt preoţi.

      94. Mulţi pseudo creştini cred că pentru a merge în mod corect pe calea mântuirii, este necesar ca să fie învăţaţi sau consiliaţi de către diverşi oameni, … dar Dumnezeu ne-a spus că orice creştin real, nu are nevoie ca să fie învăţat sau consiliat de către nici un alt om, ci doar de către Duhul Sfânt (Ioan 14.26; 16.13-14; 1 Ioan 2.20,27).

      Dumnezeu ne-a îndemnat să nu ne încredem în nici un om, oricine ar fi el (Ier. 9.4-5; Mica 7.5). Să nu uităm că Dumnezeu a spus: “Blestemat să fie omul care se încrede în om” (Ier. 17.5).

      95. Cei mai mulţi pseudo creştini cred că alegerea persoanelor potrivite pentru a exercita o slujbă din domeniul spiritual, trebuie făcută prin votul dat de către oameni, exact ca la alegerile din politică, … dar Dumnezeu ne-a spus că, exceptând slujba de diacon (F. A. 6.3), doar El este Acela care alege persoanele respective (F. A. 9.15-22; 13.2; 1 Cor 12.28; Gal. 1.15-19; 2.7-8; Ef. 4.11).

      96. Majoritatea pseudo creştinilor cred că pentru a putea exercita o slujbă spirituală, este necesar ca să primească o ungere specială, făcută de către oameni, … dar Dumnezeu ne-a spus că ungerea respectivă este primită direct de la El (1 Ioan 2.20,27).

      97. Unii pseudo creştini cred că în prezent ar mai exista slujba de preot, similară cu cea din Vechiul Testament, care le conferă celor investiţi în această slujbă anumite drepturi şi prerogative speciale, în plus faţă de ceilalţi oameni, … dar Dumnezeu ne-a spus că toţi oamenii care au reuşit să devină într-adevăr creştini, sunt totodată şi preoţi (1 Petru 2.5,9; Apoc. 1.6; 5.10; 20.6).

      În 1 Cor. 12.28, citim că “Dumnezeu a rânduit în Biserică, întâi, apostoli; al doilea, prooroci; al treilea, învăţători; apoi, pe cei ce au darul minunilor; apoi pe cei ce au darul tămăduirilor, ajutorărilor, cârmuirilor, şi vorbirii în felurite limbi”, iar în Ef. 4.11, scrie: “Şi El a dat pe unii apostoli; pe alţii, prooroci; pe alţii, evanghelişti; pe alţii, păstori şi învăţători, pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos”.

      Iată că printre slujbele spirituale, nu se află cea de preot, pe care, Dumnezeu a încredinţat-o oricărui creştin autentic.

      98. Unii pseudo creştini cred că trebuie să-şi mărturisească păcatele, doar unui preot (sau păstor spiritual), întrucât o astfel de persoană are puterea de a le ierta păcatele, … dar Dumnezeu nu a spus aşa ceva, ci i-a îndemnat pe creştini astfel: “Mărturisiţi-vă unii altora păcatele” (Iacov 5.16), iar singurul care le poate ierta păcatele oamenilor este Dumnezeu (Marcu 2.7,10). Este evident că mesajul Domnului Isus Hristos, din Ioan 20.23, a fost adresat, în exclusivitate, celor 11 apostoli.

      99. Majoritatea pseudo creştinilor cred că preoţii (păstorii spirituali), trebuie să fie plătiţi pentru activitatea prestată, şi că enoriaşii lor trebuie să aducă bani la biserică, sub formă de zeciuială, … dar Domul Isus Hristos a infirmat în mod clar acest lucru, spunând: “Eu sunt Păstorul cel bun. Păstorul cel bun îşi dă viaţa pentru oi. Dar cel plătit, care nu este păstor, şi ale cărui oi nu sunt ale lui, când vede lupul venind, lasă oile şi fuge; şi lupul le răpeşte şi le împrăştie. Cel plătit fuge, pentru că este plătit, şi nu-i pasă de oi” (Ioan 10.11-13).

      Pe lângă salariul lor, mulţi slujitori spirituali pseudo creştini pretind sau acceptă diverse foloase materiale, în schimbul slujirii lor …, dar Domnul Isus Hristos ne-a spus că aceştia nu au voie să procedeze în acest fel (Matei 10.8). Acelaşi lucru ne-au spus şi apostolii Pavel şi Petru: F. A. 20.33-35; 1 Cor. 4.12; 2 Cor. 11.9; 12.14-18; 1 Tes. 2.9; 2 Tes. 3.8-12; Evrei 13.10; 1 Petru 5.2.

      Dumnezeu ne-a spus că evreii aduceau zeciuiala, într-un singur loc din Israel, la Templu, şi nicidecum la fiecare sinagogă. Ea a fost înfiinţată special pentru leviţi, care în perioada Vechiului Testament îndeplineau slujba de preoţi (Evrei 7.5). Templul nu mai există, preoţia leviţilor a fost schimbată (Evrei 7.12), întrucât orice creştin este preot (1 Petru 2.5,9; Apoc. 1.6; 5.10; 20.6), iar zeciuiala nu a constat niciodată în bani, ci doar în produse agricole (Deut. 14.22-29; Maleahi 3.10). Iată că zeciuiala nu mai are unde să fie adusă în mod corect, conform destinaţiei sale iniţiale.

      100. Paradoxul paradoxurilor constă în faptul că, aproape toţi pseudo creştinii, au impresia că au viaţa veşnică şi sunt mântuiţi, dar, de fapt ei nu ştiu că sunt morţi (din punct de vedere spiritual) şi nemântuiţi, … întrucât Dumnezeu ne-a spus că pot avea nădejde că vor fi mântuiţi (2 Tim. 4.18), doar cei ce împlinesc efectiv poruncile Sale (Ps. 119.166), iar Domnul Isus Hristos le-a poruncit creştinilor să fie desăvârşiţi (Matei 5.48). Domnul Isus Hristos a spus că a fi desăvârşit este o condiţie de mântuire (Matei 19.16,21, 25), şi a mai spus că oricine nu are fapte desăvârşite (Matei 5.48), îi merge vestea că trăieşte, dar de fapt el este mort (Apoc. 3.1-2; Luca 9.60). Pentru ca un om să fie mântuit, acesta trebuie să rămână în Domnul Isus Hristos (Ioan 15.6), iar a rămâne în Domnul Isus Hristos înseamnă, printre multe altele, a trăi ca El (1 Ioan 2.6). Să nu uităm că Domnul Isus Hristos, ca om a fost desăvârşit (Evrei 5.9; 7.28). De aceea ne spune Dumnezeu că un adevărat creştin trebuie să fie desăvârşit (Luca 6.40; 1 Cor. 2.6; 2 Cor. 13.9,11; Ef. 4.12; Fil. 3.12,15; Col. 1.28; 4.12; 2 Tim. 3.17; Evrei 9.9; 10.1,14; 11.40; 13.21; Iacov 1.4; 1 Petru 5.10).