În ce măsură mai putem vedea în jurul nostru un bine absolut, lipsit de orice urmă a egoismului? Nu voi putea răspunde la această întrebare cuprinzând întreaga imagine de ansamblu, însă cel puţin prin prisma exemplului meu pot răspunde. Nu de puţine ori sunt pus în situaţia de a dărui ceva cuiva. Indiferent de ce dau şi de valoarea dată, îmi zic că i-am dat celui ce nu are, celui lipsit.

Bucuria de a dărui pe moment e lipsită de “bucuria egoismului”, însă odată ce episodul dăruirii îmi apare în minte, chiar şi la câţiva paşi după ce m-am îndepărtat de beneficiarul darului, bucuria pentru celălalt, lipsită de egoism, se transformă într-o bucurie pentru mine, căci îmi zic: “uite ce bine mă simt că am dăruit...” Nu judec această faptă sau această simţire, însă vreau să scot în evidenţă că eu ca om nu pot face cu adevărat un gest de dăruire cu adevărat din iubire sinceră pentru celălalt, pentru că imediat iubirea pentru starea mea de bine mă cuprinde.

Binele meu e condiţionat şi legat de binele celuilalt. Însă nu aceasta este iubirea şi dăruirea totală. Iubirea şi dăruirea totală presupune despărţirea totală de noi, pentru că celălalt să se bucure deplin de ceea ce dăruim. Pentru a se bucura deplin, darul nostru trebuie să fie deplin, chiar dacă dăruim puţin sau din puţinul nostru.

Astăzi omul, nu mai este un binefăcător deplin, lipsit de egoism, căci binefacerile noastre de cele mai multe ori le facem şi pentru noi, dacă nu, numai pentru noi... Exemplul suprem de binefăcător este Isus Hristos şi moartea Sa pe cruce, e singura care ne arată cum să dăruim!

http://faptesicredinta.blogspot.com/2010/10/bucuria-binelui.html